John Francis străbate Pământul pe jos

Timp de aproape trei decenii, John Francis a fost un călător al planetei, străbătând mapamondul pe jos și cu barca și ducând un mesaj de respect și responsabilitate față de mediu (fără a rosti un cuvânt de-a lungul a 17 ani din acea perioadă). O prezentare amuzantă și profundă, asezonată cu muzică la banjo.

(Muzică)

(Aplauze)

Vă mulțumesc că sunteți aici.

Și spun acest lucru, mulțumesc că sunteți aici, pentru că am tăcut timp de 17 ani.

Și primele cuvinte pe care le-am rostit au fost în Washington, DC,

la a douăzecea aniversare a Zilei Pământului.

Familia și prietenii se adunaseră acolo ca să ma audă vorbind.

Și am spus „Vă mulțumesc că sunteți aici”.

Mama, care sa afla în public, a sărit în sus,

„Aleluia, Johnny vorbește!”

(Râsete)

Imaginați-vă că ați fi tăcut timp de 17 ani

și să zicem că mama voastră ar fi fost în public.

Tata mi-a zis „Asta e una” --

Voi explica asta.

Dar m-am întors să văd de unde vine vocea, pentru că nu mi-o recunoșteam.

Nu-mi auzisem vocea timp de 17 ani,

așa că m-am întors, m-am uitat și am spus,

„Doamne, cine este cel care spune ceea ce gândesc?”

Și apoi mi-am dat seama că eu eram acela și mi-a venit să râd.

Și îl vedeam pe tata -- „Da, este cu adevărat nebun.”

Ei bine, vreau să vă iau cu mine în această călătorie.

Iar călătoria, după mine, este o metaforă pentru toate călătoriile noastre.

Așa că, deși aceasta este una ceva mai neobișnuită,

Vreau ca voi să vă gândiți la propria voastră călătorie.

Călătoria mea a început în 1971

când am fost martor la ciocnirea a două petroliere sub Podul Golden Gate,

și la vărsarea a jumătate de milion de galoane (1.9 milioane litri) de petrol în golf.

M-a tulburat atât de mult

încât am decis să renunț să conduc sau să fiu pasager în vehicule cu motor.

Asta e un mare lucru în California.

Și a fost un mare lucru în mica mea comunitate din Point Reyes Station

din Inverness, California, pentru că erau doar

vreo 350 de oameni acolo în timpul iernii - asta se petrecea în '71.

Așa că, atunci când am venit și am început să merg pe jos de colo colo, oamenii --

pur și simplu au înțeles despre ce era vorba.

Și uneori oamenii conduceau în paralel cu mine

și întrebau, „John, ce faci?”

Iar eu răspundeam, „Ei bine, merg pe jos pentru mediu.”

Și ei spuneam, „Nu-i adevărat, mergi pe jos ca să ne pui pe noi într-o lumină proastă, nu-i așa?

Mergi pe jos ca să ne faci pe noi să ne simțim prost.”

Și poate că aveau puțină dreptate,

pentru că eu credeam că, dacă eu încep să merg pe jos, toată lumea va face la fel.

Din cauza petrolului, toată lumea vorbea despre poluare.

Și eu mă contraziceam cu oamenii pe tema asta, dezbăteam și dezbăteam.

Mi-am sunat părinții.

Le-am spus, „Am renunțat să fiu pasager și să conduc mașini.”

Tata a zis, „De ce nu ai făcut asta când aveai 16 ani?”

(Râsete)

Nu știam despre mediu atunci.

Ei sunt din Philadephia.

Așa că i-am spus mamei, „Cu toate astea sunt fericit, sunt cu adevărat fericit.”

Ea a răspuns, „Dacă erai cu adevărat fericit, nu ai fi avut nevoie să spui asta.”

Așa sunt mamele.

Așa că, în ziua când împlineam 27 de ani am decis că, deoarece am dezbătut așa de mult

și pentru că vorbesc atât de mult, am decis să nu mai vorbesc

măcar pentru o zi -- o zi -- ca să iau o pauză.

Zis și făcut.

M-am trezit dimineața și nu am spus o vorbă.

Și trebuie să vă spun că a fost o experiență impresionantă,

pentru că pentru prima dată, am început să ascult -- de multă vreme.

Și ceea ce auzeam mă tulbura.

Pentru că ceea ce făceam în trecut, când credeam că ascult,

era să ascult suficient încât să aud ceea ce aveau oamenii de zis

și să cred că pot -- că știu ceea ce urmau să spună,

și atunci încetam să ascult.

Și mintea mea fugea înainte

și se gândea la ceea ce urma să răspund eu,

în timp ce ei încă terminau.

Și apoi mă lansam eu.

Ei bine, asta pur și simplu încheia comunicarea.

Astfel, în această primă zi, am ascultat cu adevărat.

Și a fost foarte trist pentru mine,

pentru că am înțeles că în toți acești mulți ani nu învățasem nimic.

Aveam 27 de ani. Credeam că știu totul.

Nu era așa.

Așa că am decis că ar fi bine să mai fac asta încă o zi,

și încă o zi, și încă o zi, până când în cele din urmă,

mi-am promis că voi tace din gură timp de un an

pentru că începeam să învăț tot mai mult și aveam nevoie să învăț mai mult.

Așadar urma ca timp de un an să tac din gură,

și apoi de ziua mea să reevaluez tot ce voi fi învățat

și, poate, să vorbesc din nou.

Ei bine, asta a durat 17 ani.

În toată perioada aceea - cei 17 ani - am mers pe jos și am cântat la banjo

și am pictat și am scris în jurnal și

am încercat să studiez mediul citind cărți.

Și am decis că vreau să merg la școală. Asta am și făcut.

Am mers pe jos până sus în Ashland, Oregon,

unde aveau o secție de studii ecologice.

Sunt doar 500 mile (800 km).

Și m-am dus la secretariat și...

Ce, ce, ce?

Aveam un articol decupat dintr-un ziar.

A, deci chiar vrei să studiezi aici?

Tu nu...?

Avem un program special pentru tine. Chiar aveau.

Și în acei doi ani mi-am luat prima diplomă - diploma de licență.

A venit și tata, era atât de mândru.

A spus, „Fiule, suntem foarte mândri de tine,

dar ce ai de gând să faci cu diploma de licență?

Tu nu mergi cu mașina, nu vorbești,

va trebui să faci acele lucruri.”

(Râsete)

Am dat din umeri, mi-am luat din nou rucsacul în spate

și am început să merg.

Am mers pe jos tocmai pâna la Port Townsend, Washington, unde am construit o barcă de lemn,

cu care am traversat Puget Sound.

Idaho -- am traversat pe jos Washington, Idaho și am mers până la Missoula, Montana.

Le scrisesem celor de la Universitatea din Montana cu doi ani în urmă

și le spusesem că aș dori să studiez acolo.

Le-am spus că voi ajunge acolo în aproximativ doi ani.

(Râsete)

Și iată că eram acolo. Am apărut peste doi ani și ei --

Spun această poveste acest lucru pentru că ei chiar m-au ajutat.

Sunt două povești în Montana.

Prima poveste este că nu aveam niciun ban -- acesta este un semn pe care îl foloseam des.

Și ei mi-au spus, „Nu-ți face griji.”

Directorul programului mi-a spus, „Vino înapoi mâine.”

Mi-a dat 150 de dolari,

și mi-a spus, „Înscrie-te la un curs.

Vei merge în America de Sud, nu-i așa?”

Și am spus --

Râuri și lacuri, sistemele hidrologice, America de Sud.

Și asta am și făcut.

S-a întors, mi-a spus,

a spus, „Bine John, acum că te-ai înscris la acel un curs,

poți avea cheia unui birou, te poți înmatricula --

te înmatriculezi ca să poți folosi biblioteca.

Și vom proceda în felul următor

îi vom convinge pe toți profesorii să te lase să participi la curs

îți vor păstra nota

și când ne vom da seama cum să facem rost de restul de bani pentru tine,

atunci te vei putea înscrie la acel curs și ei îți vor da nota.”

Uau, nu cred că așa se procedează de obicei în școlile postuniversitare.

Dar folosesc aceasta poveste pentru că ei au vrut cu adevărat să mă ajute.

Au văzut că eram cu adevărat interesat de mediu,

și chiar au vrut să mă ajute până la capăt.

Și în toată acea perioadă, chiar am predat cursuri fără să vorbesc.

Aveam 13 studenți când am intrat prima dată în sala de curs,

și am explicat împreună cu un prieten, care putea să traducă limbajul semnelor pe care îl foloseam,

că sunt John Francis, că merg pe jos prin lume,

că nu vorbesc și că asta e ultima dată

când persoana aceasta este aici să traducă.

Toți studenții s-au blocat și făceau...

(Râsete)

Puteam să văd cum își caută orarul

ca să vadă când pot să iasă afară.

Cursul meu era obligatoriu.

Două săptămâni mai târziu, toată lumea încerca să vină la cursul nostru.

Și am învățat la acel curs -- pentru că obișnuiam să fac lucruri de genul acesta...

erau toți adunați în jurul meu, întrebându-se, ce încearcă să spună?

Nu știu, cred că vorbește despre defrișare. Da, defrișare.

Nu, nu, nu, asta nu e defrișare, asta e -- folosește un fierăstrău.

Dar, nu poți defrișa cu un...

Ba da, poți defrișa...

Nu, cred că vorbește despre tăiere selectivă.

Acesta era un seminar pentru discuții și noi chiar discutam.

Eu mă retrăgeam pur și simplu și aveam grijă să nu se lase cu pumni.

Dar ceea ce am constatat este că uneori făceam un semn

și ei spuneau lucruri la care eu pur și simplu nu mă gândisem,

dar ar fi trebuit să o fac.

Și concluzia pe care am tras-o este că, dacă ești profesor

și predai, dar nu înveți în același timp

probabil nu predai foarte bine.

Și astfel am mers mai departe.

Tata a venit să ma vadă la absolvire

și am făcut ce era de făcut

și tata mi-a spus, „Suntem cu adevărat mândri de tine fiule, dar...”

Știți ce a urmat,

a spus, „Trebuie să începi să conduci și să mergi cu mașina și să vorbești.

Ce vei face cu o diplomă de master?”

Am ridicat din umeri, mi-am luat rucsacul

și m-am dus mai departe la Universitatea din Wisconsin.

Am petrecut doi ani acolo scriind despre deversări de petrol.

Nimeni nu era interesat de deversări de petrol.

Dar ceva s-a întâmplat --

Exxon Valdez.

Și eram singurul din Statele Unite care scria despre deversări de petrol.

Iar a apărut tata.

A spus, „Nu știu cum faci asta, fiule,

vreau să spun, nu mergi cu mașina, nu vorbești.

Sora mea îmi spune că poate ar trebui să te las în pace,

pentru că pare că îți merge mult mai bine

când nu spui nimic.”

(Râsete)

Mi-am luat rucsacul din nou.

Mi-am luat banjo-ul și am mers pe jos până la Coasta de Est,

mi-am pus piciorul în Oceanul Atlantic -

îmi luase șapte ani și o zi să traversez Statele Unite pe jos.

Și de Ziua Pământului, 1990,

a douăzecea aniversare a Zilei Pământului, atunci am început să vorbesc.

Și de aceea am spus, „Vă mulțumesc că sunteți aici.”

Pentru că e ca atunci când un copac cade în pădure,

dacă nu e nimeni acolo să audă -- chiar face un sunet?

Și vă mulțumesc vouă, și le mulțumesc membrilor familiei mele,

pentru că au venit să mă audă vorbind.

Și asta înseamnă comunicare.

Tot ei m-au învățat despre ascultare -- căci m-au ascultat.

Acesta este unul din acele lucruri care s-au desprins din liniște,

această ascultare reciprocă.

Cu adevărat, foarte importantă --

avem nevoie să ne ascultăm unii pe ceilalți.

Așadar, călătoria mea continua.

Tatăl meu a spus, „Asta e una,”

și eu o țineam tot pe-a mea.

Am lucrat pentru Paza de Coastă, am fost făcut ambasador al bunăvoinței pentru ONU.

Scriam reglementări pentru Statele Unite --

Vreau să spun, scriam reglementări referitoare la deversările de petrol.

Dacă în urmă cu 20 de ani cineva mi-ar fi spus,

„John, vrei cu adevărat să faci o schimbare în lume?”

„Da, vreau să fac o schimbare în lume.”

Acel cineva ar fi spus, „Tot ce trebuie să faci este să mergi pe jos către est,

ieși din mașină și pur și simplu mergi spre est.”

Și când m-aș fi îndepărtat puțin, ar fi spus, „Da, și să și taci din gură.

(Râsete)

Vei face o schimbare în lume, băiete.”

Cum se poate așa ceva, cum se poate așa ceva?

Cum poate un lucru atât de simplu - a merge pe jos și a nu vorbi -

să schimbe ceva în lume?

Timpul petrecut la Garda de Coastă a fost cu adevărat valoros.

Și după aceasta -- am lucrat doar un an --

Am spus, „Destul, pentru mine un an în care să fac asta e suficient.”

M-am urcat pe o barcă cu pânze și am navigat spre sud în Caraibe,

și am traversat pe jos toate insulele pâna am ajuns în Venezuela.

Dar știți, am uitat lucrul cel mai important,

adică de ce am început să vorbesc și trebuie să vă spun.

Am început să vorbesc pentru că studiasem mediul,

studiasem mediul la nivelul acesta formal,

dar exista și un nivel informal.

La nivelul informal --

am învățat despre oameni și despre ceea ce facem și cum suntem.

Și mediul nu mai înseamnă doar pomi și păsări

și specii pe cale de dispariție, ci modul în care ne comportăm unii cu ceilalți.

Pentru că, dacă noi suntem mediul,

atunci tot ce trebuie să facem este să privim în jurul nostru

și să vedem cum ne comportăm cu noi înșine și cum ne comportăm cu ceilalți.

Acesta era mesajul meu.

Și am spus, „Va trebui să răspândesc acest mesaj.”

Și m-am urcat pe barca mea cu pânze, am navigat până în Caraibe --

nu era chiar barca mea, eu doar lucram pe acea barcă --

am ajuns în Venezuela și am început să merg.

Aceasta este ultima parte a acestei povești, pentru că este vorba despre felul în care am ajuns aici,

pentru că încă nu călătoream în vehicule cu motor.

Mergeam pe jos prin El Dorado -- este un oraș cu închisoare, o închisoare faimoasă,

faimoasă dar nu în sensul bun -- în Venezuela, și nu știu ce m-a apucat,

pentru că nu era stilul meu.

Tocmai treceam pe lângă gardianul de la poartă când acesta m-a oprit și mi-a spus

„Pasaporte, pasaporte,” și cu un M16 îndreptat către mine.

L-am privit și am spus, „Pașaport, hmm,

nu e nevoie să-ți arăt eu ție pașaportul meu, este la spatele rucsacului.

„Eu sunt Dr. Francis, sunt ambasador ONU și merg pe jos în jurul lumii.”

Și am început să mă îndepărtez de el.

Ce m-a apucat să spun acest lucru?

Drumul intra în junglă.

Nu am fost împușcat.

Și am ajuns la -- am început să spun, liber în sfârșit,

mulțumesc lui Dumneazeu, sunt liber în sfârșit.

Despre ce e vorba, mă gândeam, despre ce să fie vorba?

A durat preț de încă 100 mile să înțeleg că în inima mea, în mine,

devenisem prizonier.

Eram prizonier și trebuia să evadez.

Închisoarea în care eram captiv era faptul că nu conduceam

și nu foloseam vehicule cu motor.

Cum se poate așa ceva?

Pentru atunci când am început, mi se părea foarte potrivit

să nu folosesc vehicule cu motor.

Dar lucrul care era diferit

era că la fiecare zi de naștere mă întrebam despre tăcere,

dar nu mă întrebam niciodată despre decizia de a-mi folosi doar picioarele.

Nu bănuiesm că voi deveni ambasador ONU.

Nu bănuisem că voi avea un doctorat.

Și astfel am înțeles că nu am o responsabilitate doar față de mine,

și că trebuie să mă schimb.

Știți, chiar putem face asta.

Urma să trebuiască să mă schimb.

Și îmi era frică să mă schimb,

pentru că eram atât de obișnuit cu tipul care doar merge pe jos.

Eram atât de obișnuit cu acea persoană încât nu voiam să încetez.

Nu știam cine voi fi dacă mă schimb.

Dar știu că trebuia să fac asta.

Știu că trebuia să mă schimb, pentru că era singurul mod

în care puteam să fiu aici astăzi.

Și știu că de multe ori

ne găsim în acest loc minunat în care am ajuns,

dar de fapt în alt loc trebuie să ajungem.

Și trebuie să lăsăm în urmă siguranța a ceea ce am devenit,

și să mergem către locul a ceea ce devenim.

Astfel, vreau să vă încurajez să mergeți în acest loc următor,

să vă eliberați din orice închisoare v-ați găsi,

oricât de confortabilă ar fi, pentru că avem ceva de făcut acum.

Trebuie să ne schimbăm acum.

Și după cum spunea fostul nostru Vicepreședinte,

trebuie să devenim activiști.

Așa că, dacă vocea mea vă poate atinge,

dacă acțiunile mele vă pot atinge, dacă prezența mea aici vă poate atinge,

vă rog permiteți-le.

Și știu că voi toți m-ați atins pe mine

cât am fost aici.

Așa că, haideți să mergem în lume

și să luăm această grijă, această iubire, acest respect

pe care ni le-am arătat unul altuia chiar aici la TED

și să le ducem în lume.

Pentru că noi suntem mediul,

și felul în care ne tratăm unii pe ceilalți

este de fapt felul în care vom trata mediul.

Așa că vă mulțumesc că sunteți aici

și vreau să închei cu cinci secunde de liniște.

Mulțumesc.

(Aplauze)