„Totul se întâmplă cu un motiv” - și alte mituri în care credeam

Cum găsești puterea să mergi mai departe, în cele mai grele momente din viața ta? Kate Bowler a reflectat la această întrebare încă de când a fost diagnosticată cu cancer în fază terminală, la 35 de ani. Într-un discurs profund și sfâșietor, dar surprinzător de amuzant, ea ne propune câteva răspunsuri, punând sub semnul întrebării ideea că „totul se întâmplă cu un motiv” și împărtășindu-ne câteva lecții învățate pe propria-i piele despre cum să nu-ți pierzi sensul existenței atunci când viața ta ia brusc o turnură neașteptată. „Cred că în întuneric, chiar și în întuneric, există frumusețe și există iubire”, spune ea.

Există unele vești de la medic
pe care nimeni, absolut nimeni

nu e pregătit să le audă.

Eu sigur nu am fost.

În urmă cu trei ani,
am primit un telefon la birou

legat de rezultatele unor analize recente.

Aveam 35 de ani și trăiam, în sfârșit,
exact viața pe care mi-o doream.

Mă măritasem cu iubitul din liceu

și eram însărcinată,
după ani de încercări.

Apoi a venit Zach,

un băiețel perfect, de un anișor,
care se transforma într-un monstruleț,

în funcție de dispoziție.

Rolul de mămică mi se potrivea perfect.

Fusesem acceptată pentru postul
pentru care am aplicat în mediul academic,

un tărâm al visurilor spulberate.

Iată-mă, deci,

având slujba visurilor mele,

mămică a unui băiețel perfect,

și cu un soț „importat” din Canada.

(Râsete)

De câteva luni, însă,
începusem să simt niște dureri la stomac

și m-am plimbat pe la toți specialiștii
ca să aflu de ce.

Nimeni nu știa.

Și apoi, din senin,

o asistentă m-a contactat la serviciu

ca să-mi spună că am cancer metastatic

și să vin de urgență la spital.

Singurul lucru la care m-am putut gândi
a fost

„Dar am un copil!

Nu se poate termina așa!

Nu se poate ca viața mea
să se termine așa.

Abia a început!”

Apoi mi-am sunat soțul,
care s-a grăbit să vină la mine

și i-am spus tot ce aveam de spus,
și era adevărat:

„Te-am iubit dintotdeauna

și te voi iubi mereu.

Îmi pare tare rău.

Te rog să ai grijă de fiul nostru.”

Apoi, pe drum spre spital,

mi-a trecut prin minte un gând:

„Hm! Ironia sorții.”

Tocmai scrisesem o carte intitulată
„Binecuvântare.”

(Râsete)

Sunt de profesie istoric,

și expertă în principiul conform căruia

oamenilor buni
li se întâmplă lucruri bune.

Studiez o formă a creștinismului
poreclită „crezul prosperității”,

care susține teoria îndrăzneață
cum că Dumnezeu îți dorește prosperitate.

Nu m-am considerat niciodată
o adeptă a crezului prosperității.

Eram doar un observator.

Crezul prosperității
spune că Dumnezeu te răsplătește

dacă ești de bună credință.

Dacă faci bine și ești credincios,

Dumnezeu îți va da sănătate și bogății

și fericire fără margini.

Viața e ca un bumerang:

dacă ești bun,

lucruri bune ți se vor întâmpla.

Gândește pozitiv. Vorbește pozitiv.

Nimic nu e imposibil dacă ai credință.

Această doctrină foarte americană
mi-a trezit interesul

pe când aveam vreo 18 ani.

La 25 de ani deja călătoream prin toată
țara, intervievând adepți celebri.

Timp de zece ani,
am vorbit cu tele-evangheliști

care ofereau garanția spirituală
a abundenței divine.

Am intervievat nenumărați pastori
de mega-catedrale,

din aceia cu podoabe capilare
impresionante,

despre cât de împlinită e viața lor.

Am vizitat oameni aflați în sălile
de așteptare ale spitalelor

sau în birouri luxoase.

Am îmbrățișat oameni în scaune cu rotile,

rugându-mă pentru vindecarea lor.

Mi-am câștigat renumele
de distrugătoare de vacanțe,

pentru că mereu rugam să fiu lăsată
la cea mai impunătoare biserică din oraș.

Fie că avea un râu trecând chiar prin ea,

sau un vultur zburând liber prin sală,

sau un glob de aur imens învârtindu-se,

eu eram acolo.

Când am început să studiez acest fenomen,
ideea de a fi „binecuvântat”

avea alt sens decât astăzi.

Nu se referea, așa ca acum,

la binecuvântarea obiectelor din casă.

Nu era avalanșa de farfurii cu licență,
și tricouri, și desene pe pereți,

toate „#binecuvântate”.

Nu-mi imaginam că „binecuvântat” va deveni
unul din cele mai banale clișee culturale,

unul din cele mai utilizate hashtag-uri
pe Instagram,

pentru a sărbători
costumele de baie sumare

care spun: „Sunt atât de binecuvântată.

Mulțumesc, Doamne, pentru acest corp!”

(Râsete)

Încă n-am înțeles complet
felul în care crezul prosperității

a devenit o măreață religie civică,

oferind un nou sens sublim

esenței visului american.

În loc să venereze constituirea Americii,

crezul prosperității îi venerează
pe americanii înșiși.

Le divinizează
și le sanctifică năzuințele,

munca asiduă și tăria de caracter.

Americanii cred într-o religie
a optimismului,

și sunt propria lor dovadă
a acestei credințe.

În ciuda faptului că-mi tot spuneam

„Doar studiez fenomenul ăsta,
eu nu sunt ca ei”,

când am fost diagnosticată cu cancer

am înțeles brusc cât de adânc
aveam inoculat în mine

propriul meu vis american.

Dacă trăiești în această cultură,
fie că ești religios sau nu,

e foarte dificil să nu cazi în capcana

de a crede că virtutea și succesul
merg mână în mână.

Cu cât mă gândeam la diagnosticul meu

cu atât mai mult îmi dădeam seama
că aveam propria mea variantă nerostită

a ideii că oamenilor buni
li se întâmplă lucruri bune.

Ce, eu nu sunt un om bun?

Nu sunt specială?

N-am omorât pe nimeni

până acum.

(Râsete)

(Aplauze)

De ce mi se întâmplă tocmai mie asta?

Voiam ca Dumnezeu să mă facă bine

și să-mi răsplătească
din când în când credința.

Bine, nu numai din când în când.

(Râsete)

Credeam că greutățile
sunt doar mici deviații

de la viața îndelungată
de care eram convinsă că o să mă bucur.

La fel ca pentru mulți dintre voi,
a fost o convingere care m-a ajutat.

Credința în succes m-a determinat
să-mi ating scopurile,

să fiu ambițioasă,

să fiu neînfricată.

A fost o convingere care m-a ajutat...

până când nu m-a mai ajutat.

Până când am fost pusă în fața unei
situații din care nu știam cum să ies,

până când m-am trezit spunând la telefon:

„Dar am un copil”,

pentru că era singurul lucru
la care mă puteam gândi.

Acela a fost momentul
cel mai dificil de acceptat:

telefonul, drumul până la spital,

momentul în care propriul meu crez
al prosperității

mă abandonase.

Orice credeam bun sau special în mine,
acum nu mă mai putea salva:

munca mea asiduă, personalitatea mea,

umorul meu, viziunea mea asupra vieții.

Trebuia să înfrunt faptul că viața mea,
la fel ca viețile tuturor, de altfel,

e un lucru extrem de fragil.

E foarte dificil de acceptat
că suntem cu toții la un pas distanță

de ceva care poate distruge
un lucru de neînlocuit

sau ne poate afecta pentru totdeauna.

Știm că în viață avem „înainte” și „după”.

Mi se cere adesea să spun
că nu regret nimic,

că această experiență
m-a făcut un om mai bun.

Și le spun: „Dar nu e așa.

Chiar îmi era mai bine înainte.”

La câteva luni după ce m-am îmbolnăvit
am scris despre asta

și am trimis articolul unui editor
de la „New York Times".

Privind în urmă, să scrii un editorial
despre cel mai vulnerabil moment al tău,

nu e cea mai fericită alegere
ca să te simți mai puțin vulnerabil.

(Râsete)

Am primit mii de scrisori și mailuri.

Încă mai primesc.

Cred că e din cauza întrebărilor
pe care le-am ridicat.

„Cum poți trăi fără o explicație clară

a lucrurilor rele care se întâmplă?”

„N-ar fi oare mai bine să nu mai căutăm
tot felul de explicații

referitor la de ce merită oamenii
tot ce li se întâmplă?

Partea amuzantă, dar și mai puțin plăcută,

a fost că eu credeam
că fac un apel ca lumea

să nu mai caute atât de înverșunată
explicații la relele care se întâmplă.

Ce au făcut, în schimb, miile de cititori?

Exact, au început să apere ideea
că trebuie să existe un motiv

pentru ceea ce mi s-a întâmplat.

Și că aș face bine să găsesc acel motiv.

Oamenii voiau ca eu să le confirm
că boala era parte dintr-un plan.

Unele scrisori sugerau că e planul
Domnului ca eu să am cancer,

ca să-i pot ajuta pe oameni
scriind despre asta.

Lumea e sigură că fie mi-a fost testată
tăria de caracter,

fie am făcut eu ceva teribil
și acum plătesc.

Ceilalți vor ca eu să cred
fără nicio îndoială

că există o logică în acest haos aparent.

Îi spuneau soțului meu,

când eu eram în spital,

că totul se întâmplă cu un scop.

Dar tot ei se bâlbâiau apoi,
când soțul meu le zicea:

„Chiar te rog să mi-l zici.

Tare-aș vrea să știu
de ce soția mea e pe moarte.”

Și înțeleg.

Cu toții vrem explicații.

Vrem rețete

care să ne asigure
că munca ne va fi răsplătită,

că dragostea și sprijinul nostru
îi vor face fericiți pe cei apropiați,

și copiii noștri ne vor iubi.

Vrem să trăim într-o lume
în care niciun dram

de efort, sau suferință, sau speranță
nu va fi fost în zadar.

Vrem să trăim într-o lume
în care nimic nu e pierdut.

Ce am învățat eu
din viața cu cancer metastatic

este că nu există o corelație evidentă

între strădaniile mele

și durata vieții mele.

În ultimii trei ani, am îndurat
mai multă durere și suferință

decât am crezut vreodată că o să suport.

Zilele trecute am realizat
că am atâtea operații abdominale

încât am ajuns la al cincilea ombilic,

și ultimul e și cel mai urât din toate.

(Râsete)

Dar în același timp
m-am bucurat de iubire,

atât de multă iubire,

pe care mi-e greu s-o explic.

Zilele trecute citeam despre descoperirile

Fundației pentru Cercetarea Experiențelor
de Viață după Moarte

și da, pot confirma că există.

Au fost intervievați oameni
despre experiențele lor cu moartea

în tot felul de circumstanțe:

accidente auto, travaliu și naștere,

sinucidere.

Și majoritatea au descris
același fenomen ciudat:

iubirea.

Cu siguranță aș fi ignorat articolul
dacă nu mi-ar fi reamintit

de o experiență pe care am avut-o,

și pe care mi-a fost dificil
să o împărtășesc cuiva:

atunci când am fost sigură că o să mor,

n-am fost furioasă deloc.

M-am simțit iubită.

E una dintre cele mai ireale experiențe
pe care le-am avut.

În niște vremuri când ar fi trebuit
să cred că Dumnezeu m-a abandonat,

nu m-am simțit transformată în țărână.

Dimpotrivă, am simțit că mă înalț,

purtată de dragostea și rugăciunile

celor care roiau în jurul meu
ca niște albine,

aducându-mi bilețele și șosete și flori

și cuverturi brodate
cu vorbe de încurajare.

Și când au stat la capul meu,

cu mâna mea în mâna lor,

părea că suferința mea mi-a deschis calea

către suferința celorlalți.

Intram într-o lume cu oameni asemeni mie,

care rătăceau printre sfărâmăturile
visurilor

și planurilor pe care credeau
că sunt îndreptățiți să și le facă.

Era un fel de sentiment de conexiune
cu alți oameni

care treceau prin aceeași situație.

Acel sentiment a rămas cu mine
luni de-a rândul.

De fapt, m-am obișnuit atât de tare cu el,

că m-am panicat la gândul că o să-l pierd.

Așa că am început să întreb prieteni,
teologi, istorici, călugărițe:

„Ce-o să mă fac când acest sentiment
de iubire va dispărea?”

Au înțeles perfect la ce mă refer,

pentru că fie l-au experimentat chiar ei,

fie au citit despre asta
în marile lucrări ale doctrinei creștine.

Și mi-au spus:

„Da, va dispărea.

Sentimentul va dispărea.

Și nu există vreo rețetă magică
pentru cum să-l aduci înapoi.”

Dar mi-au oferit și un strop de alinare,

de care m-am agățat.

Mi-au spus:

„Când sentimentul se va estompa,
așa cum se retrage marea la reflux,

va lăsa totuși urme.”

Așa este.

Dar nu e vreo dovadă a ceva,

sau vreun lucru de care să te mândrești.

E pur și simplu un dar.

Nu, nu pot răspunde miilor de mailuri

cu vreun plan în cinci pași
despre cum să devii complet sănătos,

sau cum să experimentezi
sentimente divine.

Lumea e zdruncinată de evenimente
care sunt fie minunate, fie teribile,

fie înălțătoare, fie tragice.

Nu pot găsi un sens acestor paradoxuri,

dar încep să cred că aceste extreme

nu se anulează reciproc neapărat.

Viața e atât de frumoasă,

și viața e atât de grea.

Astăzi, sunt chiar bine.

Tratamentul cu imunosupresoare
pare să funcționeze,

dar încă sunt sub supraveghere atentă.

Sper că voi avea o viață lungă.

Sper că voi trăi suficient
cât să devin o mamă cicălitoare

sau să-mi văd soțul cum își pierde
minunata podoabă capilară.

Și cred că voi reuși.

Dar învăț, în timpul ăsta, să trăiesc

și să iubesc

fără să țin socoteala,

și fără motive sau justificări
că nimic nu se pierde.

Viața îți poate frânge inima

și îți poate lua tot ce ai,

sau tot ce ai sperat vreodată să ai.

Există totuși un crez al prosperității
în care mă încred.

Cred că în întuneric,

chiar și în întuneric,

există frumusețe

și există iubire.

Și poate câteodată

asta va fi mai mult decât suficient.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)