Tehnologia a făcut posibile așa de multe lucruri aterizarea pe lună, Internetul, posibilitatea de a decoda genomul uman. Dar ea are de-a face și cu fricile noaste cele mai puternice și acum vreo 30 de ani criticul Neil Postman a scris o carte numită „Ne amuzăm până la moarte” care abordează problema asta foarte bine. Iată ce a spus, comparând viziunile distopice ale lui George Orwell și Aldous Huxley. A spus ca Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură banală. Orwell se temea că adevărul ne va fi ascuns, iar Huxley se temea că ne vom îneca într-o mare de irelevanță. Pe scurt, e o alegere între a fi urmărit de Big Brother sau a urmări Big Brother. (Râsete) Dar nu trebuie să fie așa. Nu suntem utilizatori pasivi de date și tehnologie. Noi definim rolul lor în viețile noastre și modul în care le interpretăm înțelesul, dar pentru a face asta, trebuie să acordăm aceeași importanță modului de gândire ca modului de codare. Trebuie să ne punem întrebări; întrebări dificile să trecem de la a număra lucruri la a le înțelege. Suntem bombardați constant cu povești despre cât de multă data există în lume, dar când e vorba de volume mari de date și de provocările acestora, mărimea nu contează. Contează și viteza cu care se mișcă, varietățile de tipuri de date, iar aici avem numai câteva exemple: imagini, text, video, audio. Și ce unește aceste tipuri disparate de date este că toate sunt create de oameni și au nevoie de un context. Există un grup de oameni de știință de la Universitatea Illinois-Chicago numit Health Media Collaboratory, care a lucrat cu Centrul de Control al Bolilor pentru a înțelege mai bine cum vorbesc oamenii despre lăsatul de fumat, cum vorbesc despre țigările electronice, și ce pot face ei împreună pentru a-i ajuta să se lase de fumat. Lucrul interesant este că, dacă vrei să înțelegi cum vorbesc oamenii despre fumat, trebuie mai întâi să înțelegi la ce se referă ei când spun „fumat”. Și pe Twitter, sunt 4 mari categorii: unu, fumatul de țigări; doi, fumatul de marijuana; trei, costițe afumate („smoking”); și patru, femei mortale („smoking hot”). (Râsete) Așa că apoi trebuie sa te gândești cum vorbesc oamenii despre țigări electronice? Și sunt așa de multe feluri în care oamenii fac asta și se vede de pe slide că e o chestiune complexă. Și ne reamintește că limbile sunt create de oameni și oamenii sunt dezordonați și suntem complecși și folosim metafore și argou și jargon și facem asta 24/7 în multe, multe limbi și apoi imediat ce ne dăm seama, schimbăm lucrurile. Au avut oare reclamele astea de la CDC, reclamele la televizor cu o femeie cu o gaură în gât, foarte grafice și foarte deranjante un impact într-adevăr asupra lăsatului de fumat? Iar Health media Collaboratory a respectat limitele datelor lor, dar au putut concluziona că acele reclame, pe care probabil le-ați văzut, au avut efectul de a-i scutura pe oameni și de a duce la un proces de gândire care ar putea avea un impact asupra comportamentului viitor. Ceea ce admir și apreciez la acest proiect, pe lângă faptul, împreună cu faptul că se bazează pe o nevoie umană reală, este că e un exemplu fantastic de curaj în fața unei mări de irelevanță. Așa că nu numai volumul mare de date cauzează probleme de interpretare, pentru că, să fim sinceri, noi oamenii avem o istorie lungă în a lua orice volum de date, oricât de mic și în a-l strica. Cu mulți ani în urmă, probabil vă aduceți aminte că fostul președinte Ronald Regan a fost foare criticat când a spus că adevărurile dovedite sunt ceva stupid. A fost probabil o simplă greșeală, ca să fim sinceri. Vroia de fapt să-l citeze pe John Adams în apararea soldaților britanici în procesul masacrului din Boston că realitatea este încăpățânată. Dar cred că este de fapt puțină înțelepciune accidentală în ceea ce a spus, pentru că realitatea este încăpățânată dau uneori este și stupidă. Vreau să vă zic o poveste personală despre de ce contează asta așa de mult pentru mine. Trebuie să repir adânc. Fiul meu Isaac, când avea 2 ani, a fost diagnosticat cu autism. Era un omuleț vesel, amuzant, iubitor și afectuos însă datele evaluărilor dezvoltării sale, care luau în considerare lucruri ca numărul de cuvinte, la acel moment, zero, gesturi de comunicare și contact vizual minim au stabilit gradul său de dezvoltare ca fiind cel al unui bebeluș de 9 luni. Iar diagnosticul era corect din punct de vedere al datelor, însă nu zicea toata povestea. După vreun an jumate, cand avea aproape 4 ani, l-am găsit într-o zi în fața calculatorului facând o căutare Google despre femei, scris „f-i-m-e-i”. Și am facut ce ar fi făcut orice părinte obsedat adică am început imediat să apas pe „Back” (înapoi) să văd ce altceva mai căutase. Și am găsit, în ordine: bărbat școală, autobuz și computer. Și am fost uimită, pentru că nu știam că poate să scrie, cu atât mai mult să citească, și l-am întrebat „Isaac, cum ai făcut asta?” S-a uitam la mine foarte serios și a zis „Scris în cutie” Învăța singur să comunice, dar noi se uitam în direcția greșită și asta se întâmplă când evaluările și analizele supraevaluează un parametru, în acest caz, comunicarea verbală, și subevaluează altele, cum ar fi gândirea creativă. Comunicarea era dificilă pentru Isaac așa că a găsit o cale de a afla ce trebuia să știe. Iar când te gândești, are multă logică pentru că formularea unei întrebări este un proces complex, dar el s-a descurcat punând un cuvânt într-o căsuță de căutare. Și astfel acest moment mărunt a avut un impact profund asupra mea și a familiei noastre pentru că ne-a ajutat să ne schimbăm cadrul de referință în legătură cu ce se întâmpla cu el și să ne facem mai puține griji și să apreciem creativitatea sa mai mult Datele sunt stupide. Pot fi utilizate greșit, de bunăvoie sau nu. Am o prietenă, Emily Willingham, care e om de știință care a scris un articol pentru Forbes nu demult numit „Cele mai ciudate 10 lucruri legate de autism.” Este o listă destul de lungă. Internetul, mereu de vină, nu? Și mamele, bineînțeles. Și mai sunt de fapt foarte multe în categoria „mame” aici. Și puteți vedea că e o listă bogată și interesantă. Îmi place mult „să fii gravidă lângă autostrazi”. Ultima este interesantă pentru că termenul „mamă frigider” a fost ipoteza originală pentru cauzele autismului iar asta însemana o persoană rece și neafectuoasă. Și acum probabil vă gândiți, „OK, Susan, am înțeles. Poți lua date și le poți da orice înțeles.” Și e adevărat, e absolut adevărat. Dar provocarea este că avem oportunitatea de a încerca să găsim singuri înțelesul, pentru că sincer, datele nu au înțeles. Noi îl dăm. În calitate de oameni de afaceri, consumatori, pacienți și cetățeni, avem responsabilitatea, cred, să petrecem mai mult timp concentrându-ne pe abilitățile noastre de gândire critică. De ce? Pentru că în acest moment, după cum am auzit de multe ori, putem procesa exabiți de date cu viteza luminii și putem lua decizii proaste mai repede, mai eficient și cu mai mare impact decât în trecut. Grozav, nu? Așa că ce trebuie să facem este să petrecem mai mult timp cu discipline umanistice ca sociologia și științele sociale, retorica, filozofia, etica, pentru că oferă context, care e atât de important pentru volumele mari de date și pentru că ne ajută să ne îmbunătățim gândirea critică. La urma urmei, dacă pot găsi o problemă într-o discuție, nu mai contează dacă e exprimată în cuvinte sau în cifre. Și asta înseamnă să ne educăm să identificăm acele predilecții și legături false și să fim capabili să identificăm o pistă falsă de la 100 de metri, pentru că ceva ce succede altceva nu înseamnă neaparat că s-a întâmplat din cauza lui și dacă mă lăsați să fiu puțin pedantă, romanii numeau asta „post hoc ergo propter hoc” după asta, iată că datorită asta. Iar asta înseamnă să punem sub semnul întrebării discipline ca demografia. De ce? Pentru că se bazează pe presupuneri despre cine suntem, în baza sexului vârstei și locului unde trăim în loc de informații despre ce gândim și cu ce ne ocupăm. Și din moment ce avem aceste date trebuie să folosim controalele de confidențialitate potrivite cu acordul consumatorului și mai mult de asta, trebuie să fim clari în legătură cu ipotezele metodologiile pe care le folosim și încerederea noastră în rezultate. Cum spunea profesorul meu de algebră din liceu „arată-mi calculele” pentru că dacă nu știu ce pași ai urmat, nu știu ce pași nu ai urmat, iar dacă nu știu ce întrebări ai pus, nu știu ce întrebări nu ai pus. Și înseamnă să ne întrebăm cea mai grea întrebare din toate: Oare datele ne-au arătat asta, sau rezultatul ne face să ne simțim sau realizați și mai satisfăcuți? Așa că Health Media Collaboratory au fost în stare la sfârșitul proiectului să vadă că 87% din tweeturile despre reclamele acelea anti-fumat foarte grafice și deranjante provocau frică dau au putut trage concluzia că determinau într-adevăr oamenii să se lase de fumat? Nu. E știință, nu magie. Așa că dacă trebuie să dezlegăm puterea datelor nu prebuie să urmăm orbește viziunea lui Orwell despre un viitor totalitar sau cea a lui Huxley despre un viitor banal, sau vreun amestec groaznic din ambele. Ce trebuie să facem este să prețuim gândirea critică și să fim inspirați de exemple cum ar fi cel al Health Media Collaboratory sau, cum spun în filmele cu supereroi, să ne folosim puterile pentru bine. Vă mulțumesc. (Aplauze)