Haideți să sălbăticim lumea din nou

Pământul, oamenii și natura sunt interconectați într-un mod inextricabil. Pentru a redeveni sănătoși, trebuie să „resălbăticim" lumea, spune Kristine Tompkins, activistă ecologistă. Urmărindu-i viața, de la CEO al companiei Patagonia până la ecologist pasionat, ea împărtășește cum a contribuit la crearea de parcuri naționale de milioane de hectare de pământ (și ape) în America de Sud, și discută despre rolul major pe care îl avem cu toții în a vindeca planeta. „Avem un destin comun", spune ea. „Putem să prosperăm sau putem să suferim, dar vom face asta împreună"

Am crescut împreună cu frații mei
la ferma străbunicului meu

în California.

Ferma era fundalul familiei
și casei noastre.

Când a devenit clar că nimeni
din generația noastră

nu voia să preia povara fermei,

aceasta a fost vândută unui vecin.

Ancora vieții noastre a fost eliminată

și ne-am simțit fără rost
în lipsa acelui pământ.

Pentru prima dată am ajuns să înțeleg

că ceva valoros poate fi apreciat mai mult

nu datorită prezenței,

ci datorită absenței sale.

Era imposibil să înțeleg atunci

ce impact puternic va avea
lipsa acelor lucruri îndrăgite

asupra viitorului meu.

Timp de 23 de ani,
am lucrat cu Yvon Chouinard.

Am început pe când crea și producea

echipament tehnic pentru alpinism

într-un atelier pe lângă
căile ferate din Ventura.

Iar când Yvon s-a hotărât să producă
îmbrăcăminte pentru alpiniști

și să își numească afacerea Patagonia,

am devenit unul din primii șase angajați,

iar mai târziu am devenit CEO

și am ajutat la dezvoltarea unei companii

în care a crea cele mai bune produse
și a face lumea mai bună

era mai mult decât un slogan.

Doug Tompkins, care a devenit soțul
meu în anii ce au urmat,

era un prieten vechi și camarad
de escaladări al lui Yvon

și, de asemenea, antreprenor.

A fost cofondator al companiilor
The North Face și Esprit.

Toate aceste trei afaceri

au fost create de oameni
care au crescut în anii '60,

marcați de mișcările pentru drepturi
civile, anti-război, pacifiste, feministe.

Iar acele valori au fost
însușite în acei ani

și transpuse în valorile acestor companii.

La finalul anilor '80,

Doug a decis să renunțe la afaceri

și să își dedice ultima treime
a vieții sale pentru ceea ce el numea

„plata propriei chirii
pe această planetă".

Aproape în același timp,
când am împlinit 40 de ani,

eram pregătită să fac ceva complet nou.

În ziua ce a urmat retragerii mele
din compania Patagonia,

am zburat 9.600 de kilometri
către locul Patagonia

și m-am alăturat lui Doug
în primul său proiect de conservare

din acea treime a vieții sale.

Iată-ne acolo, refugiați
din lumea corporatistă,

ascunși într-o cabană
de pe coasta sudică a Chile,

înconjurați de pădure tropicală virgină,

unde copacii alerce pot trăi mii de ani.

Eram în mijlocul unei sălbăticii mărețe

care formează unul din cele două spații
libere în autostrada pan-americană,

între Fairbanks, Alaska și Capul Horn.

O schimbare radicală
a vieții noastre cotidiene

s-a manifestat pe măsură
ce începeam să realizăm

că frumusețea și diversitatea
erau distruse

aproape peste tot.

Ultimele locuri sălbatice protejate
pe această planetă

erau încă sălbatice

în mare parte pentru că
dezvoltarea necontenită

nu ajunsese încă acolo.

Doug și cu mine eram în unul
dintre cele mai izolate locuri ale lumii,

și totuși, aproape de marginile
Parcului Pumalin,

primul nostru efort de conservare,

acvacultura industrială creștea
ca o boală.

Nu peste mult timp, alte pericole
au ajuns în regiunea Patagonia.

Mineritul aurului, baraje pe râuri virgine

și alte conflicte crescânde.

Vibrațiile creșterii economice rapide
la nivel global

puteau fi auzite la cele mai înalte
latitudini ale Conului Sudic.

Știu că progresul este văzut, în general,
în termeni foarte pozitivi,

ca un fel de evoluție plină de speranță.

Dar de unde ne aflam noi,

am văzut partea întunecată
a creșterii industriale.

Și acolo unde viziunile industriale
sunt aplicate sistemelor naturale

care întrețin viața,

începem să tratăm Pământul

ca o uzină care produce toate lucrurile
de care credem că avem nevoie.

După cum suntem conștienți,

consecințele acelei viziuni sunt
distructive asupra bunăstării oamenilor,

a sistemelor noastre climatice
și vieții sălbatice.

Doug le-a numit prețul progresului.

Așa vedeam noi lucrurile,

și doream să facem parte din rezistență,

să ne împotrivim acelor tendințe.

Ideea de a cumpăra terenuri private
și apoi de a le dona

pentru a crea parcuri naționale

nu este tocmai nouă.

Oricine s-a bucurat de priveliștile
Parcului Național Teton din Wyoming

sau a campat în Parcul Național
Acadia din Maine

a beneficiat de această idee măreață.

Prin fundația familiei noastre,

am început să achiziționăm habitate
sălbatice în Chile și Argentina.

Credeam cu tărie în biologia conservării,

așa că ne-am îndreptat către terenuri
mari, sălbatice și conectate.

Zone care erau virgine, în anumite cazuri,

și altele care aveau nevoie de timp
pentru a se vindeca,

care aveau nevoie să fie resălbăticite.

În cele din urmă, am cumpărat
mai mult de 800.000 hectare

de la oameni dispuși să vândă,

adunându-le în zone protejate,
administrate în regim privat,

și construind infrastructura
parcului, tabere și trasee,

pentru a fi folosite în viitor
de publicul general.

Oricine era binevenit.

Scopul nostru era de a dona acest ținut
sub forma unor noi parcuri naționale.

Ați putea descrie asta ca un fel
de mișcare jujitsu de tip capitalist.

Am alocat averea privată
acumulată din afaceri

pentru a proteja natura

de a fi devorată de mâna
economiei globale.

Suna bine,

însa în Chile, la începutul anilor '90,

unde filantropia terenurilor sălbatice,
așa cum o numeam,

era un termen complet necunoscut,

am înfruntat suspiciuni uriașe,

și ostilitate chiar, din multe zone.

În timp, în mare măsură pentru că
am făcut ce am zis că o să facem,

am început să câștigăm oamenii
de partea noastră.

În ultimii 27 de ani,

am protejat permanent
aproape 6 milioane de hectare

de pădure tropicală temperată,

pășuni patagoniene de stepă,

zone de coastă,

ținuturi umede de apă dulce,

și am creat 13 noi parcuri naționale.

Toate includeau donațiile
noastre de terenuri

si terenuri federale
învecinate cu acele teritorii.

După moartea lui Doug
în urma unui accident de kayak

în urmă cu patru ani,

forța absenței m-a lovit din nou.

Dar noi, cei de la Tompkins Conservation,
am acceptat pierderea

și am accelerat eforturile.

Printre ele, în 2018,

am creat noi parcuri naționale marine
ce acoperă aproape 10 milioane de hectare

în partea sudică a oceanului Atlantic.

Pescuitul sau exploatările de orice tip
sunt interzise.

În 2019, am finalizat cea mai mare
donație de teren privat din istorie,

când ultimele noastre milioane de hectare
de ținuturi protejate în Chile

au fost transferate guvernului.

Un partneriat public - privat

care a creat cinci noi parcuri naționale
și a extins alte trei.

Aceasta zonă a ajuns să aibă
o suprafață mai mare decât a Elveției.

Toate proiectele noastre sunt
rezultate ale unor parteneriate.

În primul rând, cu guvernele statelor
Chile și Argentina.

Iar asta necesită lideri

care înțeleg valoarea protejării
comorilor acestor țări,

nu doar astăzi,
ci și pentru viitorul îndepărtat.

Parteneriatele cu filantropi ecologiști
care gândesc la fel

au jucat un rol în tot ceea ce am făcut.

În urmă cu 15 ani,

ne-am întrebat:

„Dincolo de a proteja aceste ținuturi,

ce trebuie să facem pentru a crea
ecosisteme complet funcționale?"

Și am început să ne întrebăm,
oriunde lucram,

cine lipsește,

ce specii au dispărut

sau ale căror populații
sunt reduse și vulnerabile.

A trebuit să ne mai întrebăm:

„Cum eliminăm motivul

pentru care aceste specii au dispărut
în primul rând?"

Ceea ce pare atât de evident acum

a fost o adevărată revelație pentru noi.

Și a schimbat natura a tot ce facem,

complet.

Până când toți membrii unei comunități
vor fi prezenți și prosperi,

nu avem cum să lăsăm în urmă
ecosisteme complet funcționale.

De atunci, am reintrodus cu succes
mai multe specii autohtone

în ținuturile umede Iberá:

furnicari giganți,

cerbi Pampas,

pecari,

și, într-un final, cu un efort enorm,
papagalii Ara cu aripi verzi,

care au dispărut de peste 100 de ani
din acel ecosistem.

Iar azi au revenit,
zboară liberi, dispersând semințe,

trăindu-și viețile așa cum ar trebui.

Punctul culminant
al acestor eforturi în Iberá

este de a readuce carnivorele
de talie mare în locul lor de drept.

Jaguarii pe uscat,
vidrele gigant în apă.

Mai mulți ani de încercări și erori
au avut ca rezultat pui

ce vor fi eliberați

pentru prima oară în mai bine
de jumătate de secol

în ținuturile umede Iberá,

iar acum, Parcul Iberá, de aproape 690.000
de hectare, va asigura suficient spațiu

pentru populația jaguarilor, aflată
în recuperare, cu riscuri mici de conflict

cu fermierii învecinați.

Proiectele noastre
de resălbăticire din Chile

câștigă teren în cazul câtorva specii
importante, cu puține specimene,

în regiunea Patagonia.

Cerbul huemul, care este aproape
pe cale de dispariție,

pasărea rhea

și refacerea populațiilor
de pume și vulpi.

Știți, forța absenței nu ne poate ajuta

dacă duce doar la nostalgie sau disperare.

Dimpotrivă,

este utilă doar dacă ne motivează

să lucrăm să aducem înapoi
ce a dispărut.

Desigur, primul pas în resălbăticire

este să îți imaginezi că este posibil
în primul rând.

Acea abundență a naturii sălbatice
înregistrată în jurnale

nu este doar o poveste
din niște cărți vechi prăfuite.

Îți poți imagina asta?

Crezi că lumea ar putea fi mai frumoasă,

mai echitabilă?

Eu pot.

Pentru că am văzut asta.

Iată un exemplu.

Când am cumpărat
una din cele mai mari ferme

din Chile și Patagonia, în 2004,

arăta așa.

Timp de un secol, acest ținut
a fost pășunat excesiv de animale,

ca majoritatea pășunilor din lume.

Eroziunea solului era galopantă,

sute de kilometri de garduri

țineau departe fauna sălbatică
și îi impiedicau circulația.

Și asta era valabil pentru puțina
faună sălbatică rămasă.

Leii de munte și vulpile din zonă
au fost persecutați timp de zeci de ani,

lăsându-i cu foarte puține specimene.

Astăzi, aceste ținuturi reprezintă Parcul
Național Patagonian, de 308.000 hectare,

și arată așa.

Iar Arcelio, fost gaucho
(îngrijitor de cai),

al cărui rol în trecut era de a găsi
și omorî leii de munte,

este astăzi responsabil de localizarea
faunei sălbatice pentru echipa parcului,

iar povestea sa cuprinde imaginația
oamenilor din întreaga lume.

Ce este posibil.

Împărtășesc aceste gânduri și imagini
cu voi nu pentru a mă lăuda,

ci pentru a evidenția un lucru simplu

și pentru a propune o provocare urgentă.

Dacă problema este supraviețuirea,

supraviețuirea diversității
și a demnității umane

și a comunităților sănătoase,

atunci soluția trebuie să includă
resălbăticirea planetei.

Cât mai mult și cât de repede posibil.

Fiecare are un rol de jucat,

dar mai ales aceia dintre noi
mai privilegiați,

cu putere politică,

cu averi,

acolo unde, să fim sinceri,
la bine, și la greu,

se desfășoară jocul de șah
al viitorului nostru.

Iar asta ne duce la esența problemei.

Suntem pregătiți să facem ce e nevoie
pentru a schimba finalul acestei povești?

Schimbările care au fost făcute în lume
în ultimele câteva luni

pentru a împiedica răspândirea
virusului COVID-19

sunt atât de promițătoare,

pentru că ne arată că ne putem uni
forțele în situații disperate.

Acum trecem prin ceea ce
ar putea fi un precursor

al unui potențial dezastru, mai mare,
ca urmare a crizei climatice.

Dar fără avertisment,

la nivel global, învățăm împreună
în moduri în care nu ne-am fi imaginat.

Uitându-mă la tinerii din toată lumea

ce se revoltă și ies în stradă

să ne amintească de vina noastră și
să ne dojenească pentru lipsa de acțiune,

ei sunt cei care mă inspiră cu adevărat.

Știu, ați mai auzit asta înainte.

Dar dacă există un moment bun
pentru a ne trezi la realitatea

faptului că totul este conectat
la tot ce este în jur,

acel moment este acum.

Fiecare viață umană este
afectată de acțiunile

celorlalte vieți umane
de-a lungul globului.

Și soarta umanității este conectată
la sănătatea planetei.

Avem un destin comun.

Putem să prosperăm

sau putem să suferim...

Dar vom face asta împreună.

Așa că iată adevărul.

Am depășit cu mult punctul în care
acțiunea individuală este opțională.

În opinia mea, este o obligație morală

a fiecăruia dintre noi

de a face un pas și a-și reinventa
locul în cercul vieții.

Nu în centru, ci ca parte dintr-un întreg.

Trebuie să ne amintim

că ceea ce facem reflectă
cine alegem să fim.

Haide să creăm o civilizație

care onorează valoarea intrinsecă
a tuturor formelor de viață.

Indiferent cine ești,

indiferent de ce trebuie să înfrunți,

ridică-te din pat în fiecare dimineață

și fă ceva ce nu are treabă cu tine,

ci mai degrabă are treabă
cu acele lucruri pe care le iubești.

Cu acele lucruri
care știi că sunt adevărate.

Fii cineva care își imaginează
progresul uman

ca ceva ce ne împinge către împlinire.

Către sănătate.

Către demnitate umană.

Și întotdeauna,

și pentru totdeauna,

către frumusețe sălbatică.

Vă mulțumesc!