Am crescut împreună cu frații mei la ferma străbunicului meu în California. Ferma era fundalul familiei și casei noastre. Când a devenit clar că nimeni din generația noastră nu voia să preia povara fermei, aceasta a fost vândută unui vecin. Ancora vieții noastre a fost eliminată și ne-am simțit fără rost în lipsa acelui pământ. Pentru prima dată am ajuns să înțeleg că ceva valoros poate fi apreciat mai mult nu datorită prezenței, ci datorită absenței sale. Era imposibil să înțeleg atunci ce impact puternic va avea lipsa acelor lucruri îndrăgite asupra viitorului meu. Timp de 23 de ani, am lucrat cu Yvon Chouinard. Am început pe când crea și producea echipament tehnic pentru alpinism într-un atelier pe lângă căile ferate din Ventura. Iar când Yvon s-a hotărât să producă îmbrăcăminte pentru alpiniști și să își numească afacerea Patagonia, am devenit unul din primii șase angajați, iar mai târziu am devenit CEO și am ajutat la dezvoltarea unei companii în care a crea cele mai bune produse și a face lumea mai bună era mai mult decât un slogan. Doug Tompkins, care a devenit soțul meu în anii ce au urmat, era un prieten vechi și camarad de escaladări al lui Yvon și, de asemenea, antreprenor. A fost cofondator al companiilor The North Face și Esprit. Toate aceste trei afaceri au fost create de oameni care au crescut în anii '60, marcați de mișcările pentru drepturi civile, anti-război, pacifiste, feministe. Iar acele valori au fost însușite în acei ani și transpuse în valorile acestor companii. La finalul anilor '80, Doug a decis să renunțe la afaceri și să își dedice ultima treime a vieții sale pentru ceea ce el numea „plata propriei chirii pe această planetă". Aproape în același timp, când am împlinit 40 de ani, eram pregătită să fac ceva complet nou. În ziua ce a urmat retragerii mele din compania Patagonia, am zburat 9.600 de kilometri către locul Patagonia și m-am alăturat lui Doug în primul său proiect de conservare din acea treime a vieții sale. Iată-ne acolo, refugiați din lumea corporatistă, ascunși într-o cabană de pe coasta sudică a Chile, înconjurați de pădure tropicală virgină, unde copacii alerce pot trăi mii de ani. Eram în mijlocul unei sălbăticii mărețe care formează unul din cele două spații libere în autostrada pan-americană, între Fairbanks, Alaska și Capul Horn. O schimbare radicală a vieții noastre cotidiene s-a manifestat pe măsură ce începeam să realizăm că frumusețea și diversitatea erau distruse aproape peste tot. Ultimele locuri sălbatice protejate pe această planetă erau încă sălbatice în mare parte pentru că dezvoltarea necontenită nu ajunsese încă acolo. Doug și cu mine eram în unul dintre cele mai izolate locuri ale lumii, și totuși, aproape de marginile Parcului Pumalin, primul nostru efort de conservare, acvacultura industrială creștea ca o boală. Nu peste mult timp, alte pericole au ajuns în regiunea Patagonia. Mineritul aurului, baraje pe râuri virgine și alte conflicte crescânde. Vibrațiile creșterii economice rapide la nivel global puteau fi auzite la cele mai înalte latitudini ale Conului Sudic. Știu că progresul este văzut, în general, în termeni foarte pozitivi, ca un fel de evoluție plină de speranță. Dar de unde ne aflam noi, am văzut partea întunecată a creșterii industriale. Și acolo unde viziunile industriale sunt aplicate sistemelor naturale care întrețin viața, începem să tratăm Pământul ca o uzină care produce toate lucrurile de care credem că avem nevoie. După cum suntem conștienți, consecințele acelei viziuni sunt distructive asupra bunăstării oamenilor, a sistemelor noastre climatice și vieții sălbatice. Doug le-a numit prețul progresului. Așa vedeam noi lucrurile, și doream să facem parte din rezistență, să ne împotrivim acelor tendințe. Ideea de a cumpăra terenuri private și apoi de a le dona pentru a crea parcuri naționale nu este tocmai nouă. Oricine s-a bucurat de priveliștile Parcului Național Teton din Wyoming sau a campat în Parcul Național Acadia din Maine a beneficiat de această idee măreață. Prin fundația familiei noastre, am început să achiziționăm habitate sălbatice în Chile și Argentina. Credeam cu tărie în biologia conservării, așa că ne-am îndreptat către terenuri mari, sălbatice și conectate. Zone care erau virgine, în anumite cazuri, și altele care aveau nevoie de timp pentru a se vindeca, care aveau nevoie să fie resălbăticite. În cele din urmă, am cumpărat mai mult de 800.000 hectare de la oameni dispuși să vândă, adunându-le în zone protejate, administrate în regim privat, și construind infrastructura parcului, tabere și trasee, pentru a fi folosite în viitor de publicul general. Oricine era binevenit. Scopul nostru era de a dona acest ținut sub forma unor noi parcuri naționale. Ați putea descrie asta ca un fel de mișcare jujitsu de tip capitalist. Am alocat averea privată acumulată din afaceri pentru a proteja natura de a fi devorată de mâna economiei globale. Suna bine, însa în Chile, la începutul anilor '90, unde filantropia terenurilor sălbatice, așa cum o numeam, era un termen complet necunoscut, am înfruntat suspiciuni uriașe, și ostilitate chiar, din multe zone. În timp, în mare măsură pentru că am făcut ce am zis că o să facem, am început să câștigăm oamenii de partea noastră. În ultimii 27 de ani, am protejat permanent aproape 6 milioane de hectare de pădure tropicală temperată, pășuni patagoniene de stepă, zone de coastă, ținuturi umede de apă dulce, și am creat 13 noi parcuri naționale. Toate includeau donațiile noastre de terenuri si terenuri federale învecinate cu acele teritorii. După moartea lui Doug în urma unui accident de kayak în urmă cu patru ani, forța absenței m-a lovit din nou. Dar noi, cei de la Tompkins Conservation, am acceptat pierderea și am accelerat eforturile. Printre ele, în 2018, am creat noi parcuri naționale marine ce acoperă aproape 10 milioane de hectare în partea sudică a oceanului Atlantic. Pescuitul sau exploatările de orice tip sunt interzise. În 2019, am finalizat cea mai mare donație de teren privat din istorie, când ultimele noastre milioane de hectare de ținuturi protejate în Chile au fost transferate guvernului. Un partneriat public - privat care a creat cinci noi parcuri naționale și a extins alte trei. Aceasta zonă a ajuns să aibă o suprafață mai mare decât a Elveției. Toate proiectele noastre sunt rezultate ale unor parteneriate. În primul rând, cu guvernele statelor Chile și Argentina. Iar asta necesită lideri care înțeleg valoarea protejării comorilor acestor țări, nu doar astăzi, ci și pentru viitorul îndepărtat. Parteneriatele cu filantropi ecologiști care gândesc la fel au jucat un rol în tot ceea ce am făcut. În urmă cu 15 ani, ne-am întrebat: „Dincolo de a proteja aceste ținuturi, ce trebuie să facem pentru a crea ecosisteme complet funcționale?" Și am început să ne întrebăm, oriunde lucram, cine lipsește, ce specii au dispărut sau ale căror populații sunt reduse și vulnerabile. A trebuit să ne mai întrebăm: „Cum eliminăm motivul pentru care aceste specii au dispărut în primul rând?" Ceea ce pare atât de evident acum a fost o adevărată revelație pentru noi. Și a schimbat natura a tot ce facem, complet. Până când toți membrii unei comunități vor fi prezenți și prosperi, nu avem cum să lăsăm în urmă ecosisteme complet funcționale. De atunci, am reintrodus cu succes mai multe specii autohtone în ținuturile umede Iberá: furnicari giganți, cerbi Pampas, pecari, și, într-un final, cu un efort enorm, papagalii Ara cu aripi verzi, care au dispărut de peste 100 de ani din acel ecosistem. Iar azi au revenit, zboară liberi, dispersând semințe, trăindu-și viețile așa cum ar trebui. Punctul culminant al acestor eforturi în Iberá este de a readuce carnivorele de talie mare în locul lor de drept. Jaguarii pe uscat, vidrele gigant în apă. Mai mulți ani de încercări și erori au avut ca rezultat pui ce vor fi eliberați pentru prima oară în mai bine de jumătate de secol în ținuturile umede Iberá, iar acum, Parcul Iberá, de aproape 690.000 de hectare, va asigura suficient spațiu pentru populația jaguarilor, aflată în recuperare, cu riscuri mici de conflict cu fermierii învecinați. Proiectele noastre de resălbăticire din Chile câștigă teren în cazul câtorva specii importante, cu puține specimene, în regiunea Patagonia. Cerbul huemul, care este aproape pe cale de dispariție, pasărea rhea și refacerea populațiilor de pume și vulpi. Știți, forța absenței nu ne poate ajuta dacă duce doar la nostalgie sau disperare. Dimpotrivă, este utilă doar dacă ne motivează să lucrăm să aducem înapoi ce a dispărut. Desigur, primul pas în resălbăticire este să îți imaginezi că este posibil în primul rând. Acea abundență a naturii sălbatice înregistrată în jurnale nu este doar o poveste din niște cărți vechi prăfuite. Îți poți imagina asta? Crezi că lumea ar putea fi mai frumoasă, mai echitabilă? Eu pot. Pentru că am văzut asta. Iată un exemplu. Când am cumpărat una din cele mai mari ferme din Chile și Patagonia, în 2004, arăta așa. Timp de un secol, acest ținut a fost pășunat excesiv de animale, ca majoritatea pășunilor din lume. Eroziunea solului era galopantă, sute de kilometri de garduri țineau departe fauna sălbatică și îi impiedicau circulația. Și asta era valabil pentru puțina faună sălbatică rămasă. Leii de munte și vulpile din zonă au fost persecutați timp de zeci de ani, lăsându-i cu foarte puține specimene. Astăzi, aceste ținuturi reprezintă Parcul Național Patagonian, de 308.000 hectare, și arată așa. Iar Arcelio, fost gaucho (îngrijitor de cai), al cărui rol în trecut era de a găsi și omorî leii de munte, este astăzi responsabil de localizarea faunei sălbatice pentru echipa parcului, iar povestea sa cuprinde imaginația oamenilor din întreaga lume. Ce este posibil. Împărtășesc aceste gânduri și imagini cu voi nu pentru a mă lăuda, ci pentru a evidenția un lucru simplu și pentru a propune o provocare urgentă. Dacă problema este supraviețuirea, supraviețuirea diversității și a demnității umane și a comunităților sănătoase, atunci soluția trebuie să includă resălbăticirea planetei. Cât mai mult și cât de repede posibil. Fiecare are un rol de jucat, dar mai ales aceia dintre noi mai privilegiați, cu putere politică, cu averi, acolo unde, să fim sinceri, la bine, și la greu, se desfășoară jocul de șah al viitorului nostru. Iar asta ne duce la esența problemei. Suntem pregătiți să facem ce e nevoie pentru a schimba finalul acestei povești? Schimbările care au fost făcute în lume în ultimele câteva luni pentru a împiedica răspândirea virusului COVID-19 sunt atât de promițătoare, pentru că ne arată că ne putem uni forțele în situații disperate. Acum trecem prin ceea ce ar putea fi un precursor al unui potențial dezastru, mai mare, ca urmare a crizei climatice. Dar fără avertisment, la nivel global, învățăm împreună în moduri în care nu ne-am fi imaginat. Uitându-mă la tinerii din toată lumea ce se revoltă și ies în stradă să ne amintească de vina noastră și să ne dojenească pentru lipsa de acțiune, ei sunt cei care mă inspiră cu adevărat. Știu, ați mai auzit asta înainte. Dar dacă există un moment bun pentru a ne trezi la realitatea faptului că totul este conectat la tot ce este în jur, acel moment este acum. Fiecare viață umană este afectată de acțiunile celorlalte vieți umane de-a lungul globului. Și soarta umanității este conectată la sănătatea planetei. Avem un destin comun. Putem să prosperăm sau putem să suferim... Dar vom face asta împreună. Așa că iată adevărul. Am depășit cu mult punctul în care acțiunea individuală este opțională. În opinia mea, este o obligație morală a fiecăruia dintre noi de a face un pas și a-și reinventa locul în cercul vieții. Nu în centru, ci ca parte dintr-un întreg. Trebuie să ne amintim că ceea ce facem reflectă cine alegem să fim. Haide să creăm o civilizație care onorează valoarea intrinsecă a tuturor formelor de viață. Indiferent cine ești, indiferent de ce trebuie să înfrunți, ridică-te din pat în fiecare dimineață și fă ceva ce nu are treabă cu tine, ci mai degrabă are treabă cu acele lucruri pe care le iubești. Cu acele lucruri care știi că sunt adevărate. Fii cineva care își imaginează progresul uman ca ceva ce ne împinge către împlinire. Către sănătate. Către demnitate umană. Și întotdeauna, și pentru totdeauna, către frumusețe sălbatică. Vă mulțumesc!