TEDxEast - Sarah Kay - Câte vieţi poţi să trăieşti?

Sarah Kay, fondatoarea proiectului V.O.I.C.E cântă şi discută despre cum e să trăieşti prin poveşti şi cum poţi învăţa să nu te mai grăbeşti.

(Cântând) Văd luna. Luna mă vede pe mine.

Luna vede pe cineva pe care eu nu pot vedea.

Binecuvântată fie luna, binecuvântată să fiu eu,

binecuvântat fie cel pe care nu-l văd.

Dacă ajung în rai înaintea ta,

voi face o gaură şi te voi trage prin ea.

Îţi voi scrie numele pe fiecare stea

şi în acest fel lumea

nu va fi părea aşa de departe.

Astronautul nu va lucra azi.

E răcit şi se simte rău.

Şi-a închis mobilul, laptopul, pagerul şi deşteptătorul.

O pisică grasă şi galbenă doarme pe canapeaua lui.

Stropii de ploaie se izbesc de geam.

Nici mirosul de cafea nu se simte în aerul din bucătărie.

Toată lumea e în confuzie.

Inginerii de la etajul 15 au încetat să mai lucreze la maşina lor de particule.

Camera anti-gravitaţie nu mai e etanşă.

Chiar şi copilul pistruiat ce poartă ochelari,

al cărui unică responsabilitate e să ducă gunoiul, e agitat.

Bâjbâie punga, scapă o coajă de banană şi un pahar de hârtie.

Nimeni nu observă.

Prea ocupaţi să recalculeze ce înseamnă pentru timpul pierdut.

Câte galaxii pierdem pe secundă.

Cât mai e până când următoarea rachetă poate fi lansată.

Un electron zboară în afara norului de energie.

O gaură neagră a erupt.

O mamă termină de aşezat masa pentru cină.

Un maraton al legii şi ordinii începe.

Astronautul a adormit.

A uitat să-şi oprească ceasul care ticăie,

un puls de metal pe încheietura mâinii.

Nu îl aude.

Visează recife de corali şi plancton.

Degetele găsesc faţa de pernă, masca lui de navigare.

Se răsucește. Brusc deschide ochii.

Crede că scufundătorii au cea mai frumoasă slujbă din lume.

Atâta apă prin care să plutești!

(Aplauze)

Mulţumesc.

Când eram mică, nu înţelegeam conceptul

că poţi trăi o singură viaţă.

Nu mă refer metaforic.

Chiar credeam că aveam să fac

tot ce se putea face

şi să fiu tot ce era posibil să fii.

Era doar o chestiune de timp.

Nu erau limitări de vârstă sau gen

sau rasă sau perioadă adecvată.

Eram sigură că aveam să experimentez

cum e să fii lider al mişcării drepturilor civile,

sau un băiat de 10 ani într-o fermă în perioada marilor furtuni,

sau un împărat al dinastiei Tang din China.

Mama spune că oamenii mă întrebau ce doream

să fac când creşteam, răspunsul meu era prinţesă-balerină-astronaut.

Ea nu înţelegea că nu încercam să inventez o super profesie combinată.

Enumeram lucruri care credeam că voi fi:

prinţesă, balerină, şi astronaut.

Sunt destul de sigură că lista continua.

De obicei eram întreruptă.

Nu era vorba dacă voi face ceva, ci când îl voi face.

Eram sigură că dacă aveam să fac totul,

trebuia să mă mişc destul de repede,

pentru că erau multe ce trebuiau făcute.

Viaţa mea era o grabă continuă.

Eram mereu speriată că rămâneam în urmă.

Din moment ce am crescut în New York,

era ceva normal să te grăbeşti.

Pe măsură ce creşteam, am realizat treptat

că nu aveam să trăiesc mai mult de o viaţă.

Ştiam doar cum e să fii o adolescentă

în New York,

nu un adolescent din Noua Zeelandă,

nu o regină de bal din Kansas.

Urma să trăiesc numai din perspectiva mea şi în această perioadă

am devenit obsedată de poveşti

pentru că doar prin poveşti puteam vedea

perspectiva altuia, chiar dacă pe scurt şi imperfect.

Am început să tânjesc să aud experienţele altor oameni

pentru că eram invidioasă că există vieţi întregi

pe care nu aveam să le trăiesc

şi doream să aud tot ce pierdeam.

Mai târziu am înţeles

că unii nu vor experimenta niciodată

cum e să fii o adolescentă din New York.

Asta însemna că nu vor şti

cum e călătoria cu metroul după primul sărut,

sau cât de linişte se face când ninge,

şi am dorit să știe, să le spun,

și a devenit obsesia mea.

Am început să spun şi să colecţionez poveşti.

Recent am înţeles

că nu pot să grăbesc mereu poezia.

În Luna Naţională a Poeziei din aprilie e o probă

la care participă mulţi poeţi din comunitatea poeziei.

Se numeşte Provocarea 30/30.

Ideea e să scrii o poezie nouă în fiecare zi în toată luna aprilie.

Anul trecut am încercat prima oară,

am fost încântată cât de repede produceam poezie.

La sfârşitul lunii m-am uitat la aceste 30 de poezii pe care le scrisesem.

Am descoperit că spuneau aceeaşi poveste,

dar avusesem nevoie de 30 de încercări să-mi dau seama cum s-o spun.

Am înţeles că e valabil şi pentru celelalte poveşti în general.

Aveam poveşti pe care încercasem să le spun de ani de zile,

rescriind şi căutând constant cuvintele potrivite.

Un poet francez, un eseist pe nume Paul Valery,

a spus că o poezie nu-i niciodată terminată ci doar abandonată.

Asta mă sperie deoarece presupune că

aş putea scrie la nesfârşit şi ţine de mine să decid

când e terminată şi pot să mă despart de ea.

Asta-i împotriva naturii mele obsedată de a găsi

răspunsul corect, cuvintele perfecte şi forma potrivită.

Folosesc poezia ca mod de navigare prin viaţă.

Dacă finalizez poezia nu înseamnă că am rezolvat

un puzzle cu care mă confruntam.

Îmi place să revin asupra poeziei vechi

pentru că îmi arată exact unde eram în acel moment.

Prin ce încercam să navighez

şi ce cuvinte am ales să mă ajute.

Am o poveste de care mă împiedic de ani de zile,

nu sunt sigură dacă i-am găsit forma perfectă,

sau dacă e doar o singură încercare

ori dacă voi încerca să o rescriu mai târziu

în căutatea unei exprimări mai bune.

Dar ştiu că mai târziu, când mă voi uita în urmă

voi vedea unde eram în acel moment,

că prin asta încercam să navighez,

cu aceste cuvinte, în această cameră, cu voi.

Aşa că zâmbiţi.

N-a fost mereu aşa.

E un timp când trebuie să te murdăreşti pe mâini.

Când erai în întuneric, în general bâjbâiai,

aveai nevoie de mai mult contrast, de mai multă saturaţie,

un negru mai închis şi un alb mai luminos.

L-au numit dezvoltare extinsă. Însemna că ai petrecut

mai mult timp inhalând chimicale.

N-a fost mereu uşor.

Bunicul Stewart a fost fotograf în marină.

Tânăr, cu faţa roşie şi cu mânecile suflecate,

pumnii cu degetele precum fişicuri de monede,

arăta ca Popeye Marinarul.

Zâmbet strâmb, un smoc de păr pe piept,

s-a dus în al doilea Război Mondial cu un zâmbet şi un hobby.

Când l-au întrebat dacă ştie ceva despre fotografie,

a minţit, a învăţat să citească Europa ca pe-o hartă

cu susul în jos, de la înălţimea unui avion de luptă,

făcând poze, clipind des, negrul cel mai închis

şi albul cel mai luminos.

A învăţat războiul c-ar fi putut ajunge acasă cu ochii închişi.

Când ceilalţi s-au întors au pus armele de-o parte,

dar el a adus acasă lentilele şi camerele foto.

A deschis un magazin, o afacere de familie.

Tata s-a născut în această lume de negru şi alb.

Mâinile lui obişnuite cu basketball-ul au învăţat clicurile şi diapozitivele

lentilelor, film în camera foto,

chimicalele în coş.

Cunoştea echipamentul, dar nu arta.

Ştia nuanțele închise, dar nu şi cele luminoase.

Tatăl meu a învăţat magia, şi-a petrecum timpul urmând lumina.

Odată a călătorit prin ţară pentru a urma un foc de pădure,

l-a vânat cu camera timp de o săptămână.

"Urmează lumina," a spus.

"Urmează lumina."

Sunt părţi din mine pe care le recunosc doar din poze.

Podul din Strada Wooster cu holuri care scârţâiau,

camere înalte de trei metri, pereţi albi, podele reci.

Asta a fost casa mamei mele, înainte de a fi mamă.

Înainte de a fi soţie, a fost artistă.

Singurele camere din casă,

cu pereţi care ajungeau până la tavan,

şi uşi care se închideau şi se deschideau,

erau baia şi camera obscură.

Construise camera obscură cu chiuvete din oţel

inoxidabil, un pat care se mărea

şi se mişca în sus și-n jos cu un cric uriaş,

o colecţie de culori luminoase,

un perete alb de sticlă prin care se vedeau imprimeurile,

o sârmă de rufe care rula din perete.

Mama îşi construise o cameră obscură.

A transformat-o în casa ei.

S-a îndrăgostit de bărbatul cu mâini de basketball,

și de modul în care se uita la lumină.

S-au căsătorit. Au avut un copil.

S-au mutat într-o casă de lângă parc.

Dar au păstrat podul de pe Strada Wooster

pentru petreceri de aniversări şi căutări de comori.

Copilul a schimbat tonurile de gri.

A umplut albumul foto al părinţilor cu baloane roşii

şi glazură galbenă.

Copilul a crescut într-o fată fără pistrui,

cu un zâmbet strâmb,

care nu înţelegea de ce prietenii nu aveau camere obscure în casă,

nu şi-a văzut părinţii sărutându-se,

nu i-au văzut ţinându-se de mână.

Într-o zi, un alt copil a apărut.

Acesta avea părul drept şi obrajii bucălaţi.

L-au numit dulce cartofior.

Când ea râdea, el râdea aşa de tare,

încât speria porumbeii de pe scara de incendiu.

Toţi patru trăiau în casa de lângă parc.

Fata fără pistrui şi băiatul dulce,

tatăl basketballist şi mama din camera obscură

îşi aprindeau lumânările, îşi spuneau rugăciunile,

iar colţurile fotografiilor se îndoiau.

Într-o zi nişte turnuri au căzut,

casa de lângă parc a devenit o casă sub cenuşă, aşa că ei au evadat.

Cu rucsacuri, pe biciclete, către camere obscure,
dar podul din Str. Wooster

fusese construit pentru un artist, nu pentru o familie de porumbei

şi pereţi care nu ajung la tavan,

nu ascund ţipătul.

Și omul cu mâini de basketball şi-a pus armele de-o parte.

Nu putea lupta acest război şi nicio hartă nu arăta drumul spre casă.

Mâinile sale nu se mai potriveau cu aparatul foto,

nici cu mâinile soţiei sale,

nu se mai potriveau cu corpul lui.

Băiatul batată îşi îndesa pumnii în gură

până când nu mai avea nimic de spus.

Aşa că fata fără pistrui s-a dus în căutare de comori de una singură.

Pe Str. Wooster, într-o clădire cu holuri care scârţâiau,

şi un pod înalt de trei metri,

într-o cameră obscură cu prea multe chiuvete,

în care a găsit un bilețel

prins cu pioneză, ce rămăsese dinaintea turnurilor,

dinaintea copiilor.

Bilețelul spunea: "Un băiat sigur iubeşte fata care lucrează în camera obscură."

A durat un an înainte ca tata să ia camera din nou.

Prima oară, a urmat luminile de Crăciun

înşirate de-a lungul copacilor din New York.

Mici puncte de lumină care clipeau către el din cele mai întunecate colţuri.

Un an mai târziu călătorea prin ţară alergând după un foc de pădure,

l-a vânat o săptămână cu camera lui,

focul distrugea Coasta de Vest,

mistuind camioane cu 18 roţi în drumul său.

În cealaltă parte a ţării,

m-am dus la şcoală şi am scris o poezie marginea caietului.

Amândoi am învăţat arta surprinderii momentului.

Poate învăţăm arta îmbrăţişării.

Poate învăţăm arta de a renunţa.

Mulţumesc. (Aplauze)