Compasiune și empatie

„Cum întâlnești ceea ce vezi
este determinat de cine crezi tu că ești
și de nivelul de înțelepciune pe care l-ai dobândit,
cât de adânc a stabilită înțelegerea ta
în Sinele Ființei.”

Satsang cu Mooji

Mintea umană nu poate înțelege
înțelepciunea Supremului

Compasiune și Empatie

Retragere în Tăcere
6 Mai 2012 - Zmar, Portugalia

E într-adevăr o grație
și binecuvântare să fiu aici,

în prezența ta magnifică.

Întrebarea pe care o am
se referă la empatie și compasiune.

Mă aflu aici după ce
te-am ascultat pe YouTube.

Asta m-a ghidat
să merg mai adânc în interior.

Acum douăzeci de ani
am primit o tehnică de autocunoaștere

de la dragul meu maestru,
pe care îl iubesc profund.

Și practicarea acestei cunoașteri
de a merge în interior

a sensibilizat senzația
vibrațiilor și energiei,

și ceea ce am descoperit e că
am devenit mult mai empatică.

Întrebarea este:

Uneori empatia cu ceea ce
se întâmplă în lume, cu alți oameni,

ajunge foarte adânc în interior,
ca durere, e simțită ca „durerea lumii”.

[Mooji] Da.

Întrebarea este:

Cum să rămân mai detașată
în această experiență?

Mulțumesc.

Foarte bine.

Această sensibilitate este naturală
pentru toate ființele inteligente.

Odată ce ai recunoscut Sinele
și stii că „Eu sunt acel Sine”,

nu ca o credință
ci ca pură experiență,

hai să îi spunem așa,

atunci compasiunea
nu este ceva ce tu faci.

Maestrul meu, Papaji,
spune de asemenea:

„Dacă mâna duce mâncarea la gură,

ar trebui gura
să îi mulțumească mâinii?”

Nu. Ele sunt o singură mișcare.
Sunt o singură mișcare.

Aceasta este compasiunea,
dacă vrei să spui.

Eu nu fac ceva altcuiva,

ci devine o acțiune
a Sinelui către Sine.

Devine propria ta...
Asta e sensibilitatea ta, înțelegi?

Nu e nevoie să spui asta.

În exterior, ia forma:
„Noi facem ceva pentru lume” etc.

Dar înăuntru, tu știi că nu e așa.

Sinele are grijă de sine însuși.

E o altă ocazie
de a-și exprima frumusețea,

iubirea de sine, nu pentru altul.
Nu există „altul”, ajungi să vezi asta.

Așadar la un moment dat

desigur, când vezi durere, agonie,
ceva răspunde în mod natural la asta,

dar dacă merge
mai departe de atât,

și începi să vezi suferința
și te întrebi: „Cum putem să oprim asta?”

atunci ai mers prea departe, de fapt.

Vreau să spun asta, pentru că

e ca și când ai spune:

„Acest lucru nu ar trebui să fie.”

Știu că există o sensibilitate
în noi, care simte:

„Am vrea să vedem dispariția sărăciei,
am vrea să vedem sfârșitul suferinței.”

Nu se vor termina!
Nu în felul acesta.

E tot un instrument al Conștiinței

pe care îl folosește
ca să se rafineze pe sine însăși.

O minte omenească nu poate înțelege

înțelepciunea Supremului.

În cel mai bun caz,
ceva doar spune:

„Este de neînțeles”,

și oferă, poți spune, ca și Conștiință,
propriul său sens al independenței

în serviciul acelui Întreg.

Asta face.

Dar o face fără nicio obsesie,
astfel.

Dacă se întâmplă ca un înțelept
să treacă pe undeva

și dintr-o dată e cutremur,

clădirile se prăbușesc
și oamenii strigă, prinși în ruine...

Acel înțelept, el sau ea
va merge acolo

și va ajuta peste tot,
va face tot ce este de făcut.

Dar când treaba e terminată,
va merge mai departe.

Nu cu povești: „Oh, am fost
în acel oraș, a fost teribil,

nu știu ce e de făcut...”

Nu, pur și simplu.

Acuma, această detașare
nu înseamnă nepăsare.

Este foarte potrivită situației,
și dincolo de asta

nu poți suferi în numele altora.

Nu e de ajutor.

Dar de asemenea, uneori
trebuie să fii atent fiindcă

felul în care mintea
interpretează

ceea ce se întâmplă
s-ar putea să nu fie adevărat.

E ușor să arăți suferință.

Dar la un anumit nivel, suferința
e necesară, e rezonabil.

„Arată-mi cum!”
Nu știu să îți arăt cum...

Eu văd că dacă iei pe cineva
din situația în care spune:

„Viața mea e așa și pe dincolo”

Și îl întrebi: „Cum ai vrea să fie?”
și îl muți în altă parte,

după două săptămâni
se întoarce înapoi.

Fiindcă viața lor
pare să fie aici.

„Aici e realitatea mea, nu acolo.
Am crezut că ar fi în altă parte,

să trăiesc o viață
lingând miere toată ziua.

Dar cumva nu e ceea ce vreau.
Sunt aici, cu greutățile și cu toate...”

E o realitate în asta,
prin care trebuie să trecem.

O să spui: „Bine, dar copiii?
[care suferă] Cum e cu ei?”

Copiii sunt și ei [suflete] vechi.

Suntem cu toții împreună în asta.

Nu îți spun să nu-ți pese.
Nicidecum.

Dar este ceva...
Rămâi ca Sine,

și lasă-ți ochii să fie martori
la acțiunile Supremului.

Pentru că a suferi în numele altora
nu îi ajută.

Și, de asemenea,
cuvântul „suferință”

e deseori greșit folosit și înțeles,

fiindcă ne identificăm: „N-aș vrea
ca asta să mi se întâmple mie.”

Și da, există o motivație

de a împărtăși,
de a fi prezent, de a fi sincer.

Așadar nu aș vrea să pun
asta în vreo formă, prea mult.

Doar îți spun, rămâi ca Sine.

Cumva, toate acestea vor începe
să aibă sens la un anumit nivel.

Dar stând unde ești, în gândirea duală
și în mintea egoică, nu putem înțelege

cât de nepătrunse sunt căile Domnului.
Nu se poate...

Treptat vei ajunge să înțelegi

și să vezi: da, cumva există
o încredere, o înțelegere.

Și acolo unde e nevoie de ajutor,
ajutorul se va manifesta.

Fiindcă nu poți trece mai departe
când vezi

un frate sau o soră
în suferință sau în durere

și mergi mai departe spunându-ți:
„Nu e nimic, asta nu există”.

Nu, ceva te obligă, dacă ești sincer,
să fii acolo, să fii prezent, să te uiți.

Dar nu exagera.

Nu trebuie să devii un misionar.

Nu vreau să stabilesc categorii
„asta nu, asta nu”,

dar cea mai pură împărtășire
pentru voi este:

Rămai ca Sine.

Rămâi ca Sine.

Și orice acțiune vine pe moment,
ea va fi exprimată.

Este acțiunea Universului,
dacă nu e persoana acolo.

Persoana nu este un evaluator
corect a „ceea ce este”.

Și am dat exemplu,
cu o ocazie,

mereu vorbesc despre asta fiindcă
exprimă o înțelegere atât de profundă:

Într-un satsang
foarte asemănător cu acesta,

care a avut loc
cu ceva timp în urmă la Bombay,

un om s-a ridicat, după ce
Sri Nisargadatta Maharaj

vorbise despre viață -
același subiect cu al nostru, de fapt;

Și a spus: „Domnule, vă ascult
cuvintele și am încredere în ele.

Sunt atins de ceea ce aveți de spus.

Dar dacă e să fiu cinstit, în cazul meu,
eu mereu experimentez suferința.”

Maestrul a răspuns de îndată:

„Nu e adevărat,
nu experimentezi suferința,

ci suferi ceea ce experimentezi."

Nu experimentezi suferința.

Suferința nu e un lucru, să spui
„Experimentez suferința”.

Ci „suferi ceea ce experimentezi”.

Asta aduce puterea înapoi la el,
vezi tu?

Cum întâlnești ceea ce vezi
e determinat de cine crezi că ești.

Și de nivelul de înțelepciune

pe care l-ai dobândit,

cât de adânc e stabilită înțelegerea
în Sinele Ființei.

Atunci vei vedea
că nu vei suferi experiența.

Ca în exemplul pe care l-am dat,
cu înțeleptul aflat în trecere pe undeva

unde are loc o catastrofă,
o calamitate...

vei răspunde la asta,
vei fi prezent,

când ce e făcut - e terminat,
și tu vei ști când s-a sfârșit.

Aici, vei ști.

Ceva îți va spune.

Iar corpul se va deplasa mai departe.

Alții vor spune: „Cum poți fi
atât de calm și nesimțitor?”

Dar poate acela se află
într-o stare mai pură de funcționare

decât cel care plânge
și țipă pe stradă.

Sensibilitatea e naturală
dar nu trebuie să predomine,

nu poate fi pe prima pagină
a Conștiinței.

Este inclusă în toate
expresiile care pot apărea,

dar prezența predominantă,
prevalentă,

va fi cea a purei Conștiințe de Sine.

Am dat un exemplu
cu o vreme în urmă:

dacă deodată ar apărea
o scenă de completă devastare,

o bombă e detonată sau altceva...

Și dacă am putea vedea îngerii
care asistă la această scenă,

dacă ai avea ochi să îi vezi,

ei nu ar plânge îngroziți.

Ar fi o seninătate, o prezență,
o putere, o autoritate,

un calm, o compasiune,
de neconceput pentru mintea umană.

Ei s-ar mișca
pentru a aduce schimbarea,

într-un fel pe care
noi nu îl putem înțelege.

Aceste forțe sunt aici.

Sunt parte a propriei noastre
alcătuiri interioare.

Dar nu reușim să vedem
și să apreciem

potențialul și puterea
și prezența Supremului

deoarece ochii noștri
sunt în altă parte.

Slujesc altceva,

proiecțiile noastre,
destul de des.

Orbire.

Nu e nevoie să ne pregătim
în exces, pentru nicio calamitate.

Doar să fim Sinele.

Nimic nu e atât de proaspăt ca Sinele.

Dar cât timp porți respirația minții,

îți tot spui:

„Dar tu nu faci nimic, doar stai acolo
petrecând timpul.”

Astfel toți devenim ca pe bandă rulantă,

nu ne putem opri.

Nu acordăm nicio prețuire
tăcerii, odihnirii în spațiu.

Așadar,

da, sensibilitatea e acolo, e parte
a acelei dulci miresme a Sinelui

dar ea nu poate fi
lucrul predominant.

Simte acest lucru,
dar dacă rămâi în ea

vei fi atras în
tot felul de gânduri:

„Cum permite Dumnezeu
să se întâmple toate astea?”

Se poate întâmpla,
dacă merge prea departe.

Tu rămâi neclintit, aici.

E atât de mult, nu vei înțelege
niciodată, nu prin efort.

E ca și cum Supremul spune:

„Puteți să adunați
cele mai ascuțite minți

ca să Mă descifrați, și nu puteți
să vă apropiați de Mine.

Dar dacă Mă iubiți, sunt al vostru.”

Nimeni nu este suficient de isteț

ca să înțeleagă gloria lui Dumnezeu.

Dar dacă ești destul de inteligent ca să
te abandonezi la picioarele Supremului...

Nici măcar nu determina
ce crezi tu că e bine pentru tine.

Fii atât de complet în a te oferi
pe tine însuți,

de parcă ai putea!

Chiar și acolo, grația
e partea cea mai importantă.

Chiar și să ne imaginăm pe noi înșine
ca instrumente ale voinței divine,

tot o aroganță e.
Este tot aroganță.

Încă presupune o separare.

Suntem UNUL.

Râzând împreună, suferind împreună,
trăind împreună, murind împreună.

Și dincolo de toate,
împreună, ca UNUL.

Cum întâlnești ceea ce vezi
este determinat de cine crezi că ești

și de nivelul de înțelepciune
pe care l-ai dobândit,

cât de adânc e stabilită înțelegerea ta
în Sinele Fiintei.

Rămâi ca Sine și lasă-ți ochii
să fie martorii acțiunilor Supremului.