Pictura murală poate schimba radical comunitățile

Artiștii Jeroen Koolhaas și Dre Urhahn creează artă comunitară pictând cartiere întregi, cu implicarea celor care locuiesc acolo — de la favelele din Rio până la străzile din nordul Philadelphiei. Care este cheia succesului acestor proiecte? Cu o prezentare care ne amuză și ne inspiră, artiștii explică viziunea lor de-a pune arta în prim-plan, dar și importanța petrecerilor cu grătar în aer liber.

Dre Urhahn: Teatrul acesta
se află în Copacabana,

cea mai cunoscută plajă din lume.

Dar la 25 km de aici, la nord de Rio,

se află o comunitate numită Vila Cruzeiro,

unde trăiesc circa 60 000 de persoane.

Multă lume din Rio
știe de Vila Cruzeiro de la știri,

dar din păcate știrile din Vila Cruzeiro

de multe ori nu sunt știri bune.

Însă Vila Cruzeiro e și locul
de unde începe povestea noastră.

Jeroen Koolhaas: Am venit prima dată
la Rio acum 10 ani

pentru a filma un documentar
despre viața în favele.

Am aflat că favelele sunt
comunități neoficiale.

S-au format în anii în care oamenii
veneau de la țară să caute de lucru.

Sunt ca niște orașe în orașe,

cunoscute pentru probleme
precum criminalitatea, sărăcia

și conflictele violente
dintre poliție și traficanții de droguri.

Ne-a mirat să descoperim

că locuitorii de-acolo
și-au construit singuri comunitățile,

fără niciun plan strategic,
un proiect uriaș în continuă desfășurare.

În țara noastră, Olanda,
totul se planifică.

Avem și reguli de respectare a regulilor.

(Râsete)

DU: În ultima zi de filmare,
eram în Vila Cruzeiro

și ne-am așezat să bem ceva.

Ne uitam împrejur
la colina aceasta cu atâtea case,

din care majoritatea arătau neterminate,
cu ziduri din cărămidă simplă.

Dar am văzut și case tencuite și vopsite.

Brusc, ne-a venit o idee:

cum ar arăta dacă toate casele
ar fi tencuite și zugrăvite?

Ne-am imaginat un design uriaș,
ca o singură operă de artă enormă.

Cine s-ar aștepta la așa ceva
într-un loc ca ăsta?

Ne-am întrebat dacă așa ceva era posibil.

Mai întâi am încercat să numărăm casele,
dar curând am pierdut șirul.

Însă ideea a rămas.

JK: Aveam un prieten
care conducea un ONG în Vila Cruzeiro,

îl cheamă Nanko,
și i-a plăcut și lui ideea noastră.

Ne-a spus: „Toți cei de-aici s-ar bucura
să-și vadă casele tencuite și zugrăvite,

asta înseamnă să ai o casă terminată.”

Ne-a făcut cunoștință
cu oamenii potriviți,

iar Vitor și Maurinho
au intrat în echipa noastră.

Am ales trei case din centrul cartierului,
și am început cu ele.

Am făcut câteva schițe și cea preferată
a fost asta: un copil cu un zmeu.

Ne-am apucat de zugrăvit
și mai întâi am vopsit totul în albastru.

Ni s-a părut că a ieșit destul de bine.

Dar locuitorilor nu le-a plăcut deloc!

Ne-au spus: „Ce-ați făcut?

Ne-ați vopsit casa în fix aceeași culoare
ca sediul poliției!”

(Râsete)

Într-o favelă asta nu e bine.

Ba mai mult, celulele închisorii
aveau aceeași culoare.

Așa că ne-am grăbit să desenăm băiatul

și când l-am terminat,
eram foarte mulțumiți,

dar tot nu era bine,
căci au venit niște copii și ne-au zis:

„Bine, un băiat care-și lansează zmeul,
dar zmeul unde-i?”

Am răspuns: „Asta-i artă.
Trebuie să vă imaginați zmeul.”

(Râsete)

Însă ei au zis: „Nu, nu, nu!
Vrem să vedem zmeul.”

Așa că am montat rapid un zmeu
pe culmea dealului,

iar acum se vede băiatul care lansează
un zmeu, dar se vede și zmeul.

Presa locală a început să scrie
despre proiect, lucru grozav,

au scris chiar și cei de la The Guardian:

„O mahala renumită
devine galerie în aer liber.”

JK: Încurajați de acest succes,

ne-am întors la Rio
pentru un al doilea proiect

și am dat peste strada asta.

Fusese acoperită cu beton
împotriva alunecărilor de teren,

iar nouă ni se părea că arată ca un râu.

Ne-am imaginat un râu în stil japonez,

cu crapi koi care înoată în amonte.

Ne-am decis să pictăm râul.

Pentru asta l-am invitat pe Rob Admiraal,

un specialist în tatuaj,
pasionat de arta japoneză.

Habar n-aveam că ne va lua
aproape un an întreg să pictăm râul

împreună cu Geovani, Robinho și Vitor,
care locuiau în apropiere.

În cele din urmă ne-am mutat în cartier,

iar unul dintre băieții
care locuiau pe strada asta, Elias,

ne-a invitat să locuim la el acasă,
împreună cu familia sa.

Era fantastic!

Din păcate, atunci
a izbucnit un nou conflict

între poliție și traficanții de droguri.

(Video) (Focuri de armă)

(Focuri de armă intense)

Așa am descoperit cum se ajută
între ei oamenii din cartier

în situații dificile.

Dar am mai descoperit ceva,
la fel de important:

importanța grătarelor.

(Râsete)

Când faci grătar,
te transformi din musafir în gazdă.

Și am început să facem câte un grătar
cam la două săptămâni

și așa am ajuns
să-i cunoaștem pe toți vecinii.

JK: Dar n-am renunțat la ideea cu dealul.

DU: Da, da, discutam cât de mare să fie,

pentru că suprafața era incredibil de mare

iar desenele extrem de detaliate,

aproape că ne înnebunea!

Dar ne-am gândit pe parcurs
că timpul petrecut cu localnicii

a fost poate chiar mai important
decât vopsitul în sine.

JK: După tot acest timp
încă mai păstram ideea cu dealul

și am început să facem schițe,

machete,

și ne-am dat seama că ideile

trebuie să fie mai simple
decât în proiectul anterior

ca să putem vopsi cât mai multe case,
cu ajutorul cât mai multor oameni.

Am avut ocazia să încercăm asta
într-un cartier central din Rio,

numit Santa Marta.

Acolo am propus un model care arăta așa

și am reușit să-i implicăm pe rezidenți.

Se pare că dacă ai o idee
ridicol de grandioasă,

convingi mai ușor oamenii să participe!

(Râsete)

Locuitorii din Santa Marta s-au adunat

și iată cum au transformat piața
într-o lună și ceva.

(Aplauze)

Imaginea asta a făcut înconjurul lumii.

DU: Apoi am primit un telefon neașteptat

de la Programul de Arte Murale
din Philadelphia.

Ne-au întrebat dacă această idee,
abordarea noastră,

ar funcționa și în North Philly,

una din cele mai sărace
comunități din SUA.

Am acceptat imediat.

Încă nu prea știam cum,
dar tema ne-a făcut cu ochiul.

Am făcut la fel ca în Rio,

adică ne-am mutat în cartier
și ne-am apucat de făcut grătare.

(Râsete)

Proiectul a durat aproape doi ani.

Am început cu desene distincte

pentru fiecare casă
de pe bulevardul respectiv.

Desenele le-am făcut împreună
cu proprietarii de magazine și clădiri

și o echipă de vreo doisprezece tineri.

I-am angajat, i-am învățat să zugrăvească

și, împreună, și-au transformat cartierul

întreaga stradă,

într-un uriaș mozaic de culori.

(Aplauze)

La sfârșit edilii Philadelphiei
au mulțumit fiecăruia

oferindu-le câte o diplomă
pentru realizare.

JK: Acum că am vopsit complet o stradă,

ce-ar fi să vopsim tot dealul?

Am început să căutăm finanțare.

În schimb ne loveam doar de întrebări:

„Câte case veți picta?

Și câți metri pătrați înseamnă asta?

Câtă vopsea veți folosi?

Și câți oameni veți angaja?”

Câțiva ani am tot încercat
să scriem cereri de finanțare

și să răspundem la toate întrebările.

Dar apoi ne-am gândit
că pentru a răspunde la toate întrebările

era nevoie să știm exact ce vom face

înainte de-a ne apuca de treabă.

Și poate că-i greșit să gândești așa.

S-ar pierde din magia
pe care am cunoscut-o:

dacă mergi undeva și stai un timp acolo

poți lăsa proiectul să crească organic,
să aibă propria lui viață.

DU: Și ce-am făcut atunci?

Am decis să scoatem
din plan toate cifrele,

toate ideile și supozițiile

și să revenim la ideea de bază,

și anume să transformăm acest deal
într-o uriașă operă de artă.

În loc de a căuta finanțare

am început o campanie
de finanțare publică.

Într-o lună și ceva

peste 1500 de persoane au donat
mai mult de 100 000 de dolari.

Pentru noi, a fost un moment extraordinar

(Aplauze)

pentru că aveam în sfârșit libertatea

de a profita de lecțiile învățate

și de a crea un proiect
construit în același fel ca favela,

de jos în sus, fără plan strategic.

JK: Ne-am întors și l-am angajat
pe Angelo, artist local din Vila Cruzeiro,

un tip foarte talentat,
care-i știe pe toți în cartier.

L-am angajat și pe Elias,
prietenul care ne găzduise în casa lui,

acum e șef de șantier.

Împreună am decis de unde să începem.

Am ales acest loc din Vila Cruzeiro,
unde în clipa asta se tencuiesc casele.

Cea mai bună parte
e că ei decid care case urmează

imprimă chiar și tricouri,

instalează panouri informative
cu explicații pentru toată lumea

și dau declarații de presă.

Iată un articol despre Angelo.

DU: În tot timpul ăsta,
noi răspândim ideea în jurul lumii.

Ca în cazul proiectului din Philadelphia

suntem invitați la ateliere,
de exemplu în Curaçao,

și acum proiectăm
o lucrare masivă în Haiti.

JK: Așadar, favela nu a fost doar locul
unde s-a născut această idee,

a fost și locul care ne-a permis

să lucrăm fără un plan strategic,

Aceste comunități sunt neoficiale;
asta a fost sursa de inspirație.

Prin efort colectiv, împreună cu oamenii,

lucrezi cam ca într-o orchestră
unde ai 100 de instrumente

care cântă împreună
pentru a crea o simfonie.

DU: Vrem să mulțumim tuturor celor
care au dorit să facă parte din acest vis

și ne-au sprijinit de-a lungul timpului
și sperăm să-l continuăm...

JK: Și în curând, când culorile
vor începe să apară pe ziduri,

sperăm că mai mulți ni se vor alătura,
vor face parte din acest vis minunat

și poate că într-o bună zi,
toată Vila Cruzeiro va fi pictată.

DU: Mulțumim.

(Aplauze)