Însușirea noatră comună – conștiința

Filozoful John Searle expune un studiu al conștiinței umane, respingând sistematic principalele obiecții la adresa existenței acesteia. Descoperind procesele creierului care stau la baza conștiinței, aflăm că primul pas e acceptarea conștiinței ca fiind un fenomen biologic. Filozoful refuză din start teoria unui vast program de simulare. (Filmat în cadrul TEDxCERN)

Voi vorbi despre conştiinţă.

De ce despre conştiinţă?

Fiindcă, în mod ciudat, e un subiect neglijat

atât stiinţific, cât şi filozofic.

De ce e atât de ciudat?

Fiindcă e cel mai important aspect al vieţii noastre

dintr-un motiv simplu şi logic,

şi anume, e condiţia necesară pentru orice,

fiind important în viaţă să fim conştienţi.

Dacă te preocupă ştiinţa, folozofia, muzica, arta, orice,

devin nimic dacă ești un zombi sau în comă,
nu-i aşa?

Deci conştiinţa e numărul unu.

Al doilea motiv este că atunci când oamenii

sunt interesați de ea, aşa cum ar fi normal,

tind să spună cele mai incredibile lucruri.

Şi chiar atunci când nu spun lucruri neroade

şi încearcă să facă o cercetare serioasă,

treaba merge greu. Progresul e lent.

Când am descoperit că mă interesează conștiința,

mi-am zis că-i o problemă strict biologică.

Să-i punem la treabă pe specialiştii în creiere

să vedem cum funcţionează în creier.

Am mers la UCSF şi am vorbit cu toţi

neurobiologii mari de acolo

şi s-au arătat cam iritați,

cum sunt oamenii de ştiinţă când li se pun întrebări delicate.

Dar ideea mi-a venit auzind replica exasperată

a unui neurobiolog faimos care a spus, „Uite,

în domeniul meu e OK să fii interesat de conştiinţă,

dar mai întâi să ai catedră.
Postul de profesor mai întâi."

Lucrez la asta de multă vreme.

Cred că acum chiar ai putea obține catedră

făcând cercetare despre conștiință.

Dacă-i adevărat, e într-adevăr un pas înainte.

Atunci de ce există această reticență ciudată

și ostilitate ciudată în privința conștiinței?

Cred că e o combinație între două trăsături

ale culturii noastre intelectuale

care par a se opune una alteia

dar, de fapt, au aceleași premise.

Una din trăsături e tradiția dualismului religios:

Conștiința nu face parte din lumea fizică.

Face parte din lumea spirituală.

Aparține sufletului,

iar sufletul nu face parte din lumea fizică.

Asta-i tradiția despre d-zeu, suflet și nemurire.

Mai există o tradiție care pretinde că e opusă,

dar acceptă cele mai proaste premise.

Tradiția asta ne percepe ca materialiști științifici get-beget.

Conștiința nu face parte din lumea fizică.

Fie nu există deloc, fie e altceva,

un program de computer sau altă grozăvie,

dar în orice caz nu face parte din știință.

Mă implicam în dezbateri care-mi dădeau dureri de stomac.

Iată cum decurgeau.

Știința e obiectivă, conștiința e subiectivă,

așadar nu poate exista o știință a conștiinței.

Aceste două tradiții gemene ne paralizează.

E foarte greu să te detașezi de ele.

Am un singur mesaj esențial în această prezentare,

și anume, conștiința e un fenomen biologic

la fel ca fotosinteza, digestia, mitoza

sau oricare altul –
și odată ce accepți acest lucru,

nu toate, dar majoritatea dilemelor

legate de conștiință dispar.

Și voi enumera câteva.

Am promis că voi reda câteva dintre

afirmațiile revoltătoare despre conștiință.

1: Conștiința nu există,

e o iluzie, la fel ca asfințiturile.

Știința a demonstrat că asfințiturile și curcubeiele sunt iluzii.

La fel, conștiința e o iluzie.

2: Poate există, dar e cu totul altceva.

E un program de computer care rulează în creier.

3: Nu, singurul lucru care există e comportamentul.

E penibil câtă influență a avut behaviourismul,

dar voi reveni la asta.

Și 4: Poate conștiința există,

dar asta nu schimbă lucrurile cu nimic.

Cum ar putea imaterialitatea să miște ceva?

De fiecare dată când aud asta, îmi zic,

vrei să vezi cum ceva imaterial mișcă ceva?

Privește. Decid conștient să-mi ridic brațul,

și afurisitul se și ridică. (Râsete)

Ba mai mult, fiți atenți:

Nu spunem „E ca temperatura în Geneva.

În unele zile se ridică, în altele nu.”

Nu. Se ridică de câte ori vreau eu.

Să vă spun cum e posibil.

Dar nu v-am dat încă o definiție.

N-o poți face fără să dai o definiție.

Lumea spune mereu că e greu să definești conștiința.

Eu cred că e ușor de definit

dacă nu încerci să dai o definiție științifică.

Nu suntem pregătiți pentru o definiție științifică,

dar iată o definiție generică.

Conștiința constă din toate stările

de simțire sau de conștiență de sine.

Începe dimineața când te trezești dintr-un somn fără vise,

și continuă toată ziua până când adormi

sau mori ori devii inconștient.

Visele sunt o formă de conștiință de sine.

Asta-i definiția generică. Asta-i ținta noastră.

Dacă nu te referi la asta, nu vorbești despre conștiință.

Ei spun „Dacă așa stau lucrurile, avem o mare problemă.

Cum poate exista așa ceva în lumea reală?”

Dacă ați făcut vreodată un curs de filozofie,

asta-i faimoasa dualitate minte-trup.

Și asta are o soluție simplă.

Iat-o: Toate stările de conștiență, fără excepție,

sunt cauzate de procese neurobiologice la nivel inferior în creier,

și percepute de creier

ca trăsături la nivel superior sau de sistem.

E la fel de misterios ca și fluiditatea apei.

Lichiditatea nu e o substanță adițională ce țâșnește

din moleculele de H2O.

E o condiție ca sistemul să existe.

Așa cum borcanul plin cu apă poate trece de la lichid la solid

în funcție de starea moleculelor,

și creierul poate trece de la stadiul de conștiență

la cel de inconștiență,

în funcție de comportamentul moleculelor.

E simplă faimoasa problemă minte-trup.

Acum să trecem la întrebări mai grele.

Să specificăm trăsăturile exacte ale conștiinței

pentru a răspunde celor patru obiecții

pe care le-am făcut.

Prima trăsătură constă în faptul că e reală și ireductibilă.

Nu poți scăpa de ea.

Distincția dintre realitate și iluzie

e distincția dintre cum ne par lucrurile

în conștient și cum sunt ele de fapt.

Conștientului nostru îi pare că există –

îmi place franțuzescul „arc-en-ciel” –

îi pare că există un arc în cer,

sau că soarele apune peste munți.

Așa pare, dar nu asta se întâmplă de fapt.

Dar distincția între

cum par lucrurile conștient și cum sunt în realitate,

n-o poți aplica însăși existenței conștiinței.

Fiindcă dacă ești conștient,

deci conștientul tău percepe că ești conștient,

atunci ești conștient.

Dacă niște experți vin la mine și zic,

„Suntem neurobiologi și te-am studiat, Searle,

și suntem convinși că nu ești conștient,

ești un robot ingenios construit”,

nu voi gândi „Poate tipii ăștia au dreptate.”

Nu-mi trece prin cap nicio clipă pentru că

Descartes poate a făcut multe greșeli,
dar aici a avut dreptate.

Nu te poți îndoi de existența propriei conștiințe.

Asta-i prima trăsătură a conștiinței.

E reală și ireductibilă.

Nu poți scăpa de ea demonstrând că-i o iluzie

cum poți face cu alte iluzii standard.

A doua caracteristică e cea

care ne-a dat atâtea bătăi de cap,
anume,

toate stările noastre de conștiență

au un caracter calitativ.

Una simți când bei bere

și alta simți când plătești impozitul pe venit

sau asculți muzică, și acest efect calitativ

generează automat o a treia caracteristică,

faptul că stările de conștiență sunt prin definiție subiective

în sensul că ele există doar atunci când

un subiect uman sau animal,

adică o ființă le trăiește.

Poate vom putea crea o mașinărie conștientă.

Însă neștiind cum procedează creierul nostru,

suntem departe de a construi un robot conștient.

O altă trăsătură a conștiinței:

câmpurile de conștiență se unifică.

De aceea nu percep doar oamenii din fața mea

și sunetul vocii mele și greutatea pantofilor

pe podea, ci toate îmi apar

ca parte dintr-un singur mare câmp de conștiență

care se extinde de la mine și înapoi.

Iată cheia spre înțelegerea

puterii enorme a conștiinței.

Deocamdată n-am reușit să creăm asta într-un robot.

Dezamăgirea roboticii vine din faptul că

nu știm cum să facem un robot conștient,

așa că nu avem o mașinărie capabilă de așa ceva.

Următoarea trăsătură a conștiinței,

după această minunată unificare a câmpurilor de conștiență,

este că funcționează cauzal în comportamentul nostru.

V-am făcut o demonstrație științifică ridicând brațul,

dar cum e posibil?

Cum poate acest gând din creierul meu

mișca ceva material?

Vă voi da răspunsul.

Nu cunoaștem răspunsul detaliat,

dar cunoaștem esența răspunsului, anume

că există o secvență de excitații neuronale,

care ajunge acolo unde acetilcolina

e secretată în termințiile axonale ale neuroniilor motori.

Scuzați-mă că folosesc terminologie filozofică aici,

dar, când e secretată în termințiile axonilor neuroniilor motori,

se petrec o mulțime de lucruri uimitoare în canalele ionice

și afurisitul de braț se ridică.

Gândiți-vă la ce am spus.

Are loc unul și același eveniment,

decizia mea conștientă de a-mi ridica brațul

are pe de o parte toate aceste

calități simțitoare, imateriale.

E un gând în creier, care, în același timp,

e ocupat să producă acetilcolină

și să facă alte lucruri

în transferul de la cortexul motor

la fibrele nervoase din braț.

Reiese că vocabularul tradițional

pentru asemenea aspecte e total învechit.

Unul și același eveniment are un nivel

neurobiologic și altul mental,

e un singur eveniment,

și așa lucrează natura. Așa-i posibilă

funcționarea cauzală a conștiinței.

Ținând cont de aceste

caracteristici ale conștiinței,

să răspundem câtorva din obiecțiile anterioare.

Prima a fost că nu există conștiință,

că e o iluzie. Deja am răspuns la asta.

Nu ne facem probleme în privința asta.

Dar a doua a avut o influență incredibilă,

și poate încă există.

Dacă există conștiință, e cu totul altceva.

E un program de computer digital care rulează în creier

și asta trebuie să facem pentru a crea conștiința,

să găsim programul potrivit.

Nu contează ambalajul. Oricare ar fi bun

cu condiția să fie destul de solid și stabil pentru a susține programul.”

Știm că e greșit.

Cine știe câte ceva despre computere

își dă seama că e greșit.

Calculele sunt o manipulare de simboluri,

de obicei în cifre de zero și unu,
dar orice simboluri ar merge.

Iei un algoritm pe care-l programezi

într-un cod binar și asta e trăsătura definitorie

a programelor de computer.

Dar știm că e pur sintactic. E simbolic.

Știm că, în realitate, conștiința umană are ceva mai mult de atât.

Are un conținut, pe lângă sintaxă.

Are și o semantică.

Am formulat acest raționament acum 30 de ani.

Doamne, nici nu vreau să mă gândesc –

mai mult de 30 de ani.

Există un raționament implicit mai profund

pe care vreau să vi-l spun pe scurt.

Conștiința creează o realitate independentă de observator.

Creează o realitate a banilor, a proprietății, a guvernării,

a căsătoriei, a conferințelor CERN,

a petrecerilor și vacanțelor de vară.

Toate sunt creații ale conștiinței.

Existența lor e legată de observator.

E relativ la agenții conștienți dacă bucata de hârtie

înseamnă bani sau acele clădiri reprezintă o universitate.

Acum gândiți-vă la calcule.

Sunt absolute ca forța, masa și atracția gravitațională?

Sau e legat de observator?

Unele calcule sunt inerente.

Adun doi cu doi pentru a obține patru.

Rezultatul e același indiferent de ce crede unul sau altul.

Dar când îmi scot calculatorul de buzunar

și fac calculul, singurul fenomen intrinsec

e circuitul electronic și proprietățile sale.

Acesta e singurul fenomen absolut.

Restul e interpretat de noi.

Calculul există doar în legătură cu conștiința.

Ori un agent conștient efectuează calculul,

ori se servește de un mecanism programat să recunoască calculul.

În consecință, calculul nu-i întâmplător.

Am cheltuit o grămadă de bani pe această aparatură.

Dar persistă confuzia

între obiectivitate și subiectivitate
ca trăsături ale realității

și obiectivitate și subiectivitate
ca trăsături ale afirmațiilor.

Esența acestei părți a discursului e următoarea:

Poți avea o știință absolut obiectivă,

o știință în care se fac afirmații obiectiv adevărate

despre un domeniu a cărui existență e subiectivă,

a cărui existență se află în creierul uman

constând în stări subiective de simțiri,

perceperi sau conștiență.

Deci faptul că nu poate exista o știință obiectivă a conștiinței

pentru că e subiectivă iar știința e obiectivă,
e o glumă.

O glumă proastă despre
subiectivitate și obiectivitate.

Poți face afirmații obiective

despre un domeniu subiectiv prin excelență,

și asta e exact ce fac neurologii.

Pacienții au dureri reale,

și încerci să obții din asta o știință exactă.

Mi-am promis să-i combat pe toți,

dar nu mai am mult timp.

Permiteți-mi să mai combat vreo doi.

Am spus că behaviourismul trebuie să fie

una din teoriile jenante din cultura noastră intelectuală,

pierde din start.

Stările dvs. mentale sunt identice cu comportamentul?

Gândiți-vă la distincția dintre a simți durerea

și a avea un comportament al durerii.

Nu voi demonstra comportamentul durerii,
dar pot să vă spun

că nu am nicio durere momentan.

Deci e o greșeală evidentă.
De ce s-a făcut această greșeală?

Greșeala – citiți literatura de specialitate,

veți vedea în repetate rânduri –

ei cred că dacă accepți existența ireductibilă

a conștiinței, renunți la știință.

Renunți la trei sute de ani de progres uman

și speranță omenească ș.a.m.d.

Mesajul pe care aș vrea să-l rețineți este:

conștiința trebuie acceptată

ca fenomen pur biologic,

un subiect la fel de valabil pentru o analiză științifică

ca orice alt fenomen biologic,

sau, de altfel, orice alt fenomen științific.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)