[Oliver Jeffers] [O odă adusă vieții pe Pământ] Salut! Sunt sigur că până la finalul acestei propoziții, ținând cont de cum vorbesc, vă veți da cu toții seama că vin dintr-un loc care se numește planeta Pământ. Pământul este destul de grozav. Este casa noastră. Și a microbilor. Dar să lăsăm acești [bip] pentru că nu sunt singurul lucru care ne interesează. Aceasta planetă e casă și pentru mașini, varza de Bruxelles; acei pești ciudați care au propriile lanterne pe cap; artă, foc, stingătoare de incendii, legi, porumbei, sticle de bere, lămâi și becuri; Pinnot Noir și paracetamol; stafii, țânțari, păsări flamingo, flori, havaiane, lifturi și pisici, filmulețe cu pisici, internet; grinzi de fier, construcții și baterii, inventivitatea și ideile strălucite, viața știută... și multe alte lucruri. Cam tot ce știm și de care am auzit. Este locul meu preferat, de fapt. Această sferă mică, care plutește într-o zonă rece și întunecată a cosmosului. Ah, apropo, accentul este din Belfast, care se găsește... aici. Aproximativ. Ați putea crede că planeta Pământ vă este cunoscută, întrucât de aici veniți. Dar este foarte posibil să nu vă fi gândit la elementele de bază de ceva vreme. Eu credeam că știu. Chiar credeam că sunt expert. Până când a trebuit să explic întregul loc și cum funcționează acesta, cuiva care nu a mai fost aici până acum. Nu e ceea ce vă gândiți, deși tatăl meu a spus dintotdeauna că semnul că există viață inteligentă e faptul că nu s-au deranjat să ne contacteze până acum. De fapt, încercam să îi explic aceste lucruri fiului meu nou-născut. Suntem părinți pentru prima oară, eu și cu soția mea, așa că l-am tratat ca pe majoritatea invitaților care sosesc prima oară acasă, oferindu-i un tur al casei. Aici trăim noi, fiule. Asta e camera unde facem mâncare. Asta este camera unde ținem colecția de scaune, și tot așa. Este stimulant, să-i explici unui bebeluș cum funcționează planeta. Dar după ce am râs, și după ce am depășit amploarea a cât de puține cunosc nou-născuții și cât de puține știm și noi, să explici întreaga planetă devine un fenomen intimidant. Dar am încercat oricum. Pe măsură ce în primele săptămâni prezentam lumea așa cum o vedeam, am început să notez lucrurile ridicole pe care le spuneam. Notele s-au transformat ușor într-o scrisoare pentru fiul meu, când va ști să citească. Acea scrisoare a devenit o carte despre principiile de bază a ceea ce înseamnă să fii om pe planeta Pământ, în secolul XXI. Unele lucruri sunt evidente. Cum ar fi că planeta e formată din două părți: uscat și apă. Altele sunt mai puțin evidente, până când te gândești la ele. Ca de exemplu timpul. Uneori lucrurile se pot mișca încet aici pe Pământ. Dar de cele mai multe ori, se mișcă rapid. Așa că folosește-ți bine timpul, va trece înainte să-ți dai seama. Sau oamenii. Oamenii vin în toate formele, mărimile și culorile. Poate că arătăm cu toții diferit, acționăm diferit și vorbim diferit, însă nu te lăsa păcălit. Suntem cu toții oameni. Nu mă miră că dintre toate locurile din univers, oamenii trăiesc doar pe Pământ, pot trăi doar pe Pământ. Chiar și atunci, doar în unele zone de uscat. Există o suprafață mică pe planeta noastră ce poate fi locuită cu adevărat de oameni, și uite așa trăim cu toții înghesuiți aici. Este ușor să uiți atunci când ești aproape de sol, de pietre, de frunziș, de ciment, cât de limitat este locul în care ne învârtim. Privit de jos, de pe pământ, orizontul pare că se întinde la nesfârșit. Până la urmă, nu este un ritual zilnic să ne gândim unde suntem mai exact pe acestă planetă și unde se situează această sferă în spațiu. Nu am vrut să îi spun fiului meu aceeași poveste despre țări care mi s-a spus și mie, când am crescut în Irlanda de Nord. Că facem parte dintr-o mică comunitate care ignoră viața în afara preocupărilor imediate. Am vrut să încerc să simt cum se vede planeta noastră ca un singur sistem, un singur obiect, care atârnă în spațiu. Ca să fac asta, a trebuit să fac trecerea de la schițe plane pentru cărți la sculpturi 3D pentru stradă, și aș fi avut nevoie de 60 de metri, cât o clădire din New York City, pentru a construi un model al lunii la scară largă, a Pământului și a noastră. Acest proiect s-a desfășurat în parcul High Lane din New York iarna trecută, la a 50-a aniversare a misiunii lunare Apollo 11. După instalare, mi-am putut pune o cască de astronaut împreună cu fiul meu și ne-am lansat, ca echipajul Apollo 11 în urmă cu jumătate de secol, către Lună. Ne-am învârtit în jurul Lunii și ne-am uitat înapoi la noi. M-am simțit foarte singur acolo în întuneric. Și doar mă prefăceam. Luna este singurul obiect cât de cât apropiat de noi. Și la scara acestui proiect, în care planeta noastră are un diametru de trei metri, Marte, următoarea planetă, ar fi cât o minge de yoga și s-ar fi aflat la aproape 3 km distanță. Deși granițele nu sunt vizibile din spațiu, pe sculptura mea am trasat fiecare graniță. Dar în loc să trec numele țării în spațiile delimitate, am scris de fiecare dată: „Aici trăiesc oameni, aici trăiesc oameni.” „Aici trăiesc oameni.” Iar pe Lună am scris: „Aici nu trăiește nimeni.” Adeseori, lucrurile evidente nu sunt atât de evidente până când te gândești la ele. Uitându-te la orice, de la o distanță suficient de mare îți schimbă perspectiva, așa cum mulți astronauți au experimentat. Iar ochii umani au văzut Pământul privit doar de pe Lună. Mai avem mult de parcurs până ajungem la marginile sistemului nostru solar. Și chiar până la alte stele sau constelații. Există un singur punct în întregul cosmos care este prezent în toate constelațiile de stele, și acesta este aici, Planeta Pământ. Acele imagini pentru constelațiile de stele au sens privite doar de aici, de jos. Poveștile lor au sens doar aici pe Pământ. Și înseamnă ceva doar pentru noi. Pentru oameni. Noi suntem creaturi ale poveștilor. Suntem poveștile pe care le spunem, suntem poveștile care ne sunt spuse. Gândiți-vă puțin la povestea civilizației umane pe Pământ. Vorbește despre creativitatea, eleganța, generozitatea ce caracterizează natura unei specii care este de asemenea egoistă, vulnerabilă și sfidător de protectivă. Noi, oamenii, apărăm flacăra existenței noastre de elementele sălbatice și vaste din afara controlului nostru, marele dincolo. Însă întotdeauna ne întoarcem la flacără. „Din câte știm,” spus la modul declarativ, asta însumează toate cunoștințele noastre. Dar când este spus în alt mod: „din câte știm,” înseamnă că de fapt nu știm nimic. Aceasta este drama frumoasă și fragilă a civilizației. Suntem actorii și spectatorii unei piese cosmice care înseamnă totul pentru noi, dar nu înseamnă nimic în altă parte. Posibil să nu însemne atât de mult nici măcar aici. Dacă ne gândim cu adevărat la relația cu barca noastră, cu Pământul nostru, ar fi mai mult o poveste despre ignoranță și lăcomie. Cum este și cazul lui Fausto, un om care avea impresia că posedă totul și și-a propus să verifice ce îi aparține. Pretinde cu ușurință că deține o floare, o oaie, un copac și un câmp. Lacul și muntele se dovedesc a fi mai greu de cucerit, dar și ei cedează. Dar atunci când încearcă să pună stăpânire pe mare, lăcomia devine pierzania sa, când, într-un moment de aroganță, se urcă peste bord pentru a-i arata mării cine este șeful. Dar el nu înțelege, alunecă sub valuri, se scufundă până la fund. Marea s-a întristat de soarta lui însă a continuat să fie mare. Precum și toate celelalte obiecte pe care le-a posedat, căci soarta lui Fausto nu contează pentru ele. Oricât de importanți ne credem în acest cosmos, nu am avea nimic dacă nu ar exista Pământul. Care ar continua să se învârtă fericit și fără noi. Pe această planetă există oameni. Ne trăim zilele, uneori ne uităm în sus și în afară, de cele mai multe ori ne uităm în jos și înăuntru. Uitându-ne în sus și desenând linii între luminile de pe cer, am încercat să înțelegem haosul. Uitându-ne în jos, am desenat linii pe pământ, pentru a ști unde aparținem și unde nu. Uităm adeseori că aceste linii care conectează stelele și acele linii care împart teritoriile există doar în mintea noastră. Și ele sunt doar povești. Executăm în fiecare zi rutine și ritualuri în concordanță cu poveștile în care credem, iar acum, povestea se schimbă pe măsură ce o scriem. Există multă teamă în această poveste, și până de curând, poveștile ce păreau să aibă cea mai multă putere erau acele povești amare despre cum totul a mers rău pentru noi, individual și colectiv. A fost inspirațional să văd cum binele răsare din rău. Cum se trezesc oamenii acum când facem bilanțul global și realizează că legăturile pe care le avem unii cu alții sunt cele mai importante lucruri pe care le avem. Dar să ne dăm înapoi un pas. Pentru cât ne-am lamentat, ne petrecem prea puțin timp savurând cel mai important lucru care a funcționat pentru noi. Că suntem aici, în primul rând, că suntem în viață. Că suntem încă în viață. Un milion și jumătate de ani după ce am descoperit chibriturile, nu am ars casa în totalitate. Încă. Șansele de a fi aici sunt infime. Și totuși suntem aici. În ciuda tuturor pericolelor. N-au trăit niciodată mai mulți oameni pe Pământ ca acum. Folosind mai multe lucruri. A devenit evident că multe dintre sistemele vechi pe care le-am inventat pentru noi sunt depășite. Și trebuie să construim unele noi. Dacă n-ar fi existat microbii, focul nostru colectiv ne-ar fi putut sufoca de multă vreme. În timp ce privim rotițele industriei cum se opresc încet, mașinăria progresului devine tăcută, avem cele mai îndrăznețe oportunități de a apăsa butonul de reset. De a lua o cale diferită. Aici suntem pe Pământ. Iar viața pe Pământ este un lucru minunat. Pare mare, acest Pământ , dar suntem mulți care locuim aici. Șapte miliarde și jumătate la ultima numărătoare, cu mulți alții născându-se în fiecare zi. Chiar și așa, avem de toate pentru toată lumea dacă suntem dispuși să împărțim. Așa că vă rog, fiți înțelegători. Dacă vă gândiți altfel, dacă Pământul e singurul loc în care trăiesc oameni, este locul cel mai puțin singuratic din univers. Sunt o mulțime de oameni care să ne iubească și o mulțime pe care să îi iubim. Avem nevoie unii de alții. Știm asta acum, mai mult ca niciodată. Noapte bună!