Scilla Elworthy: Rezistență fără violenţă

Cum să faci faţă unui bătăuş fără a deveni un rău-făcător? În acest discurs înţelept şi emoţionant, activista pentru pace Scilla Elworthy conturează aptitudinile de care avem nevoie -- ca naţiuni şi indivizi -- pentru a ne împotrivi forţei extreme fără a folosi forţa la rândul nostru. Pentru a arăta de ce şi cum funcţionează nonviolenţa, ea evocă eroi istorici -- Aung San Suu Kyi, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela -- şi filozofiile personale care le-au susţinut protestele paşnice. (Filmat la TEDxExeter.)

După jumătate de deceniu în care am ajutat la prevenirea războaielor,

nu îmi dă pace o întrebare:

Cum procedăm în faţa violenţei extreme

fără a folosi la rândul nostru forţa?

Când te confrunţi cu brutalitatea,

fie un copil care înfruntă un bătăuş pe terenul de joacă

sau violenţa domestică -

sau, pe străzile Siriei azi,

înfruntând tancuri şi proiectile,

care e cel mai eficace lucru pe care-l putem face?

Să ripostăm? Să cedăm?

Să folosim mai multă forţă?

Această întrebare: „Cum procedez cu un bătăuş

fără a deveni la rându-mi un răufăcător?”

m-a însoţit încă din copilărie.

Îmi amintesc că aveam în jur de 13 ani.

Stăteam lipită de televizorul alb-negru din sufrageria părinţilor mei,

în timp ce tancurile sovietice intrau în Budapesta

şi copii, nu mai mari decât mine,

se aruncau în faţa lor

şi erau seceraţi.

M-am dus la etaj şi am început să-mi fac bagajul.

Mama a venit şi mi-a zis: „Ce faci?”

„Mă duc la Budapesta”, am zis.

„Pentru ce?” a zis ea.

I-am spus: „Acolo mor copii.

Se întâmplă ceva îngrozitor.”

Ea mi-a zis: „Nu fi prostuţă.”

Şi am început să plâng.

Ea a înţeles şi a zis

„Bine, văd că e ceva serios.

Eşti prea mică să ajuţi.

Ai nevoie de pregătire. O să te ajut.

Dar despachetează-ți valiza.”

Am fost instruită,

m-am dus şi am lucrat în Africa la 20 şi ceva de ani.

Însă am realizat că ce aveam nevoie să ştiu

nu putea veni din cursuri.

Vroiam să înţeleg

cum funcţionează violenţa, opresiunea.

Am descoperit următoarele:

Cei care intimidează folosesc violenţa în trei moduri.

Folosesc violenţa politică pentru a intimida,

violenţa psihică pentru a teroriza

şi violenţa mentală sau emoţională pentru a submina.

Foarte rar, în puţine cazuri,

merge să foloseşti mai multă violenţă.

Nelson Mandela s-a dus la închisoare crezând în violenţă

şi 27 de ani mai târziu,

el şi colegii lui

îşi rafinaseră

încet şi atent incredibilele abilităţi de care aveau nevoie

pentru a transforma unul dintre cele mai corupte guverne din lume

într-o democraţie.

Au făcut asta cu devoţiune pentru non-violenţă.

Au realizat că utilizarea forţei împotriva forţei

nu funcţionează.

Atunci ce funcţionează?

De-a lungul timpului am strâns câteva metode

- bineînţeles, ele sunt mai multe -

care funcţionează şi sunt eficiente.

Prima e faptul

că schimbarea trebuie să aibă loc

aici, înăuntrul meu.

Răspunsul meu, atitudinea mea la opresiune,

e ceva ce pot controla

şi schimba.

Trebuie să-mi dezvolt cunoaşterea de sine.

Trebuie să-mi cunosc reacţiile,

să ştiu când mă prăbuşesc,

care îmi sunt punctele forte,

care îmi sunt slăbiciunile.

Când cedez?

Ce principii apăr?

Meditaţia sau introspecţia

e o modalitate - nu singura -

e o cale

de a câştiga această putere interioară.

Eroina mea - ca şi a lui Satish -

e Aung San Suu Kyi din Burma.

Ea a condus un grup de studenţi

într-un protest pe străzile din Rangoon.

După un colţ de stradă, s-au trezit faţă-n faţă cu un rând de mitraliere.

Și-a dat seama imediat

că soldaţii, cu degetele tremurânde pe trăgaci,

erau mai speriaţi decât studenţii protestatari din spatele ei.

Le-a spus studenţilor să se aşeze.

A păşit în faţă cu atâta calm, claritate

şi complet lipsă de teamă,

încât a putut înainta până la prima mitralieră,

a pus mâna pe ea şi a coborât-o.

Nimeni nu a fost ucis.

Asta poate face stăpânirea fricii -

nu numai în faţa mitralierelor,

dar şi dacă dai peste o încăierare în stradă.

Trebuie să exersăm.

Cum e cu frica noastră?

Eu am o mică mantra.

Frica mea se hrăneşte

cu energia pe care eu i-o dau.

Dacă creşte foarte mare

probabil că va deveni realitate.

Cu toţii ştim sindromul de la „ora 3 dimineaţa”,

când ceva ce te nelinişteşte te trezeşte -

văd că mulţi sunt de acord -

şi timp de o oră te suceşti şi răsuceşti,

devine tot mai rău

şi până la ora 4 eşti ţintuit de pernă

de un monstru aşa mare.

Singurul lucru de făcut

e să te ridici, să-ţi faci o cană cu ceai

şi să stai cu frica aşa cum ai sta cu un copil lângă tine.

Tu eşti adultul.

Frica e copilul.

Vorbeşti cu frica,

o întrebi ce vrea, ce are nevoie.

Cum poate fi rezolvată situaţia?

Cum faci copilul să se simtă mai puternic?

Şi faci un plan.

Spui: „Bine, acum ne ducem la culcare.

La şapte jumate ne trezim şi iată ce facem.”

Am avut unul dintre aceste episoade duminică -

eram paralizată de teamă că voi veni să vă vorbesc.

(Râsete)

Aşa că m-am ridicat,

am făcut o cană cu ceai, am înfruntat frica

şi iată-mă aici - încă parţial paralizată, dar aici.

(Aplauze)

Asta e frica. Dar mânia?

Unde e nedreptate, acolo e şi mânie.

Mânia e ca benzina,

dacă o împrăştii şi cineva aprinde un chibrit,

obţii un infern.

Dar mânia ca motor e puternică.

Dacă ne punem mânia înăuntrul unui motor,

ne poate propulsa înainte,

ne poate ajuta în momente oribile

şi ne poate da putere interioară.

Am învăţat asta din munca mea

cu legislatorii de armele nucleare.

La început eram aşa indignată

de pericolele la care ne expuneau

încât vroiam doar să mă cert, să-i învinuiesc, să le arăt că greşesc.

Total ineficient.

Pentru a deschide un dialog pentru schimbare

trebuie să ne înfruntăm furia.

E în regulă să fii mânios în legătură cu un lucru -

armele nucleare în acest caz -

dar nu ajungi niciunde dacă te enervezi pe oameni.

Sunt oameni la fel ca noi.

Şi fac ce cred ei că e mai bine.

Asta e baza de la care trebuie pornit dialogul.

Deci asta-i a treia, furia.

Ceea ce mă aduce la esenţa

a ceea ce se petrece

în lume astăzi:

în secolul trecut puterea era exercitată de sus în jos.

Guvernele dictau oamenilor ce să facă.

În acest secol s-a produs o schimbare.

Sensul e de jos în sus, puterea oamenilor obişnuiţi,

ca şi cum ar răsări ciuperci din ciment.

Oamenii se alătură oamenilor, cum spunea Bundy,
la kilometri depărtare,

să provoace schimbare.

Peace Direct şi-a dat seama destul de devreme

că localnicii din zone de conflict intens

ştiu ce să facă.

Ei ştiu cel mai bine ce să facă.

Aşa că Peace Direct îi susţine.

Ceea ce fac ei,

demobilizează miliţiile,

reconstruiesc economiile,

reintegrează refugiaţii,

eliberează soldaţii-copii.

Trebuie să-şi rişte vieţile zilnic

pentru asta.

Au realizat

că folosirea violenţei în situaţiile în care operează ei

nu e numai lipsită de omenie,

ci şi mai puţin eficientă

decât metodele care contectează oamenii, care reclădesc.

Cred că armata SUA

începe, în sfârşit, să înţeleagă asta.

Până acum, politica lor anti-terorism

a fost să ucidă insurgenţii aproape cu orice cost,

iar dacă erau civili la mijloc,

erau trecuţi la „victime colaterale”.

Asta e aşa de supărător şi umilitor

pentru populaţia Afganistanului,

încât uşurează recrutarea făcută de al-Qaeda,

când oamenii sunt aşa dezgustaţi de

arderea Coranului, de exemplu.

Instruirea trupelor trebuie să se schimbe.

Cred că sunt semne că încep să se schimbe.

Forţele britanice au fost întotdeauna mai bune la capitolul ăsta.

Există un exemplu magnific de la care ei pot învăţa multe,

şi anume un sclipitor locotenent-colonel american

numit Chris Hughes.

Îşi conducea oamenii pe străzile din Najaf,

în Iraq,

şi deodată au început să iasă oameni din casele de pe drum,

ţipând, strigând furioşi,

înconjurându-i pe aceşti tineri soldaţi înspăimântaţi,

care nu ştiau ce se întâmplă, nu ştiau arabă.

Chris Hughes a păşit în mijlocul mulţimii

cu arma deasupra capului, cu vârful în jos,

şi a spus: „Îngenunchiaţi”.

Şi aceşti soldaţi voinici

cu rucsacurile lor şi armura de corp

s-au pus clătinându-se la pământ.

S-a lăsat o tăcere totală.

După două minute,

toţi s-au dat la o parte şi s-au dus acasă.

Asta, pentru mine, înseamnă înţelepciune în acţiune.

În acel moment, asta a făcut.

Se întâmplă peste tot acum.

Nu mă credeţi?

V-aţi întrebat

de ce şi cum atât de multe dictaturi s-au prăbuşit

în ultimii 30 de ani?

Dictaturile din Cehoslovacia, Germania de Est,

Estonia, Letonia, Lituania,

Mali, Madagascar,

Polonia, Filipine,

Serbia, Slovenia, şi aş putea continua.

Acum Tunisia şi Egipt.

Nu s-a întâmplat pur şi simplu.

Multe se datorează unei cărţi

scrise de un bătrân de 80 de ani din Boston, Gene Sharp.

El a scris o carte numită „De la dictatură la democraţie”

cu 81 de metodologii pentru rezistenţa non-violentă.

A fost tradusă în 26 de limbi.

A făcut înconjurul lumii.

Este folosită de tineri şi bătrâni din întreaga lume

deoarece funcţionează şi e eficientă.

Asta îmi dă speranţă -

nu doar speranţă, asta mă face să fiu optimistă acum.

În sfârşit, oamenii înţeleg.

Dobândim metodologii practice, aplicabile,

care răspund întrebării mele:

Cum răspundem la intimidare fără brutalitate?

Folosim aptitudinile pe care le-am descris:

forţă interioară - dezvoltarea forţei interioare - prin autocunoaştere,

recunoscând şi lucrând cu frica noastră,

folosind mânia ca şi combustibil,

cooperând cu alţii,

alăturându-ne altora,

curaj,

şi, cel mai important, dedicare pentru nonviolenţă activă.

Nu numai că am încredere în nonviolenţă.

Nu trebuie să cred în ea.

Văd dovezi ale felului cum funcţionează peste tot.

Văd că noi, oamenii obişnuiţi,

putem face ce au făcut Aung San Suu Kyi, Ghandi şi Mandela.

Putem încheia

cel mai sângeros secol pe care l-a cunoscut umanitatea.

Ne putem organiza pentru a învinge oprimarea

deschizându-ne inimile

şi întărind această hotărâre incredibilă.

Am simţit această deschidere în organizarea

acestui eveniment de când am ajuns aici.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)