Cum să devii mai bun la lucrurile la care ții cu adevărat

Munceşti din greu, dar nu devii mai bun? Nu eşti singurul. Eduardo Briceño dezvăluie o cale simplă care să-ți permită să devii mai bun în ceea ce faci, fie că e vorba de muncă, de a fi părinte sau de hobby-uri creative. El vorbeşte despre tehnici utile pentru a continua să înveţi şi să simţi întotdeauna că progresezi.

Mulţi dintre noi ne străduim să dăm
ce avem mai bun în noi în orice facem,

fie că e vorba de muncă, familie, şcoală

sau orice altceva.

Eu așa simt. Mă străduiesc din greu.

Dar acum ceva timp, mi-am dat seama

că nu deveneam mai bun
la lucrurile la care țineam cel mai mult,

de la a fi soț sau prieten

până la a fi profesionist sau coleg,

şi nu deveneam mai bun
la lucrurile acestea

deși petreceam mult timp

muncind din greu la ele.

De atunci, mi-am dat seama
din conversaţii şi studii de cercetare

că stagnarea aceasta,
în ciuda muncii asidue,

e, de fapt, destul de comună.

Deci, aş vrea să vă dezvălui
câteva cauze ale acestei stagnări

și ce am putea face cu toţii.

Am învățat că cei mai eficienți oameni

și echipe din orice domeniu

fac ceva ce noi toți putem imita.

Își trăiesc viața alternând
în mod voit între două zone:

zona învățării și zona prestației.

Ne aflăm în zona învățării
când scopul nostru e optimizarea.

Atunci facem activități de îmbunătățire,

concentrându-ne pe ce nu stăpânim încă.

Asta înseamnă că trebuie
să ne așteptăm la greșeli,

știind că vom învăța din ele.

Asta e foarte diferit de ce facem
când suntem în zona prestaţiei,

adică atunci când scopul e să facem ceva
cât de bine posibil, să executăm.

Apoi ne concentrăm
pe ce am stăpânit deja

și încercăm să minimalizăm greșelile.

Ambele zone ar trebui
să facă parte din vieţile noastre,

dar știind exact
în ce zonă ne dorim să fim,

cu ce scop, viziune și așteptări,

ne ajută să avem o prestație mai bună
şi să ne optimizăm.

Zona prestaţiei maximizează
performanţa noastră imediată.

Zona învățării ne maximizează creșterea

și prestațiile viitoare.

Mulți dintre noi nu devenim mai buni

în ciuda muncii asidue

fiindcă tindem să stăm aproape tot timpul
în zona performanţei

Asta ne afectează creşterea,

şi, ironic, în timp, şi prestaţia.

Deci cum arată zona învăţării?

Să-l luăm ca exemplu pe Demostene,
un lider politic

şi cel mai mare orator şi avocat
din Grecia Antică.

Pentru a excela,
el nu şi-a petrecut timpul

fiind doar un orator sau un avocat,

adică în zona sa de prestaţie.

A făcut, în schimb,
activităţi specifice de optimizare.

Bineînţeles, a studiat mult.

A studiat drept şi filosofie,
îndrumat de mentori,

dar a și realizat că avocatura
înseamnă convingerea altor oameni,

deci a studiat discursuri puternice

şi actorie.

Ca să scape de obiceiul ciudat
de a-şi ridica involuntar umărul,

şi-a exersat discursurile
în faţa unei oglinzi

şi a suspendat o sabie de tavan,

astfel încât dacă şi-ar fi ridicat umărul,

l-ar fi durut.

(Râsete)

Ca să vorbească mai clar
în ciuda bâlbâielii,

a repetat discursurile cu pietre în gură.

Şi-a făcut o cameră la subsol

unde putea exersa fără întreruperi

şi fără să deranjeze pe alții.

Şi cum tribunalele erau prea zgomotoase,

exersa şi lângă ocean,

proiectându-și vocea
peste sunetul valurilor.

Activităţile lui din zona învăţării

erau foarte diferite
de activităţile din tribunal

din zona prestaţiei lui.

În zona învăţării,

făcea ceea ce Dr. Anders Ericsson
numește practică voită.

Asta implică separarea abilităţilor
în componente,

știind exact la care dintre ele
lucrăm pentru optimizare,

cum ar fi menținerea poziției umerilor,

concentrarea deplină într-o provocare mare
din afara zonei noastre de confort.

chiar peste ce putem face actualmente,

folosind feedback frecvent
cu repetiții şi ajustări,

și, în mod ideal,
sub îndrumarea unui antrenor

fiindcă activitățile de optimizare

sunt specifice fiecărui domeniu,

iar profesorii şi antrenorii buni
știu exact care sunt acestea

și ne pot da feedback profesionist.

Tocmai genul acesta de practică
din zona învățării

duce la ameliorări substanțiale,

nu e vorba doar de timpul
dedicat prestării unei sarcini.

De exemplu, studiile de cercetare
arată că după primii ani

de lucru într-o profesie,

performanța, de regulă, stagnează.

Acest lucru s-a dovedit
în învăţământ, în medicina generală,

asistență medicală și alte domenii,

Stagnarea apare când credem
că am devenit destul de buni,

apți,

atunci nu mai petrecem timp
în zona învățării.

Ne concentrăm tot timpul
să ne facem treaba,

să prestăm,

ceea ce nu pare să fie
calea ideală de optimizare.

Oamenii care continuă să petreacă timp
în zona învăţării

chiar continuă mereu să se îmbunătățescă.

Cei mai buni oameni de vânzări
fac măcar săptămânal

activităţi cu scopul de a se optimiza.

Citesc ca să se cultive,

consultă colegi sau experţi în domeniu,

testează noi strategii,
cer feedback şi reflectează.

Cei mai buni jucători de şah

petrec mult timp nejucând şah,

adică în afara zonei prestaţiei,

încercând să anticipeze mişcările
marilor maeştri şi să le analizeze.

Fiecare dintre noi petrecem probabil
multe, multe, multe ore

tastând la un calculator

fără a deveni mai rapizi,

dar dacă am petrece 10-20 de minute zilnic

concentrându-ne să tastăm
cu 10-20% mai repede

decât viteza noastră actuală,

am deveni mai rapizi,

mai ales dacă am afla şi ce greşeli facem

şi am exersa tastând acele cuvinte.

Asta e practica voită.

În ce alte părţi ale vieţii noastre

de care ne pasă poate mai mult

muncim din greu, dar fără a excela

pentru că suntem mereu în zona prestaţiei?

Nu spun că zona prestaţiei e fără valoare.

Dimpotrivă.

Când mă operau la genunchi,
nu i-am zis chirurgului:

„Scormonește pe ici pe acolo
şi concentrează-te pe ce nu ştii."

(Râsete)

„Vom învăţa din greşelile tale".

Am căutat un chirurg care am simţit
că o să facă o treabă bună,

şi am vrut ca ea să presteze bine.

Statul în zona prestaţiei

ne permite să acţionăm cât de bine putem.

Poate fi şi motivant.

şi ne indică pe ce să ne concentrăm
mai târziu,

când ne întoarcem în zona învăţării.

Deci calea spre performanţa înaltă

e să alternezi între cele 2 zone,

clădind în mod voit
abilităţi în zona învăţării,

aplicându-le apoi în zona prestaţiei.

Când Beyoncé e în turneu,

în timpul concertului e în zona prestaţiei

dar în fiecare noapte,
când se întoarce la hotel,

revine exact în zona învăţării.

Vede un clip al concertului abia încheiat.

Identifică oportunităţi de îmbunătăţire,

pentru ea însăşi, dansatori şi cameramani.

Şi în dimineaţa următoare,

toţi primesc pagini de notiţe
cu ce să ajusteze,

urmând să fie puse în practică în acea zi,
înainte de următorul spectacol.

E o spirală

a capabilităţilor mereu crescânde,

dar trebuie să ştim când căutăm
să învăţăm şi când căutăm să prestăm.

Deşi vrem să le facem pe ambele,

cu cât mai mult timp
stăm în zona învăţării,

cu atât ne vom îmbunătăți.

Deci cum petrecem mai mult timp
în zona învăţării?

Mai întâi, trebuie să credem
şi să înţelegem

că putem îmbunătăți
ceea ce numim mentalitatea de creştere.

În al doilea rând, trebuie să vrem
să optimizăm acea abilitate.

Trebuie să fie un scop de care ne pasă,

pentru că necesită timp şi efort.

În al treilea rând, trebuie să avem o idee
despre cum să optimizăm,

ce putem face să optimizăm,

nu așa cum obişnuiam să exersez
la chitară în adolescenţă,

repetând aceleaşi melodii,

ci prin exersare deliberată.

În al patrulea rând, trebuie să fim
într-o situaţie cu mize mici,

pentru că dacă ne aşteptăm la greşeli,

atunci consecinţele comiterii lor
nu pot fi catastrofale,

nici măcar semnificative.

Un acrobat pe sârmă nu încearcă exerciţii
noi fără plasă de siguranţă

şi un atlet nu ar face o mişcare nouă
pentru prima dată

în timpul campionatului.

Un motiv pentru care de-a lungul vieții

petrecem aşa mult timp în zona prestaţiei

e faptul că mediile noastre adesea conțin,
fără a fi necesar, mize mari.

Creăm riscuri sociale unul celuilalt,

chiar şi în şcoli
unde ar trebui doar să se învețe,

şi nu mă refer la testele standardizate.

Vreau să spun că în fiecare minut din zi,

mulţi elevi din şcoala primară
până la universitate

cred că dacă fac o greşeală,
ceilalţi îi vor desconsidera.

Nu e de mirare că sunt mereu stresaţi

şi că nu îşi asumă riscurile
necesare învăţării.

În schimb, învaţă că greşelile
sunt de nedorit

fără să-și dea seama,

când profesorii sau părinţii vor să audă
doar răspunsuri corecte,

şi refuză greşelile
în loc să le accepte, să le examineze,

și să înveţe din ele,

Sau când vrem răspunsuri uşoare
fără a încuraja

o gândire exploratorie

din care am putea învăţa.

Când orice temă şi lucrare e notată

şi asta contribuie la nota finală,

în loc să fie folosite pentru practică,
greşeli, feedback şi revizii,

sugerăm că şcoala e o zonă a performanţei.

Acelaşi lucru e valabil la locul de muncă.

Firmele cu care lucrez
au o cultură a executării

pe care liderii o ocrotesc
ca să încurajeze munca.

Dar asta opreşte angajaţii

din a încerca lucruri noi,

iar firmele vor să inoveze

dar rămân în urmă.

Putem crea mai multe spaţii de creştere

începând conversaţii între noi

despre când vrem să fim în fiecare zonă.

La ce vrem să devenim mai buni şi cum?

Şi când vrem să executăm
şi să minimizăm greşeli?

Astfel, ne e mai clar ce e succesul,

unde şi cum să ne ajutăm între noi.

Dar dacă ne aflăm într-o situaţie
cu miză uriaşă

şi simţim că nu putem începe
acele discuţii încă?

Iată 3 lucruri pe care le putem
face ca indivizi.

Întâi creăm insule cu mize
reduse în marea de mize uriaşe

Acestea sunt spaţii unde greşelile
au consecinţe minime.

De exemplu, putem găsi mentori
sau colegi de încredere

cu care să schimbăm idei, să vorbim
sau chiar să facem schimb de roluri.

Am putea cere feedback
pe măsură ce proiectele progresează.

Sau să ne facem timp pentru citit.
Sau să facem cursuri online.

Sunt doar câteva exemple.

Doi, putem executa şi performa
după aşteptări,

dar reflectând la ce am putea
face mai bine,

cum face Beyoncé

şi putem observa şi imita experţii.

Observarea, gândirea, ajustarea
se găsesc în zona de învăţare.

În ultimul rând, putem conduce şi reduce

mizele altora, vorbind despre
ce vrem să îmbunătățim,

punând întrebări despre ce nu ştim,

cerând feedback, discutând greşeli

şi ce am învăţat din ele,

ca ceilalţi să se simtă încrezători
să facă la fel.

Încrederea reală e despre modelarea
învăţării constante.

Ce-ar fi dacă în loc să facem,
facem, facem,

sau să prestăm, prestăm, prestăm,

am petrece timpul explorând.

punând întrebări,

ascultând,

experimentând, reflectând,

străduindu-ne şi devenind?

Ce-ar fi dacă fiecare am avea

un lucru la care am lucra
pentru a-l optimiza?

Ce ar fi dacă am crea
mai multe insule

cu mize joase şi ape?

Şi dacă ne-am clarifica,

nouă înşine şi între colegi,

când să căutăm să învăţăm,
şi când să căutăm să prestăm,

pentru ca eforturile noastre
să devină mai semnificative,

evoluţia noastră să progreseze continuu

şi ce avem mai bun în noi
să devină și mai bun?

Vă mulţumesc.