Frumusețea și complexitatea de a găsi un numitor comun

Cum putem să fim în dezacord unii cu alții, în mod respectuos și productiv? În această prezentare profundă, team builder-ul Matt Trombley reflectează asupra „antagonismului” — tendința de a lua o postură rigidă asupra unei probleme — și explică de ce găsirea aspectelor comune poate fi primul pas în rezolvarea conflictelor. „Când poți găsi și cel mai mic lucru în comun cu cineva, asta îți permite să înțelegi minunea și complexitatea și măreția celeilalte persoane.”, spune el.

Povestea noastră a început
acum câțiva ani,

când eu și soția mea
am primit o plângere în cutia poștală

de la un vecin anonim.

(Râsete)

Nu voi uita cum soția mea
s-a transformat în fața mea

dintr-o femeie grațioasă, senină, dulce,

într-o mamă agresivă de urs grizzly,
ai cărei pui aveau nevoie de protecție.

A fost intens.

Uitați ce s-a întâmplat.

Aceasta e familia noastră.

Soția mea, eu
și cei cinci copii fantastici ai noștri.

Suntem zgomotoși,
suntem neastâmpărați,

ăștia suntem noi.

Puteți observa
că doi dintre copiii noștri

arată puțin diferit
față de Mary și de mine,

iar asta pentru că i-am adoptat.

Vecinul nostru a văzut
doi copii care arătau diferit

jucându-se afară în fiecare zi

și a tras concluzia

că funcționa o grădiniță ilegală
la noi acasă.

(Șoapte)

Ne-a supărat tare
că ne-au fost stereotipați astfel copiii,

dar acesta e doar un exemplu minor
de profilare rasială.

Dar nu asta facem

cu oamenii care gândesc diferit,

care au alte credințe
sau care votează altfel?

În loc să interacționăm
cu apropiații noștri,

păstrăm distanța,

iar acțiunile noastre

sunt influențate de cine credem
că vede lumea cum o vedem noi,

sau cine credem că nu o vede la fel.

Vecinul meu suferea de o boală
numită antagonism.

Câteodată cu toții suferim
de această afecțiune.

Nu e o afecțiune medicală,
dar e contagioasă.

Să vorbim puțin despre antagonism.

Definiția mea favorită pentru antagonism

e luarea unei posturi de război,
când nu e vorba de război.

Antagonismul vine
de la cuvântul grecesc „agon”,

de unde provine și „agonie”.

Cât de potrivit.

Cu toții tindem să arătăm
semne de antagonism

când avem două
credințe profunde înrădăcinate,

prima identificată de autorul Rick Warren.

Aceasta e că dacă iubești pe cineva,

trebuie să fii de acord
cu tot ce face și crede persoana aceea.

A doua este contrariul:

dacă nu ești de acord cu cineva,

înseamnă că trebuie
să îți fie teamă sau să urăști persoana.

Nu cred că realizăm ce agonie
ne aduce această gândire,

când relațiile ni se destramă,

deoarece credem că e nevoie
să fim sau nu de acord,

orice s-ar întâmpla.

Gândiți-vă la conversațiile despre Brexit

sau Hong Kong,

sau așezările evreiești,
sau punerea sub acuzare.

Fac pariu că putem cu toții
să ne gândim la cel puțin o relație

care s-a tensionat sau destrămat
din cauza acestor subiecte,

sau, în mod tragic,

din cauza unor subiecte mult mai banale.

Leacul pentru antagonism
nu este inaccesibil.

Întrebarea este cum.

Aș sugera două strategii

pe care le-am învățat
din experiență proprie.

Mai întâi, „cultivarea” numitorului comun,

concentrarea pe lucruri care ne aseamănă.

Să știți că îmi asum cuvintele.

Prin „cultivare” vreau
să spun că trebuie să lucrăm activ

pentru a găsi numitorul comun
cu o persoană.

Exact cum fermierii își cultivă solul.

Dar numitorul comun este un termen uzual,

deci, dați-mi voie să vă spun
ce nu înseamnă.

Nu înseamnă

că suntem complet de acord.

Ce vreau să spun
e că găsim ceva ce ne unește,

pe care îl putem avea în comun
cu o persoană, într-o relație.

Câteodată, acel lucru e greu de găsit.

Aș vrea să împărtășesc
o poveste personală,

dar înainte de asta,

să vă vorbesc mai mult despre mine.

Sunt caucazian,

bărbat cisgender,

de clasă mijlocie, creștin evanghelist.

Știu că, de cum am rostit
câteva dintre aceste cuvinte,

unii dintre voi v-ați format
o părere despre mine.

Și e în regulă.

Știu că nu toate aceste păreri
sunt pozitive.

Pentru cei ce împărtășesc
aceeași religie cu mine,

să știți că am
o mentalitate non-tradițională.

De asta s-ar putea să ignorați și voi.

Odată ce începem,

dacă nu reușiți să mă înțelegeți,

vă rog frumos să reflectați

dacă deveniți antagoniști.

Dacă mă respingeți

doar pentru că vedeți lumea
altfel decât mine,

nu despre asta vorbim?

Sunteți pregătiți?

M-am gândit mult la găsirea
numitorului comun

în ceea ce privește fluiditatea genului,

în calitate de creștin evanghelist.

Pentru creștinii ca mine,

credem că Dumnezeu ne-a creat
bărbat și femeie.

Deci ce să fac?

Spun pur și simplu:

„Nu pot avea o relație
cu o persoană transsexuală

sau LGBTQIA?”

Nu.

Aș fi antagonic.

Am căutat aspectele fundamentale
ale religiei mele,

primul fiind

că din cele trei miliarde de gene
care ne fac oameni —

apropo, avem 99,9 la sută
din gene în comun —

cred că sunt rezultatul
unui creator inteligent.

Iar asta îmi oferă un numitor comun
cu oricine.

Dar îmi oferă și...

credința că fiecare dintre noi

a primit dreptul la viață

de la același creator inteligent.

Am aprofundat problema.

Am descoperit că religia mea nu mă învăța

să inițiez relații certându-mă cu lumea,

până când cădeau de acord cu mine,

sau până îi convingeam.

Nu, m-a învățat să inițiez relații

iubindu-i ca pe membri egali
ai speciei umane.

Sincer,

unii dintre cei de religia mea trag linie

și refuză să se adreseze persoanelor
după pronumele ales de acestea.

Dar nu înseamnă să cred minciuna
că pentru a te respecta,

trebuie să renunț la credințele proprii?

Să ne întoarcem în timp —

acum 20 de ani —

Muhammad Ali îți vine în prag.

Deschizi ușa.

I te vei adresa cu Muhammad Ali

sau cu fostul său nume, Cassius Clay?

Bănuiesc că majoritatea
ați spune Muhammad Ali.

Bănuiesc și că majoritatea

nu ar crede că trebuie
să se convertească la islam,

pentru că i-a rostit numele.

Să îl respect, să îl respectăm,

nu ne-ar costa absolut nimic

și ne-ar oferi numitorul comun
pentru o relație.

Relația este cea care vindecă
antagonismul,

nu renunțarea la credințe.

Pentru ca eu să îmi respect religia,

trebuie să resping aceste simptome
rigide ale antagonismului.

Ceea ce înseamnă că pot să te iubesc,
și te voi iubi.

Pot să te accept și te voi accepta,

și nu trebuie să cred minciuna

că dacă fac asta,
trebuie să renunț la credința mea

sau să aleg să te urăsc.

Pentru că mă concentrez
pe ce avem în comun.

Când ai și cel mai mic lucru
în comun cu cineva,

îți permite să înțelegi minunea,

complexitatea

și măreția celeilalte persoane.

A doua strategie

ne permite să (Inhalează)

respirăm.

Să facem o pauză.

Să ne calmăm.

Să avem tipul de relație
care vindecă antagonismul.

Și să menținem aceste relații.

A doua strategie este să oferim
bunăvoință exagerată.

(Râde)

Din nou, nu sunt ambiguu —

prin bunăvoință, nu zic că trebuie
să ne înscriem la balet,

ar fi ciudat.

(Râsete)

Vreau să spun că nu trebuie
să stricăm totul din cauza unei greșeli.

Chiar dacă acea greșeală
te-a ofensat personal.

Chiar și profund.

Poate că supraviețuitoarea Holocaustului,
Corrie ten Boom s-a exprimat cel mai bine

când a spus:

„Să ierți înseamnă
să eliberezi un prizonier,

doar pentru a realiza
că prizonierul erai tu.”

Religia mea m-a învățat
că nu vom fi niciodată perfecți,

mă includ și pe mine.

Deci avem nevoie de bunăvoința
unui salvator,

care pentru mine este Iisus.

Eu definesc bunăvoința după religia mea,

știu că sunt mulți oameni
care o definesc diferit

și în moduri diferite.

Una din definițiile mele favorite
e a prezentatorului radio Oswald Hoffmann:

„Bunăvoința este iubirea
care iubește pe cei urâți

și pe cei de neiubit.”

Îmi place imaginea asta a bunăvoinței.

Pentru că știu că sunt,

poate că și voi, câteodată, sunteți

de neiubit.

Ar fi culmea ipocriziei,

chiar respingător pentru credința mea,

să accept

bunăvoința și dragostea necondiționată
a lui Dumnezeu,

după care, brusc,

să condiționez dragostea
pe care ți-o ofer.

La ce m-aș gândi?

Prin exagerată, vreau să spun excesivă,

nu doar prezentă.

Ne amintim cu toții când eram copii

și părinții ne-au forțat
să cerem scuze cuiva,

și ne-am apropiat
și am spus (nervos): „Îmi pare rău.”

Doar de dragul de-a o face, nu?

Nu la asta mă refer.

Nu mă refer la a fi obligat
să oferi cuiva bunăvoință,

ci la a alege și a vrea să o oferi.

Așa oferim bunăvoința excesivă.

Știu că poate suna foarte teoretic.

Așa că vă voi povesti
despre un erou de-al meu.

Un erou al bunăvoinței.

E anul 2014.

În Iran.

O mamă al cărei fiu a fost omorât
se află într-o piață publică.

Omul care i-a omorât fiul
se află și el în acea piață,

la o spânzurătoare,

pe un scaun,

cu o sfoară după gât,

și cu ochii acoperiți.

Lui Samereh Alinejad

i s-a dat personal dreptul,
după legea din țara ei,

să îl ierte pe acest om

sau să îi pornească execuția.

Altfel spus, îl putea ierta,

sau literalmente, să îi împingă
scaunul de sub picioare.

(Expiră)

Pur și simplu...

Nu-mi pot imagina agonia
prin care treceau Samereh și omul acesta

în momentul respectiv.

Samereh cu o alegere de făcut,

iar omul, după cum am citit, plângea,

cerând iertare.

Iar Samereh a avut de ales.

Ea ales să se apropie de acest bărbat

și să îl plesnească peste față.

Acesta a fost semnul că l-a iertat.

Devine și mai bine.

Imediat după, cineva a întrebat-o,

au intervievat-o, iar ea a spus:

„Am simțit cum furia
mi-a dispărut din inimă

și sângele a început din nou
să îmi circule în vene.”

Nu e incredibil?

Ce imagine de bunăvoință,
o eroină a bunăvoinței.

Există aici o lecție pentru noi toți.

După cum a spus teologul John Piper:

„Bunăvoința este putere, nu doar iertare.”

Dacă vă gândiți,

bunăvoința este darul oferit
într-o relație

care spune că relația
este mult mai importantă

decât lucrurile care ne separă.

Dacă ne mai gândim puțin,

cu toții avem într-o relație
autoritatea de a executa

sau de a ierta.

Nu am descoperit niciodată
identitatea vecinului anonim.

(Râsete)

Dar dacă am afla-o, l-am întreba:

„Vrei să ieșim la o cafea?”

Poate e o persoană cu care trebuie
să ieși la cafea

și să găsești un numitor comun.

Sau poate te afli într-o relație cu cineva

și trebuie să oferi bunăvoință excesivă.

Fiți voi primii.

Aceste două strategii m-au învățat

cum să ofer bunăvoință exagerată
în relații

și cum să mă bucur de apropiații mei.

Vreau să aleg relațiile
în defavoarea antagonismului.

Veți face și voi la fel?

Vă mulțumesc!

(Aplauze)