Puterea revoluționară a diversității în gândire

„De la demagogii populiști vom învăța că democrația este indispensabilă”, spune romanciera Elif Șafak. „De la izolaționiști vom învăța nevoia de solidaritate globală. Și de la tribaliști vom învăța frumusețea cosmopolitismului.” Fiind de origine turcă, Șafak a resimțit în mod direct devastarea provocată de pierderea diversității și cunoaște puterea revoluționară a pluralității ca răspuns la adresa autoritarismului. În acest discurs pasionat și personal ne reamintește că în politică, emoții și în identitatea noastră nu există dualitate. „Nu trebuie să rămânem absolut niciodată tăcuți de teama complexității”, spune Șafak.

„Poți gusta cuvintele?”

Era o întrebare
care m-a luat prin surprindere.

Astă-vară am ținut un discurs
la un festival literar.

După aceea, când dădeam autografe,

o adolescentă a venit cu o prietenă

și mi-a pus întrebarea asta.

I-am spus că unii oameni
percep o împletire a simțurilor,

astfel încât pot auzi culori

sau pot vedea sunete,

și mulți scriitori au fost fascinați
de acest subiect, inclusiv eu.

Dar ea m-a întrerupt, nerăbdătoare,
și a spus: „Mda, știu toate astea.

Se numește sinestezie.
Am învățat la școală.

Dar mama îți citește cartea

și spune că sunt
multe mâncăruri și ingrediente

și un pasaj lung despre cină acolo.

I se face foame la fiecare pagină.

Așa că m-am gândit

cum de ție nu ți se face foame când scrii.

M-am gândit
că poate tu poți gusta cuvintele.

Are sens ce spun?”

De fapt, chiar avea sens,

fiindcă încă din copilărie,

fiecare literă din alfabet
are o culoare diferită,

și culorile îmi inspiră arome.

De exemplu, culoarea purpurie
e picantă, aproape parfumată,

și orice cuvânt
pe care-l asociez cu purpuriu

are același gust,

cum ar fi „asfințit” –
un cuvânt foarte picant.

Dar eram îngrijorată
că dacă-i spun asta adolescentei,

ar putea suna prea abstract

sau poate prea ciudat,

și oricum nu aveam destul timp,

fiindcă lumea aștepta la coadă,

și deodată am avut impresia
că ce încercam să transmit

era mai complicat și detaliat

decât ce-mi permiteau
circumstanțele să spun.

Și am făcut ce fac de obicei
în situații similare:

m-am bâlbâit, m-am închis în mine
și am încetat să mai vorbesc.

Am încetat să vorbesc,
fiindcă adevărul era complicat,

deși știam, în adâncul meu,

că absolut niciodată n-ar trebui
să tăcem de teama complexității.

Așa că am vrut să încep azi discursul

cu răspunsul pe care n-am putut
să-l dau în acea zi.

Da, pot simți gustul cuvintelor,

câteodată, nu mereu,

și cuvintele fericite
au altă aromă decât cele triste.

Îmi place să explorez:
ce gust are „creativitate”,

sau „egalitate”,

„iubire”, „revoluție”?

Dar „patrie”?

Zilele astea fix acest cuvânt mă tulbură.

Îmi lasă un gust dulceag pe limbă,

ca scorțișoara, apa de trandafiri,

și merele aurii.

Dar dedesubt e o tentă ascuțită,

ca de urzică și păpădie.

Gustul patriei mele, Turcia,

e un amestec de dulce și amar.

Motivul pentru care vă zic asta

e pentru că cred
că sunt tot mai mulți oameni

peste tot în lume astăzi

care au sentimente contradictorii similare

față de ținuturile de unde vin.

Ne iubim țările natale, așa-i?

Cum altfel?

Suntem atașați de oameni,
de cultură, de pământ, de mâncare.

Dar, în același timp,

ne simțim tot mai frustrați
de politica și politicienii săi

uneori până când simțim
disperare, durere sau mânie.

Vreau să vorbesc despre emoții

și despre nevoia
de a ne spori inteligența emoțională.

Cred că e păcat

că teoria politică principală
acordă prea puțină atenție emoțiilor.

Adesea, analiștii și experții
sunt așa de ocupați cu date și parametri,

încât par să uite
de acele lucruri din viață

care sunt dificil de măsurat

și poate imposibil de grupat
în modele statistice.

Dar cred că e greșit,
din două motive majore.

Mai întâi, fiindcă suntem ființe emotive.

Ca ființe umane, cred că toți suntem așa.

Apoi, și asta e o noutate,

am intrat
într-o nouă fază a istoriei lumii

în care sentimentele colective
ghidează și induc politica în eroare

mai mult decât oricând.

Iar rețelele sociale și relaționarea

amplifică și mai mult aceste sentimente,

le polarizează
și ajung în jurul lumii foarte repede.

Epoca noastră
e plină de anxietate, de mânie,

neîncredere, resentimente

și, cred, multă frică.

Dar iată un lucru:

deși sunt multe cercetări
despre factorii economici,

sunt relativ puține studii
despre factorii emoționali.

De ce subestimăm
sentimentele și percepțiile?

Cred că va fi una dintre
cele mai mari provocări intelectuale,

fiindcă sistemele politice
sunt suprasaturate cu emoții.

În țară după țară

am văzut politicieni iliberali
exploatând aceste emoții.

Până și în mediul academic și intelectual

încă n-am luat emoțiile în serios.

Cred că ar trebui.

Așa cum ar trebui să ne concentrăm
pe inegalitatea economică globală,

trebuie să acordăm mai multă atenție
decalajelor economice și cognitive,

și modului în care le putem elimina,

deoarece ele chiar contează.

Cu ani în urmă,
când încă trăiam în Istanbul,

o savantă americană, care studia
scriitoarele din Orientul Mijlociu,

a venit să mă vadă.

La un moment dat mi-a spus:

„Înțeleg de ce ești feministă,

fiindcă, știi tu, trăiești în Turcia.”

Și i-am spus:

„Nu înțeleg de ce nu ești feministă,

fiindcă, știi tu, trăiești în America.”

(Râsete)

(Aplauze)

Și ea a râs.

A luat-o ca pe o glumă,

și momentul a trecut.

(Râsete)

Dar felul în care a împărțit lumea
în două tabere imaginare,

în două tabere opuse,

m-a deranjat și mi-a rămas în minte.

Conform acestei hărți imaginare,

unele zone din lume erau țări fluide.

Erau ca apele agitate,
care încă nu s-au liniștit.

Alte zone ale lumii, și anume Occidentul,

erau solide, sigure și stabile.

Deci ținuturile fluide
aveau nevoie de feminism,

de activism și drepturile omului,

iar noi, cei destul de nefericiți

să provenim din astfel de locuri,

trebuia să luptăm continuu
pentru aceste valori esențiale.

Dar era speranță.

Întrucât istoria mergea mai departe,

chiar și cele mai nesigure ținuturi
aveau să recupereze într-o bună zi.

Între timp, cetățenii zonelor solide

puteau beneficia de confortul progresului

și de triumful ordinii liberale.

Puteau sprijini luptele altor oameni
din alte părți,

dar ei înșiși nu trebuiau să mai lupte

pentru democrația de bază,

fiindcă depășiseră acest stadiu.

Cred că în 2016

ierarhia asta geografică
a fost sfărâmată în bucăți.

Lumea noastră nu mai urmează
tiparul dualist din mintea savantei,

dacă l-a urmat vreodată.

Acum știm că istoria
nu merge neapărat înainte.

Câteodată se învârte în cerc,

ba chiar și regresează,

și generațiile pot face aceleași greșeli

pe care le-au făcut strămoșii lor.

Acum știm că nu există așa ceva,

țări solide contra țări fluide.

De fapt, trăim cu toții
în timpuri fluide,

exact cum spunea
regretatul Zygmund Bauman.

Bauman avea altă definiție
pentru epoca noastră.

Obișnuia să spună că vom păși cu toții
pe nisipuri mișcătoare.

Și dacă este așa, cred,

ar trebui să ne preocupe pe noi, femeile,
mai mult decât pe bărbați,

fiindcă atunci când societățile decad

în autoritarism,
naționalism sau fanatism religios,

femeile au mult mai mult de pierdut.

Iată de ce acesta trebuie să fie
un moment vital,

nu doar pentru activismul global,

ci, în opinia mea, și pentru feminism.

(Aplauze)

Dar vreau să fac o mică mărturisire
înainte de a continua.

Până recent, oricând mergeam la conferințe
sau festivaluri internaționale,

de obicei eram
printre cei mai deprimați oratori.

(Râsete)

Văzând cum visurile noastre
de democrație și coexistență

erau zdrobite în Turcia,

ambele treptat,
dar cu o viteză năucitoare,

cu anii m-am simțit complet demoralizată.

La aceste festivaluri
erau și alți scriitori abătuți,

care veneau din locuri ca
Egipt, Nigeria, Pakistan,

Bangladesh, Filipine, China,
Venezuela, Rusia.

Ne zâmbeam unii altora cu simpatie,

în această camaraderie a osândiților.

(Râsete)

Ne puteți numi CISID:

Clubul Internațional
al Scriitorilor Îngrijorați și Deprimați.

(Râsete)

Apoi lucrurile s-au schimbat,

deodată, clubul nostru
a devenit mai popular,

și am început să avem noi membri.

Îmi amintesc...

(Râsete)

Îmi amintesc că mai întâi
ni s-au alăturat scriitori și poeți greci.

Apoi scriitori din Ungaria și Polonia,

apoi, interesant,
scriitori din Austria, Olanda, Franța,

și apoi scriitori din Marea Britanie,
unde trăiesc și îmi am casa,

și apoi scriitori din SUA.

Deodată, eram tot mai mulți

îngrijorați de soarta țărilor noastre
și de viitorul lumii.

Poate că mai mulți dintre noi acum

se simt străini în propria patrie.

Apoi s-a întâmplat un lucru bizar.

Cei dintre noi care fuseserăm
foarte deprimați mult timp,

am început să ne simțim
mai puțin deprimați,

în timp ce nou-veniții,
care nu erau obișnuiți să se simtă așa,

erau acum și mai deprimați.

(Râsete)

Așa că puteați vedea scriitori
din Bangladesh, Turcia sau Egipt

încercând să-și consoleze colegii

din Britania Brexit
sau din SUA de după alegeri.

(Râsete)

Lăsând gluma la o parte,

cred că lumea e plină
de provocări fără precedent,

și asta vine cu un recul emoțional,

fiindcă în fața schimbării rapide,

mulți oameni ar dori să încetinească,

și cu atâtea lucruri nefamiliare,

oamenii duc dorul familiarului.

Și când lucrurile ajung prea confuze,

mulți oameni râvnesc la simplitate.

E o răscruce foarte periculoasă,

fiindcă exact aici
intră în scenă demagogul.

Demagogul înțelege cum funcționează
sentimentele colective

și cum el – de obicei e un el –
poate profita de pe urma lor.

Ne spune tuturor
că locul ne e în triburile noastre,

și că am fi mai în siguranță
dacă suntem înconjurați de conformitate.

Demagogii sunt de toate felurile.

Poate fi liderul excentric
al unui partid politic marginal din Europa

sau un imam islamist extremist,
care predică dogma și ura,

sau un orator suprematist alb,
admirator al nazismului din altă parte.

Toate aceste figuri
par fără legătură la prima vedere.

Dar cred că se hrănesc reciproc

și au nevoie una de alta.

Peste tot în lume,

dacă privim cum vorbesc demagogii
și cum inspiră mișcări,

cred că au în comun
o calitate indubitabilă:

antipatia puternică față de pluralitate.

Nu fac față diversității.

Adorno obișnuia să zică:

„Intoleranța ambiguității e semnul
unei personalități autoritariste.”

Dar mă întreb:

ce-ar fi dacă același semn,

aceeași intoleranță a ambiguității,

ar fi marca vremurilor noastre,
a epocii în care trăim?

Deoarece oriunde privesc,
văd cum pălesc nuanțele.

La emisiunile TV
avem un interlocutor anti-ceva

împotriva unui interlocutor pro-ceva.

Da? Crește ratingul.

E și mai bine dacă țipă unul la altul.

Până și în mediul academic,
unde ar trebui să ne hrănim intelectul,

vedem un savant ateu
concurând cu altul ferm teist,

dar nu e o dezbatere intelectuală reală,

ci un conflict între două convingeri.

Cred că opozițiile binare sunt peste tot.

Încet și sistematic,

ne e refuzat dreptul la complexitate.

Istanbul, Berlin, Nisa, Paris, Bruxelles,

Dacca, Bagdad, Barcelona:

am văzut oribile atacuri teroriste
unul după altul.

Când îți exprimi tristețea
și reacționezi împotriva cruzimii,

ai parte de tot felul de reacții,

mesaje pe rețelele sociale.

Unul dintre ele e tare îngrijorător,

pentru că e atât de răspândit.

Spune: „De ce-ți pare rău de ei?

De ce îți pare rău de ei?

De ce nu-ți pare rău de civilii din Yemen

sau de cei din Siria?”

Cred că oamenii
care scriu astfel de mesaje

nu înțeleg că ne poate părea rău
și putem fi solidari

cu victimele terorismului și violenței
din Orientul Mijlociu, Europa,

Asia, America, de oriunde, peste tot,

în mod egal și simultan.

Nu par să înțeleagă
că nu-i nevoie să alegem

o durere și un loc în detrimentul altora.

Cred că ăsta e efectul tribalismului.

Ne îngustează mințile, cu siguranță,

dar ne îngustează și inimile,

așa de mult, încât devenim
indiferenți la suferința altora.

Tristul adevăr e că n-am fost mereu așa.

Am scris o carte pentru copii în Turcia,

și când a fost publicată,
am avut multe evenimente.

Am fost la multe școli primare,

care mi-au oferit șansa să observ
copiii mici din Turcia.

A fost mereu uimitor să văd

câtă empatie, imaginație și insolență au.

Acești copii sunt mult mai înclinați

să devină cosmopoliți decât naționaliști
la acea vârstă.

Și e minunat să vezi, când îi întrebi,

cât de mulți dintre ei
vor să devină poeți și scriitori,

iar fetele sunt
la fel de încrezătoare ca băieții,

dacă nu chiar mai mult.

Apoi m-am dus la licee,

și totul era schimbat.

Nimeni nu mai voia să fie scriitor,

nimeni nu mai voia să fie romancier,

fetele deveniseră timide,

erau precaute, se fereau,

ezitau să vorbească în spații publice,

fiindcă noi le-am învățat,

în familie, la școală, în societate,

le-am învățat
să-și șteargă individualitatea.

Cred că în Orient și Occident
pierdem diversitatea,

atât din rândul societății,
cât și din noi înșine.

Venind din Turcia,
știu că pierderea diversității

e o pierdere extrem de mare.

Azi, patria mea a devenit cea mai mare
temniță din lume pentru jurnaliști,

depășind până și tristul record al Chinei.

Și mai cred că ce s-a întâmplat în Turcia

se poate întâmpla oriunde.

Se poate întâmpla chiar și aici.

Așa cum țările solide erau o iluzie,

identitățile singulare sunt tot o iluzie,

fiindcă toți avem
o multitudine de voci înăuntru.

Poetul iranian, persan, Hafiz, spunea:

„Porți în suflet
toate ingredientele necesare

spre a-ți transforma existența în bucurie.

Tot ce trebuie să faci
e să amesteci ingredientele.”

Și cred că le putem amesteca.

Sunt din Istanbul,

dar mă simt legată și de Balcani,

de Egeea, de Mediterană,

de Orientul Mijlociu, de Levant.

Sunt europeană prin naștere, alegere,

și valorile pe care le susțin.

Am devenit londoneză de-a lungul anilor.

Mă gândesc la mine ca la un suflet global,
un cetățean al lumii,

un nomad și un povestitor itinerant.

Am numeroase atașamente,
așa cum avem cu toții.

Și atașamentele multiple
înseamnă povești multiple.

Ca scriitori,
alergăm mereu după povești, desigur,

dar cred că ne interesează și tăcerile,

lucrurile ce nu pot fi spuse,

tabuurile politice și culturale.

În plus, suntem interesați
și de propria tăcere.

Am vorbit mereu categoric
și am scris pe larg

despre drepturile minorităților,
ale femeilor și minorităților sexuale.

Dar gândindu-mă la această conferință TED,

am înțeles un lucru:

nu am avut niciodată curajul
să spun într-un loc public

că eu însămi sunt bisexuală,

fiindcă mă temeam de defăimare,

de stigmat, de ridiculizare

și de ura care sigur ar fi urmat.

Dar, desigur,
nu trebuie absolut niciodată

să rămânem tăcuți de teama complexității.

(Aplauze)

Și deși anxietatea mi-e cunoscută,

și deși vorbesc aici
despre puterea emoțiilor,

cunosc puterea emoțiilor,

am descoperit cu timpul

că emoțiile nu sunt nelimitate.

Știți? Au o limită.

Vine un moment,

e ca un punct critic sau un prag,

când obosești să-ți fie frică,

când obosești să te simți anxios.

Și cred că nu numai oamenii,

ba chiar poate și națiunile
au punctele lor critice.

Chiar mai puternică decât emoțiile mele

e conștientizarea

că nu doar genul sau identitatea,

ci și viața însăși e fluidă.

Ei vor să ne împartă în triburi,

dar noi suntem conectați
dincolo de granițe.

Ei predică siguranța,

dar noi știm că viața e plină de magie

și plină de ambiguitate.

Le place să incite dualități,

dar noi suntem mult mai nuanțați.

Deci ce putem face?

Cred că trebuie
să ne întoarcem la temelie,

înapoi la culorile alfabetului.

Poetul libanez, Khalil Gibran, spunea:

„Am învățat liniștea de la vorbăreți,

toleranța de la intoleranți,

și bunătatea de la cei răi.”

Cred că e un motto grozav
pentru timpurile noastre.

Așa că de la demagogii populiști

vom învăța că democrația e indispensabilă.

De la izolaționiști vom învăța
nevoia de solidaritate globală.

Și de la tribaliști vom învăța

frumusețea cosmopolitismului
și a diversității.

În final, vreau să vă las
cu un cuvânt sau un gust.

Cuvântul „yurt” în turcă
înseamnă „patrie”.

Înseamnă „ținut natal”.

Dar, interesant,
cuvântul mai înseamnă și:

„cort folosit de triburi nomade”.

Îmi place combinația asta,
fiindcă mă face să mă gândesc

că ținutul natal nu-i nevoie
să fie înrădăcinat într-un loc.

Poate fi portabil.

Îl putem lua cu noi peste tot.

Și cred că pentru scriitori,
pentru povestitori,

la finalul zilei,

există un singur ținut natal principal,

numit „Ținutul poveștilor.”

Și gustul acelor cuvinte

este gustul libertății.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)