Christopher McDougall: Ne-am născut să alergăm?

Christopher McDougall explorează misterele dorinței omului de a alerga. Cum a ajutat alergatul oamenii preistorici să supraviețiuască -- și ce nevoi ale strămoșilor noștri ne implusionează astăzi? La TEDxPennQuarter, McDougall ne spune povestea unei maratoniste cu inimă de aur, ultra-alergătoarea improbabilă și despre un trib ascuns din Mexic care aleargă pentru a supraviețui.

Alergarea: este în esenţă stângul, dreptul, stângul, dreptul -- nu-i aşa?

Vreau să spun, facem asta de două milioane de ani,

deci este o aroganţă să presupun

că am ceva de spus

ce nu s-a spus sau realizat mai bine cu mult timp în urmă.

Dar ce este extraordinar la alergat, după cum am descoperit

este că se întâmplă ceva bizar

în această activitate tot timpul.

Studiu de caz: Cu două luni în urmă, dacă aţi văzut Maratonul New York-ului

vă garantez că aţi văzut ceva

ce nu a mai văzut nimeni niciodată.

O femeie etiopiană pe nume Derartu Tulu

apare la linia de start.

Are 37 de ani,

nu mai câştigat nici un fel de maraton în ultimii 8 ani,

şi, cu câteva luni în urmă,

aproape a murit la naştere.

Derartu Tulu era pe punctul de a-şi încheia socotelile şi de a se retrage din sport,

dar a decis să acorde o şansă

şi să se înscrie în ultima zi

la eveniment,

la Maratonul Oraşului New York.

Dar -- veşti proaste pentru Derartu Tulu -- alţi oameni au avut aceeaşi idee,

inclusiv medaliata cu aur olimpică

şi Paula Radcliffe, care este un monstru,

cea mai rapidă femeie maratonistă din istorie de până acum.

Cu doar 10 minute mai mult decât recordul la bărbaţi,

Paula Radcliffe este de neînvins.

Aceasta este competiţia ei.

Se dă startul, şi nu este nici măcar o competitoare fără şanse,

este sub oricare dintre alegători.

Dar alergătoarea obişnuită se ţine tare.

Şi după 22 de mile din cursa de 26

se află Derartu Tulu

în plutonul fruntaş.

Şi acum se întâmplă ceva cu adevărat bizar.

Paula Radcliffe, singura persoană care cu siguranţă ar smulge cecul cel mare

din mâinile alergătoarei fără şanse Derartu Tulu

se apucă dintr-o dată de picior şi începe să se poticnească.

Ştim cu toţii ce să facem în astfel de situaţii, nu-i aşa?

Îi dai una în faţă cu cotul

şi te îndrepţi către linia de sosire.

Derartu Tulu strică scenariul.

În loc să meargă mai departe,

se întoarce, o apucă pe Paula Radcliffe,

spune, "Hai. Vino cu noi. Poţi s-o faci."

Şi Paula Radcliffe, din nefericire, o face.

Prinde din urmă plutonul fruntaş

şi se îndreaptă către linia de sosire.

Dar dă înapoi din nou.

Şi pentru a doua oară Derartu Tulu o apucă şi încearcă să o tragă după ea.

Şi în acest moment Paula Radcliffe spune,

"Eu am terminat. Du-te."

Asta e o poveste extraordinară, şi cu toţii ştim cum se termină.

Pierde cecul,

dar merge acasă cu ceva mult mai mare şi mai important.

Doar că Derartu Tulu strică din nou scenariul.

În loc să piardă, trece de plutonul fruntaş şi câştigă,

câştigă Maratonul Oraşului New York,

şi pleacă acasă cu un cec gras.

Este o poveste înduioşătoare,

dar dacă sapi puţin mai adânc,

începi să te întrebi ce s-a întâmplat acolo.

Dar când ai două extreme într-un singur organism,

nu este o coicidenţă.

Când într-o competiţie este cineva mult mai competitiv şi mai compătimitor

decât oricine din competiţie, din nou, nu este o coicidenţă.

Dacă îmi arăţi o creatură cu labe membranate şi branhii,

într-un fel, este vorba de apă.

Cineva cu o asemenea inimă, există un fel de legătură aici.

Iar răspunsul la această chestiune, cred

că poate fi găsit în Canioanele Copper din Mexic,

unde se află un trib, un trib izolat,

denumit Indienii Tarahumara.

Tarahumara se remarcă prin trei lucruri.

Numărul unu este

că trăiesc neschimbaţi

de 400 de ani.

Când conchistadorii au ajuns în America de Nord ei au avut de ales:

fie răspund la luptă şi atacă, fie pleacă.

Maiaşii şi aztecii au atacat,

de aceea sunt atât de puţini maiaşi şi azteci.

Tarahumara au avut altă strategie.

Au plecat şi s-au ascuns

în aceast sistem de canioane

ca o reţea de labirinturi

numite Canioanele Copper,

unde au rămas din 1600 --

în esenţă, la fel cum au fost întotdeauna.

Al doilea lucru remarcabil la Tarahumara

este că, şi la vârste înaintate -- 70 până la 80 de ani --

aceşti tipi nu aleargă maratoane,

ei aleargă mega-maratoane.

Nu aleargă 26 de mile,

aleargă câte 100, 150 de mile deodată,

aparent fără să se rănească, fără probleme.

Ultimul lucru remarcabil despre Tarahumara

este că toate chestiunile despre care se va vorbi azi,

toate lucrurile pe care le vom inventa

folosindu-ne tehnologia şi mintea pentru a ajunge la nişte concluzii --

lucruri precum boli ale inimii şi colesterol şi cancer

şi delicte şi războaie şi violenţă şi depresia clinică --

toate aceste lucruri, Tarahumara nu ştiu despre ce vorbim.

Sunt departe

de toate aceste maladii moderne,

Atunci, care este legătura?

Din nou, vorbim despre extreme.

Trebuie să fie un fel de cauză şi efect.

Ei bine, există echipe de oameni de ştiinţă

la Harvard şi la Universitatea din Utah

care îşi sparg capetele ca să-şi dea seama

despre ceea ce Tarahumara au ştiut dintotdeauna.

Încearcă să rezolve aceleaşi tipuri de mistere.

Şi, din nou, un mister învăluit de un alt mister --

poate cheia spre Derartu Tulu şi spre Tarahumara

este învăluit în alte trei mistere, şi anume:

Trei lucruri -- dacă aveţi răspusul, veniţi şi luaţi microfonul,

pentru că nimeni nu mai ştie răspunsul.

Şi dacă ştiţi, atunci sunteţi mai deştepţi decât orice altcineva de pe Pământ.

Misterul numărul unu este:

acum două milioane de ani creierul uman a explodat în mărime.

Australopithecus avea un creier mic cât o boabă de mazăre.

Dintr-o dată au apărut umanoizii -- Homo erectus --

cu un cap cât un pepene.

Pentru a avea un creier de dimensiunea aceea,

trebuie să ai o sursă de energie calorică condensată.

Cu alte cuvinte, primii oameni mâncau animale moarte --

fără discuţii, asta este realitatea.

Singura problemă este că

primele arme ascuţite au apărut numai cu 200.000 de ani în urmă.

Astfel că, pentru aproape două milioane de ani

am omorât animalele fără nici un fel de armă.

Acum nu ne folosim puterea

deoarece suntem cei mai laşi din junglă.

Orice animal este mai puternic decât noi.

Au colţi, au gheare, sunt sprinteni, au viteză.

Credem că Usain Bolt este rapid. Usain Bolt poate fi întrecut de o veveriţă.

Nu suntem rapizi.

Asta ar putea fi un eveniment olimpic: daţi drumul la o vevriţă.

Cine prinde veveriţa primeşte medalia de aur.

Deci, fără arme, fără viteză, fără putere, fără colţi, fără gheare.

Cum omoram aceste animale? Misterul numărul unu.

Misterul numărul doi:

Femeile participă de ceva vreme la Olimpiade,

dar ceea ce este ramarcabil la toate femeile alergătoare --

toate sunt lamentabile.

Nu există femeie rapidă pe planetă

şi nu a existat niciodată.

Cea mai rapidă femeie a alergat o milă în 4.15.

Aş putea arunca o piatră şi să nimeresc un licean

care poate alerga mai repede de 4.15.

Dintr-un anume motiv sunteţi foarte lente.

(Râsete)

Dar ajungeţi la maratonul despre care tocmai vorbeam --

aţi avut voie să alergaţi la maraton numai de 20 de ani.

Deoarece, înainte de anii 1980,

ştiinţa medicală a spus că dacă o femeie încearcă să alerge 26 de mile --

ştie cineva ce se poate întâmpla dacă încerci să alergi 26 de mile,

de ce vi s-a interzis să alergaţi la maraton înainte de anii 1980?

(Membru al audienţei: I s-ar rupe uterul.) I s-ar rupe uterul.

Da. S-ar rupe organele reproductive.

Uterul i-ar cădea, la propriu ar cădea din corp.

Am fost la numeroase maratoane

şi nu am văzut aşa ceva.

(Râsete)

Deci numai de 20 de ani li s-a permis femeilor să alerge la maratoane.

În această curbă scurtă,

aţi trecut de la organe sfâşiate

la faptul că sunteţi la numai 10 minute

de recordul masculin.

Apoi treceţi de 26 de mile,

la distanţa despre care ştiinţa medicală a spus că ar fi fatală pentru oameni --

amintiţi-vă de Pheidippides care a murit când a alergat 26 de mile --

aţi ajuns la 50 şi 100 de mile,

şi dintr-o dată e un alt joc.

Puteţi lua un alergător precum Ann Trason, sau Nikki Kimball, sau Jenn Shelton,

le puneţi într-o întrecere de 50 sau 100 de mile împotriva oricăruia din lume

şi este la voia întâmplării cine va câştiga.

Să vă dau un exemplu.

Cu doi ani în urmă, Emily Baer s-a înscris într-o întrecere

numită Hardrock 100,

ceea ce vă spune tot ce trebuie să ştiţi despre întrecere.

Aveţi la dispoziţie 48 de ore să terminaţi competiţia.

Ei bine, Emily Baer -- 500 de alergători --

a terminat pe locul 8, în top 10,

deşi s-a oprit la toate punctele de ajutor

pentru a-şi alăpta copilul pe parcusul competiţiei --

şi totuşi, a întrecut 492 de oameni.

Ultimul mister: Deci, de ce femeile devin mai puternice

cu cât distanţele devin mai mari?

Al treilea mister este acesta:

La Universitatea din Utah, au început să înregistreze timpii

pentru cei care participau la maraton.

Şi au ajuns la concluzia că

dacă începi să alergi la maraton la vârsta de 19 ani

vei deveni progresiv mai rapid, an după an,

până ajungi la un vârf la 27 de ani.

Apoi, după asta, vei sucomba

conform rigorilor timpului.

Şi vei deveni din ce in ce mai încet

până vei ajunge înapoi la aceeaşi viteză de la 19 ani.

Deci, aproximativ şapte, opt ani până atungi un vârf,

apoi descreşti treptat,

până ajungi la punctul de plecare.

Aţi putea crede că v-ar lua alţi opt ani pentru a reveni la aceeaşi viteză,

poate 10 ani -- nu, este vorba de 45 de ani.

Bărbaţii şi femeile de 60 de ani

aleargă cu aceeaşi viteză ca la 19 ani.

Vă provoc să găsiţi orice altă activitate fizică --

şi vă rog să nu spuneţi golf -- ceva care este cu adevărat dificil --

unde geriatricii performează

la fel ca atunci când erau adolescenţi.

Astfel, aveţi aceste trei mistere.

Există o piesă a puzzle-ului

care poate împacheta toate aceste lucruri?

Trebuie să fii foarte atent de fiecare dată

când cineva caută în preistorie şi încearcă să îţi dea un fel de răspuns universal,

findcă despre preistorie

poţi să spui orice vrei şi să scapi cu asta.

Dar vă voi spune asta:

Dacă pui o piesă în mijlocul acestui puzzle,

dintr-o dată totul începe să formeze o imagine coerentă.

Dacă vă întrebaţi de ce Tarahumara nu se luptă

şi nu mor de boli de inimă,

de ce o femeie etiopiană săracă pe nume Derartu Tulu

poate fi atât de compătimitoare, dar în acelaşi timp atât de competitivă,

şi de ce am fost capabili cumva

să facem rost de mâncare fără arme,

poate este fiindcă oamenii,

pe cât ne place să credem despre noi că suntem stăpânii universului,

de fapt am evoluat ca nimic mai mult

decât o haită de câini de vânătoare.

Poate că am evoluat

ca o haită de animale de pradă.

Pentru că unul dintre avantajele sălbăticiei --

din nou, nu constă din colţi, gheare sau viteză --

singurul pe care îl facem cu adevărat este să transpirăm.

Suntem chiar buni la transpirat şi mirosit urât.

Mai bine decât orice alt mamifer de pe Pământ, putem transpira chiar bine.

Dar avantajul

acestui disconfort social

este faptul că, fie că provine de la alergat

în căldură pe distanţe lungi,

suntem superbi, suntem cei mai buni de pe planetă.

Dacă iei un cal într-o zi călduroasă,

după cinci sau şase mile, acel cal are de făcut o alegere.

Fie respiră sau se răcoreşte,

dar nu le poate face pe amândouă -- noi putem.

Şi ce dacă am evoluat ca haite de animale de pradă?

Ce-ar fi dacă singurul avantaj natural pe care l-am avut

a fost faptul că ne-am putut aduna ca grup,

ne-am dus în savana africană, am ales o antilopă

şi ne-am organizat ca haită şi am alergat-o până la moarte?

Doar asta am putut face:

am putut alerga chiar mult într-o zi călduroasă.

Ei bine, dacă este adevărat, mai sunt două lucruri care trebuie să fie adevărate.

Cheia pentru a fi o parte a unei haite de vânătoare este cuvântul "haită".

Dacă mergi de unul singur şi încerci să fugăreşti o antilopă,

vă garantez că o să fie două cadavre în savană.

Aveţi nevoie de o haită pentru a realiza acest lucru.

Aveţi nevoie de aceia de 64, 65 de ani

care au făcut acest lucru de mult timp

pentru a înţelege ce antilopă încercaţi să prindeţi.

Turma explodează şi se reuneşte.

Acei experţi urmăritori trebuie să facă parte din haită.

Nu pot fi la 10 mile în spate.

Trebuie să fie şi femeile şi adolescenţii acolo

pentru că de două ori în viaţă trebuie să beneficiezi de proteină animală

şi asta când eşti mamă care alăptează şi când eşti adolescent în dezvoltare.

Nu are nici un rost să ai acolo antilopa moartă

şi pe cei care vor să o mănânce la 50 de mile depărtare.

Trebuie să fie parte din haită.

Trebuie să îi ai în haită si pe aceia puternici de 27 de ani pentru forţa lor,

gata să ucidă,

şi trebuie să îi ai şi pe adolescenţi acolo

care învaţă totodată întreaga afacere.

Haita stă împreună.

Un alt lucru care trebuie să fie adevărat despre această haită: haita nu poate fi materialistă.

Nu poate căra lucruri de colo-colo, încercând să fugărească antilopa.

Nu poţi fi o haită supărată. Nu trebuie să porţi pică.

Cum ar fi, "Nu voi fugări antilopa tipului ăluia.

M-a enervat. Să meargă să-şi fugărească propria antilopă."

Haita trebuie să fie în stare să-şi ţină în frâu ranchiuna,

să coopereze şi să lucreze împreună.

Cu ce te alegi în cele din urmă

este o cultură remarcabil similară

cu cea a Tarahumara --

un trib care a rămas neschimbat

din epoca de piatră.

Este un argument cu adevărat convingător

că probabil Tarahumara fac

exact ce făceam cu toţii acum două milioane de ani.

Suntem noi, cei din timpurile moderne, care am deviat.

Ştiţi, privim alergatul ca fiind ceva străin, ostil,

un fel de pedeapsă pe care ai primit-o pentru că ai mâncat pizza cu o seară înainte.

Dar poate că e ceva diferit.

Poate că noi suntem cei care am luat acest avantaj natural

şi l-am stricat.

Cum l-am stricat? Păi, cum stricăm ceva?

Încercăm să câştigăm de pe urma lui.

Încercăm să îl încapsulăm şi să-l împachetăm şi să-l facem mai bun

şi să-l vindem la alţii.

Şi ce s-a întâmplat a fost că am început să creăm

aceste lucruri fanteziste,

care ne fac să alergăm mai bine, numite ghete pentru alergat.

Motivul pentru care pantofii de alergat mă enervează

este că am cumpărat milioane dintre aceştia şi mă tot răneau.

Şi cred că, dacă cineva de aici aleargă --

şi tocmai am avut o conversaţie cu Carol;

am vorbit în spatele scenei pentru două minute, iar ea a vorbit despre muşchi necrozaţi.

Dacă vorbeşti cu un alergător, vă garantez, pentru 30 de secunde,

conversaţia deviază spre răni.

Deci, dacă oamenii au evoluat ca alergători, dacă acesta este avantajul nostru natural,

atunci de ce o facem aşa prost? De ce ne rănim în continuare?

Un lucru curios despre alergare şi rănile provocate de alergare

este că rănile sunt ceva nou.

Dacă citiţi în folclor şi mitologie,

orice tip de mituri, orice fel de povestiri,

alergatul este întotdeauna asociat

cu libertatea şi vitalitatea şi tinereţea şi vigoarea eternă.

Doar recent

alergatul a fost asociat cu frica şi teama.

Geronimo obişnuia să spună că

"Singurii mei prieteni sunt picioarele mele. Am încredere doar în picioarele mele."

Asta fiindcă un triatlon apaş

implica alergarea pe o distanţă de 50 de mile prin deşert,

o luptă corp la corp, furatul de cai

şi de piei pentru acasă.

Geronimo nu a spus niciodată, "A, ştii ceva,

călcâiele mele, trebuie să mă odihnesc. Trebuie să-mi iau săptămâna asta liberă."

sau "Trebuie să mă antrenez.

Nu am făcut yoga. Nu sunt pregătit."

Oamenii au alergat şi au alergat tot timpul.

Suntem aici azi. Avem tehnologia digitală.

Toată ştiinţa noastră vine din faptul

că strămoşii noştri puteau

să facă ceva extraordinar în fiecare zi

care însemna să se bazeze doar pe picioarele lor goale

pentru a alerga pe distanţe lungi.

Deci, cum ne întoarcem la asta?

Ei bine, v-aş sugera ca primul lucru pe care să-l facem

este să scăpăm de toate ambalările, toate vânzările, tot marketingul.

Să scăpăm de toţi pantofii de alergat mirositori.

Să nu ne mai concentrăm pe maratoanele urbane,

care, dacă le faci în patru ore, eşti un ratat.

Dacă scoţi 3.59.59 este impresionant

pentru că te-ai calificat pentru o altă cursă.

Trebuie să ne întoarcem la acel simţ al jocului şi veseliei

şi, aş putea spune, goliciune

care i-au transformat pe Tarahumara

în cea mai sănătoasă şi senină cultură a timpurilor noastre.

Şi care este beneficiul? Şi ce dacă?

Topeşti înghețatele pe care le-ai consumat cu o seară înainte?

Dar poate că mai este un beneficiu.

Fără a duce asta la extrem,

imaginaţi-vă o lume

unde oricine poate ieşi pe uşă

şi să înceapă un exerciţiu

care i-ar putea face mai relaxaţi, mai liniştiţi,

mai sănătoşi,

ar reduce stressul --

unde nu te mai întorci la birou ca un maniac uncontrolabil,

unde nu te mai întorci acasă încărcat de stress.

Poate că este o legătură între ce suntem azi

şi ceea ce Tarahumara au fost dintotdeauna.

Nu spun să ne întoarcem în Canioanele Copper

şi să supravieţuim cu grâu şi porumb, care reprezintă dieta preferată a Tarahumara,

dar poate există o cale de mijloc.

Şi dacă găsim acel lucru,

poate că ne aşteaptă un premiu Nobel gras.

Pentru că, dacă cineva ar găsi o cale

să restabilească abilitatea naturală

de care ne-am bucurat cu toţii pentru mare parte a existenţei noastre,

de care ne-am bucurat cu toţii până în anii 1970,

beneficiile, socialul, fizicul,

politicul şi mentalul

ar putea fi surprinzător.

Astfel, ce am văzut azi este creşterea unei subculturi

de alergători în picioarele goale, oameni care au renunţai la încălţăminte.

Şi ceea ce au descoperit cu toţii

este că dacă renunţi la pantofi, scapi de stress

scapi de răni şi de indispoziţii.

Şi ceea ce descoperi este ceva

ce Tarahumara ştiu de foarte mult timp,

că acest lucru poate fi foarte amuzant.

Am experimentat acest lucru chiar eu.

Am avut răni toată viaţa, dar pe la 40 de ani am renunţat la pantofi,

iar indispoziţiile cauzate de alergare au dispărut şi ele.

Deci, sper să fie ceva de care să beneficiem cu toţii.

Apreciez că aţi ascultat povestea mea. Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)