O persoană emblematică a divertismentului vorbește despre sensul vieții

În anii 1970 (și în anii următori), producătorul de televiziune Norman Lear a influențat viețile a milioane de oameni cu seriale de comedie ca de exemplu „All in the Family”, „The Jeffersons” și „Good Times”. Prin acestea, el a împins limitele erei sale și a permis americanilor subreprezentați să se exprime la o oră de maximă audiență. Într-o conversație intimă și inteligentă cu Eric Hirschberg, acesta împărtășește cu modestie și umor povești despre felul în care primele sale întâlniri cu „absurditatea condiției umane" i-au influențat viața și viziunea creativă.

Eric Hirschberg: Cred că nu mai e nevoie
să vi-l prezint pe Norman,

dar auditoriul TED este global și divers,

deci am sarcina de a începe
cu biografia sa,

ceea ce ar putea să umple
ușor cele 18 minute.

Deci vă voi vorbi despre 93 de ani
în 93 de secunde sau mai puțin.

(Râsete)

V-ați născut în New Hampshire.

Norman Lear: New Haven, Connecticut.

EH: New Haven, Connecticut.

(Râsete)

NL: S-au mai dus șapte secunde.

EH: Ce am nimerit-o!

(Râsete)

V-ați născut în New Haven, Connecticut.

Tatăl a fost un escroc,
asta am nimerit-o bine.

A fost arestat când aveați nouă ani.

Ați fost în 52 de misiuni
ca pilot de vânătoare

în Al Doilea Război Mondial.

V-ați întors la --

NL: Operator radio.

EH: Ați venit în Los Angeles pentru
a lucra la Hollywood,

întâi în publicitate, apoi în televiziune.

Nu aveați pregătire formală ca scriitor,

dar ați reușit să vă construiți un drum.

Prima reușită, debutul,

a fost serialul numit All in the Family.

După acesta, ați avut o serie de hit-uri
inegalată la Hollywood până acum:

Sanford and Son, Maude, Good Times,
The Jeffersons, One Day at a Time,

Mary Hartman, Mary Hartman,

sunt doar câteva dintre ele.

Aceste seriale nu sunt doar--

(Aplauze)

ele nu sunt doar un succes comercial,

ci multe dintre ele ne ajută
să evoluăm cultural

deoarece, pentru prima dată,
membrii subreprezentați ai societății

sunt prezenți la ore de maximă audiență.

Aveți șapte seriale
concomitent în top 10.

La un moment dat, un total
de 120 de milioane de oameni

urmăreau în fiecare săptămână
serialele scrise de dumneavoastră.

Aceasta depășește audiența
pentru Super Bowl 50,

care are loc o singură dată pe an.

NL: La naiba!

(râsete)

(Aplauze)

EH: Nici măcar nu am ajuns la
cea mai impresionantă parte încă!

Ați ajuns cumva pe lista
inamicilor lui Richard Nixon -

avea într-adevăr o astfel de listă.

Puteți să aplaudați.

(Aplauze)

Ați fost inclus în TV Hall of Fame
încă de la crearea acesteia.

Apoi au urmat filmele:

Fried Green Tomatoes,

The Princess Bride, Stand By Me,

This Is Spinal Tap.

(Aplauze)

Din nou, acestea sunt doar câteva
dintre filmele la care ați lucrat.

Apoi o luați de la capăt și începeți

o a treia viață ca activist politic,

luptând pentru protejarea
primului amendament

și separarea dintre biserică și stat.

Ați înființat People for the American Way.

Ați cumpărat Declarația de Independență
și ați dat-o înapoi americanilor.

V-ați continuat activitatea
atât în divertisment cât și în politică

până la vârsta de 93 de ani,

când ați scris o carte
și ați făcut un documentar

despre viața dumneavoastră.

Și de-abia după toate astea
v-au invitat la TED!

(Râsete)

(Aplauze)

NL: Mă bucur că sunt aici
și mă bucur că ați acceptat

să faceți acest interviu cu mine.

EH: Vă mulțumesc pentru invitație,
este o onoare pentru mine.

Aceasta este prima mea întrebare:

Mama dumneavoastră era
mândră de dumneavoastră?

(Râsete)

NL: Mama mea... Ce primă întrebare!

Haideți să vă spun:
când m-am întors de la război,

mi-a arătat scrisorile pe care
i le-am scris de departe

și acestea erau scrise ca
niște scrisori de dragoste.

Ceea ce vă voi spune
este caracteristic mamei mele.

Deci erau scrisori de dragoste,
ca și cum le-aș fi scris pentru--

erau scrisori de dragoste.

Un an mai târziu, i-am cerut scrisorile,

pentru că voiam să le păstrez.

Le aruncase.

(Râsete)

Așa era mama mea.

(Râsete)

Ca să vă explic mai bine,
un exemplu mai recent este --

deci asta s-a întâmplat mai recent--

acum câțiva ani, când s-a înființat
Hall of Fame, de care ați vorbit deja,

într-o duminică dimineață am primit
un telefon de la directorul

Academiei de Arte și Științe
ale Televiziunii.

Mă sunase să îmi spună, confidențial,
că după o reuniune care a durat toată ziua

s-a hotărât înființarea unei Hall of Fame

și apoi mi-a spus cine a fost numit.

Voiam să spun „Richard Nixon"

pentru că Richard Nixon--

EH: Nu cred că el era pe lista lor.

NL: William Paley, care a înființat CBS,

David Sarnoff, care a înființat NBC,

Edward R. Murrow,

cel mai mare corespondent străin,

Paddy Chayefsky --

cel mai bun scriitor de televiziune,
după părerea mea,

Milton Berle, Lucille Ball și eu.

EH: Impresionant.

NL: Am sunat-o imediat pe mama mea,
în Hartford, Connecticut.

„Mama, uite ce se întâmplă, se înființează
un Hall of Fame”; i-am spus lista de nume

a celor incluși, cu tot cu numele meu,

iar ea spune: „Dacă asta vor ei să facă,
ce aș putea să zic eu?"

(Râsete)

(Aplauze)

Așa este mama mea.

Cred că râdeți așa pentru că
cu toții am avut o astfel de experiență

cu mamele noastre.

EH: Și astfel s-a născut mama evreică
din serialele de comedie!

Tatăl dumneavoastră a avut și el
un rol important în viața dumneavoastră,

mai ales datorită absenței sale.

NL: Da.

EH: Spuneți-ne ce s-a întâmplat
când aveați nouă ani.

NL: Se ducea în Oklahoma cu trei oameni,

iar mama mea i-a spus,

„Nu vreau să ai de-a face cu ei,
nu am încredere în ei.”

Atunci am auzit replica tatălui meu,
poate nu pentru prima dată,

„Stăpânește-te, Jeanette, mă duc.”

Și a plecat.

Se pare că trebuia să ia de acolo
niște obligațiuni false iar apoi,

urma să traverseze țara ca să le vândă.

Dar era impresionant că mergea în Oklahoma
cu avionul și trebuia să îmi aducă înapoi

o pălărie de cowboy exact ca cea a lui
Ken Maynard, cowboy-ul meu preferat.

Era la câțiva ani după ce
Lindbergh a traversat Atlanticul.

Deci era o călătorie exotică.

Dar la întoarcere, l-au arestat
când a coborât din avion.

În acea noapte erau ziariști
peste tot prin casă,

tatăl meu își acoperise fața cu pălăria,
era legat cu cătușe de un detectiv.

Mama mea vindea mobila pentru că plecam,
nu voia să continuăm să trăim cu rușinea

în Chelsea, Massachusetts.

Pentru că vindeam mobila,
erau mulți oameni în casă.

Iar în mijlocul a toate astea,
un tâmpit pune mâna pe umărul meu

și îmi spune:

„Ei bine, ești bărbatul casei acum."

Eu plâng, iar acest idiot îmi spune:
„Ești bărbatul casei acum."

Cred că atunci am început să înțeleg
stupiditatea condiției umane.

Deci...

Au trecut mulți ani până când am putut
să privesc acest incident ca unul benefic.

Dar --

EH: Este interesant că
îl vedeți ca fiind benefic.

NL: A fost, pentru că mi-a permis
să gândesc în acest fel, să gândesc

cât de absurd este să-i spui unui copil
de nouă ani care plânge,

„Ești bărbatul casei acum."

Și pentru că plângeam, mi-a spus:
„Bărbații nu plâng."

Iar eu...

(Râsete)

Deci... Când mă gândesc la acel moment,
îmi dau seama că atunci am realizat

stupiditatea condiției umane și am folosit
acest lucru în munca mea.

EH: Deci tatăl dumneavoastră era absent,
mama dumneavoastră era etern nemulțumită.

Credeți că faptul că ați avut o copilărie
în care nu v-ați simțit auzit a contribuit

la călătoria care s-a încheiat ca adult
și cu o audiență

de 120 de milioane
de spectatori pe săptămână?

NL: Îmi place cum ați formulat întrebarea,

pentru că toată viața
mi-am dorit să fiu auzit.

Cred că --

Răspunsul este simplu, da, așa a început,
dar au mai fost și alți factori.

Când tatăl meu era plecat, mă jucam cu
un receptor radio cu cristal

pe care îl făcusem împreună și
am dat peste un post

la care vorbea Părintele Coughlin.

(Râsete)

Da, cineva a râs.

(Râsete)

Dar nu este amuzant.

Acesta era un tâmpit, un alt tâmpit,

care vorbea despre cât de mult urăște
Noua Înțelegere, pe Roosevelt și pe evrei.

Atunci am înțeles pentru prima dată
că există oameni care mă urăsc

pentru că părinții mei sunt evrei.

Acest lucru m-a afectat enorm.

EH: Așadar, în copilărie
ați avut puține modele masculine,

în afară de bunicul dumneavoastră.

Spuneți-ne despre el.

NL: Ah, bunicul meu.

Haideți să vă spun cum vorbeam
întotdeauna despre el.

Erau multe parade când eram copil.

Erau parade de Ziua Veteranilor,

nu era pe atunci o Zi a Președinților.

Era ziua lui Abraham Lincoln,

a lui George Washington,

Ziua Steagului.

Erau multe parade mici.

Bunicul meu mă ducea să le văd, stăteam la
un colț de stradă, mă ținea de mână

și când mă uitam la el vedeam
că are lacrimi în ochi.

Bunicul meu a însemnat mult pentru mine.

Le scria scrisori președinților Americii.

Fiecare scrisoare începea cu

„Dragă Domnule Președinte,"

și apoi lăuda una dintre deciziile sale.

Dar când nu era de acord cu Președintele,

scria „Dragă Domnule Președinte,

Nu v-am spus săptămâna trecută...?"

(Râsete)

Din când în când coboram scările
să verific poșta, eram la etajul trei,

Strada York, Nr.74 New Haven, Connecticut.

Găseam un plic mic alb, pe care era scris
„Shya C. v-a scris la această adresă."

Aceasta este povestea pe care o spuneam
întotdeauna despre bunicul meu --

EH: Îi scriau înapoi, pe plic --

NL: Da, îi scriau înapoi, dar mă puteți
vedea pe film, în interviuri

de pe vremea lui Phil Donahue și a altora
dinaintea sa, există zeci de interviuri

în care spun această poveste.

Aceasta este a doua oară când spun
că întreaga poveste a fost o minciună.

Adevărul este că bunicul meu m-a dus
la parade, am fost la multe.

Adevărul este că avea lacrimi în ochi.

Adevărul este că mai scria scrisori
din când în când,

iar eu luam plicurile mici
și albe din poștă.

Dar „Dragă Domnule Președinte,"

și restul poveștii este împrumutată de la
un prieten bun al cărui bunic

chiar scria acele scrisori.

Adică am furat bunicul lui Arthur Marshall
și mi l-am însușit.

Dintotdeauna.

Când am început să-mi scriu memoriile --

Even this --

Ce ziceți de asta?

Even this I get to experience

Când am început să-mi scriu memoriile
și m-am gândit la asta, am --

am --

am plâns destul de mult și mi-am dat seama
că îmi lipsise tatăl meu.

Atât de mult încât mi-am însușit bunicul
lui Arthur Marshall.

Atât de mult încât cuvântul „tată" --

Am șase copii, apropo.

Acesta este rolul meu preferat în viață,
împreună cu rolul de soț al lui Lyn.

Dar am furat identitatea acestui om
pentru că aveam nevoie de un tată.

Acum că am trecut prin multe
și că toate s-au terminat cu bine,

îl iert pe tatăl meu --

cel mai bun lucru --

cel mai rău lucru --

cuvântul pe care vreau să-l folosesc
ca să îl descriu este ticălos.

Faptul că a mințit, a furat și a înșelat
și a mers la închisoare --

toate acestea intră în cuvântul „ticălos".

EH: Se spune că amatorii împrumută,
iar profesioniștii fură.

NL: Sunt un profesionist.

EH: Sunteți un profesionist.

(Râsete)

Acest citat este atribuit în general
lui John Lennon, dar se pare

că acesta l-a furat de la T.S. Eliot.

Deci sunteți în companie bună.

(Râsete)

EH: Vreau să vorbim
despre munca dumneavoastră.

În mod evident, s-a scris mult
despre impactul acesteia

și sunt sigur că ați auzit
despre asta toată viața,

despre ce a însemnat
pentru oameni,

pentru cultura noastră,

ați auzit aplauzele când am spus
numele serialelor,

jumătate din cei din sală
au crescut cu aceste seriale.

Dar ați auzit povești despre impactul
muncii dumneavoastră care v-au surprins?

NL: Of, Doamne, sunt povești
care m-au surprins și m-au încântat enorm.

Anul trecut a fost emisiunea
O seară cu Norman Lear,

făcută de un grup de impresari hip-hop
și de Academie.

Subtextul emisiunii „O seară cu” era:
„Ce au în comun un evreu de 92 de ani”,

pe atunci aveam 92,

„și lumea hip-hop-ului?”

Russell Simmons era printre
cei șapte oameni de pe scenă.

Când vorbea despre seriale, nu vorbea
despre aspectul hollywoodian,

despre George Jefferson din The Jeffersons

sau despre faptul că serialul
este pe locul cinci.

Vorbea despre ceva
care a avut un mare --

EH: Care a avut un mare impact asupra sa?

NL: Un impact --

Ezitam să folosesc cuvântul „schimbare".

Mi-e greu să mă gândesc
că am schimbat viața cuiva,

dar așa a descris el ce s-a întâmplat.

L-a văzut pe George Jefferson
din The Jeffersons scriind un cec,

până atunci nu știa că oamenii de culoare
pot să facă acest lucru.

Mi-a spus că acest lucru a avut
un mare impact asupra sa,

i-a schimbat viața.

Când aud astfel de povești --

lucruri simple --

sunt convins că fiecare persoană de aici
a făcut un gest mic pentru altcineva,

fie că a fost un zâmbet
sau un salut neașteptat,

un gest la fel de mic ca ceea ce
am făcut eu pentru acest om.

Poate costumierul de pe platou
a lăsat carnetul de cecuri acolo

și George nu avea nimic de făcut
în timp ce vorbea și a scris cecul,

nu știu.

Dar --

EH: Deci ar trebui să adaug la lista lungă
de reușite menționate la început

și faptul că ați inventat hip-hopul.

(Râsete)

EH: Vreau să vorbim despre --

NL: Ar trebui!

(Râsete)

EH: Ați avut multe reușite, dar ați și dat
un sens vieții dumneavoastră.

Cu toții încercăm să le avem pe ambele,
dar nu toți reușim.

Dar chiar și dintre cei care reușesc,
puțini sunt cei care știu să le combine.

Ați reușit să influențați cultura prin
arta dumneavoastră și, în același timp,

să aveți un succes comercial inegalat.

Cum ați reușit să le combinați?

NL: Haideți să vă spun la ce mă gândesc
când se recită reușitele mele.

Această planetă este una dintr-un miliard,

așa ni se spune,

dintr-un univers
din care sunt miliarde,

miliarde de universuri,
miliarde de planete,

pe care încercăm să le salvăm
și care trebuie salvate.

Dar...

Reușitele mele sunt --

Sora mea m-a întrebat odată ce să facă
în legătură cu ceva ce se întâmpla

în Newington, Connecticut.

I-am spus: „Scrie-i consilierului,
sau primarului.”

Iar ea mi-a spus : „Ei bine, eu nu sunt
Norman Lear, sunt Claire Lear.”

Atunci a fost prima dată când am spus
ceea ce vă voi spune.

I-am spus: „Claire, dacă te gândești
la ceea ce am făcut eu

și la ceea ce ai făcut tu,” --

ea n-a plecat niciodată din Newington --

„dacă te gândești la imensitatea
planetei noastre,

la această scară nu am putea nici măcar
compara ce am făcut eu cu ce ai făcut tu.”

Deci...

Eu cred că cu toții am făcut
câte am făcut eu.

Și înțeleg ce spuneți --

EH: Încercați să distrageți atenția --

NL: Dar trebuie să înțelegeți mărimea
și anvergura planului creatorului.

EH: Dar aici, pe această planetă,
ați făcut o mare contribuție.

NL: Sunt dat naibii!

(Râsete)

EH: Mai am o întrebare:
Cât de bătrân vă simțiți?

NL: Sunt egalul celui cu care vorbesc.

EH: Ei bine, eu mă simt de 93 de ani --

(Aplauze)

NL: Am terminat?

EH: Eu mă simt de 93 de ani, dar sper
ca într-o zi să mă simt la fel de tânăr

ca cel cu care vorbesc.

Doamnelor și domnilor,
incomparabilul Norman Lear!

(Aplauze)

NL: I-am cucerit!

(Aplauze)

Vă mulțumesc.