Deformarea Madonnei în arta medievală - James Earle

Vezi lecţia pe: http://ed.ted.com/lessons/distorting-madonna-in-medieval-art-james-earle

După distrugerea Romei, oamenii erau precauţi faţă de ataşamentul de frumuseţea fizică. Pe măsură ce creştinismul câştiga teren, romanii au început să se concentreze pe frumuseţea metafizică a virtuţii, iar arta a început să-i urmeze exemplul. James Earle discută cum picturile medievale au fost afectate de această schimbare.

Lecţie de James Earle (https://www.youtube.com/user/AmorSciendi), animaţie de Hero 4 Hire Creative.

Aţi văzut vreodată o pictură medievală a lui Isus copil

în poala mamei sale

şi v-aţi înrebat de ce ea este atât de mare?

Picturi ca Madonna cu îngerii a lui Cimabue

sau ale lui Duccio Maesta

par şi ele disproporţionate.

Dacă Maria ar sta în picioare

îngerii din pictură ar fi cât tibia ei,

iar torsul ar fi disproporţionat de mic

comparativ cu picioarele.

Poate credeţi că artistul nu era suficient de talentat

pentru a picta realist

sau că nu ştia să folosească perspectiva.

Dar asta nu e întreaga poveste.

Ca să înţelegem de ce, trebuie să mergem înapoi

la finele secolului V

când Roma a fost atacată de goţi.

Roma a fost construită în marmură şi trebuia să dureze o veşnicie.

A reprezentat pentru mulţi ani,

vârful civilizaţiei umane,

aşa că distrugerea ei a lăsat un gol imens.

Teologii care predicau despre lumea de dincolo de fizic

au început să atragă audienţa pe măsură ce Roma se prăbuşea,

şi creştinismul a început să umple golul lăsat de Imperiu.

Ca înlocuitor al frumuseţii fizice a Romei,

creştinismul a oferit frumuseţea metafizică a virtuţii

şi un rai etern

care nu putea fi distrus cum fusese Roma.

După căderea Romei,

teologii medievali au întors spatele frumuseţii fizice,

respingând-o în favoarea frumuseţii interioare.

Susţineau că în vreme ce lumea fizică e temporară,

virtutea şi religia sunt permanente.

Obiectele frumoase puteau duce la venerarea obiectului

şi nu a dumnezeirii.

Se spune că St. Benedict, predicator în secolul VI,

gândindu-se la o femeie frumoasă,

s-a aruncat într-o tufă de spini,

şi prin suferinţa sa,

şi-a recâştigat concentrarea asupra frumuseţii spirituale.

Se temea că dorinţa sa pentru frumoasa femeie

l-ar distrage de la dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu.

Pe măsură ce civilizaţia europeană se îndrepta de la Imperiu

spre religie,

mănăstirile au devenit gardienii cunoaşterii,

iar cărţile clasice

care lăudau plăcerile fizice

nu erau copiate sau protejate.

Fără protecţie, au devenit victime ale deteriorării naturale,

ale focului,

inundaţiilor,

sau rozătoarelor.

Fără călugări care să transcrie noi copii

aceste texte şi filozofia lor

au dispărut din Europa occidentală,

fiind înlocuite de lucrări ca cele ale lui St. Benedict,

care ne readuc la aceste picturi ale Mariei cu Isus.

Deoarece creştinismul respingea zelos frumuseţea fizică,

aceşti artişti medievali au evitat dinadins

formele estetice plăcute.

La început, decorarea bisericilor şi a palatelor

era limitată la forme geometrice interesante,

care erau plăcute

fără să inspire gânduri păcătoase despre plăcere fizică.

Pe măsură ce perioada medievală progresa,

reprezentările cu Isus şi Maria au fost tolerate,

dar artistul se străduia să o acopere pe Maria

şi îi picta picioare disproporţionat de mari,

cu acele enorme tibii.

Rămânea teama că o frumoasă ilustrare a Mariei

ar inspira privitorul să iubească pictura

sau formele fizice ale Mariei,

decât virtutea pe care ea o reprezenta.

Chiar dacă ne amuză să credem că putem picta

mult mai realist decât Cimabue sau Duccio,

să ne amintim că ei au avut scopuri diferite

când luau pensula în mână.