Tehnologia a făcut posibile
așa de multe lucruri
aterizarea pe lună, Internetul,
posibilitatea de a decoda genomul uman.
Dar ea are de-a face și cu
fricile noaste cele mai puternice
și acum vreo 30 de ani
criticul Neil Postman a scris o carte
numită „Ne amuzăm până la moarte”
care abordează problema asta foarte bine.
Iată ce a spus,
comparând viziunile distopice
ale lui George Orwell și Aldous Huxley.
A spus ca Orwell se temea că vom deveni
o cultură captivă.
Huxley se temea că vom deveni
o cultură banală.
Orwell se temea că adevărul
ne va fi ascuns,
iar Huxley se temea că ne vom îneca
într-o mare de irelevanță.
Pe scurt, e o alegere între
a fi urmărit de Big Brother
sau a urmări Big Brother.
(Râsete)
Dar nu trebuie să fie așa.
Nu suntem utilizatori pasivi
de date și tehnologie.
Noi definim rolul lor în viețile noastre
și modul în care le interpretăm înțelesul,
dar pentru a face asta,
trebuie să acordăm aceeași
importanță modului de gândire
ca modului de codare.
Trebuie să ne punem întrebări;
întrebări dificile
să trecem de la a număra lucruri
la a le înțelege.
Suntem bombardați constant cu povești
despre cât de multă data există în lume,
dar când e vorba
de volume mari de date
și de provocările acestora,
mărimea nu contează.
Contează și viteza cu care se mișcă,
varietățile de tipuri de date,
iar aici avem numai câteva exemple:
imagini,
text,
video,
audio.
Și ce unește aceste tipuri disparate
de date
este că toate sunt create de oameni
și au nevoie de un context.
Există un grup de oameni de știință
de la Universitatea Illinois-Chicago
numit Health Media Collaboratory,
care a lucrat cu Centrul de Control
al Bolilor
pentru a înțelege mai bine
cum vorbesc oamenii
despre lăsatul de fumat,
cum vorbesc despre țigările electronice,
și ce pot face ei împreună
pentru a-i ajuta să se lase de fumat.
Lucrul interesant este că,
dacă vrei să înțelegi
cum vorbesc oamenii despre fumat,
trebuie mai întâi să înțelegi
la ce se referă ei când spun „fumat”.
Și pe Twitter, sunt 4 mari categorii:
unu, fumatul de țigări;
doi, fumatul de marijuana;
trei, costițe afumate („smoking”);
și patru, femei mortale („smoking hot”).
(Râsete)
Așa că apoi trebuie sa te gândești
cum vorbesc oamenii
despre țigări electronice?
Și sunt așa de multe feluri
în care oamenii fac asta
și se vede de pe slide
că e o chestiune complexă.
Și ne reamintește
că limbile sunt create de oameni
și oamenii sunt dezordonați
și suntem complecși
și folosim metafore și argou și jargon
și facem asta 24/7 în multe, multe limbi
și apoi imediat ce ne dăm seama,
schimbăm lucrurile.
Au avut oare reclamele astea
de la CDC,
reclamele la televizor cu o femeie
cu o gaură în gât,
foarte grafice și foarte deranjante
un impact într-adevăr
asupra lăsatului de fumat?
Iar Health media Collaboratory
a respectat limitele datelor lor,
dar au putut concluziona
că acele reclame,
pe care probabil le-ați văzut,
au avut efectul de a-i scutura pe oameni
și de a duce la un proces de gândire
care ar putea avea un impact
asupra comportamentului viitor.
Ceea ce admir și apreciez
la acest proiect,
pe lângă faptul, împreună cu faptul
că se bazează pe o nevoie umană reală,
este că e un exemplu fantastic de curaj
în fața unei mări de irelevanță.
Așa că nu numai volumul mare de date
cauzează probleme de interpretare,
pentru că, să fim sinceri,
noi oamenii avem o istorie lungă
în a lua orice volum de date,
oricât de mic
și în a-l strica.
Cu mulți ani în urmă,
probabil vă aduceți aminte
că fostul președinte Ronald Regan
a fost foare criticat când a spus
că adevărurile dovedite sunt ceva stupid.
A fost probabil o simplă greșeală,
ca să fim sinceri.
Vroia de fapt să-l citeze pe John Adams
în apararea soldaților britanici
în procesul masacrului din Boston
că realitatea este încăpățânată.
Dar cred că este de fapt
puțină înțelepciune accidentală
în ceea ce a spus,
pentru că realitatea este încăpățânată
dau uneori este și stupidă.
Vreau să vă zic o poveste personală
despre de ce contează asta
așa de mult pentru mine.
Trebuie să repir adânc.
Fiul meu Isaac, când avea 2 ani,
a fost diagnosticat cu autism.
Era un omuleț vesel, amuzant,
iubitor și afectuos
însă datele evaluărilor dezvoltării sale,
care luau în considerare lucruri ca
numărul de cuvinte,
la acel moment, zero,
gesturi de comunicare
și contact vizual minim
au stabilit gradul său de dezvoltare
ca fiind cel al unui bebeluș de 9 luni.
Iar diagnosticul era corect
din punct de vedere al datelor,
însă nu zicea toata povestea.
După vreun an jumate,
cand avea aproape 4 ani,
l-am găsit într-o zi
în fața calculatorului
facând o căutare Google despre femei,
scris „f-i-m-e-i”.
Și am facut ce ar fi făcut
orice părinte obsedat
adică am început imediat
să apas pe „Back” (înapoi)
să văd ce altceva mai căutase.
Și am găsit, în ordine: bărbat
școală, autobuz și computer.
Și am fost uimită,
pentru că nu știam că poate să scrie,
cu atât mai mult să citească,
și l-am întrebat
„Isaac, cum ai făcut asta?”
S-a uitam la mine foarte serios
și a zis
„Scris în cutie”
Învăța singur să comunice,
dar noi se uitam în direcția greșită
și asta se întâmplă când evaluările
și analizele supraevaluează un parametru,
în acest caz, comunicarea verbală,
și subevaluează altele,
cum ar fi gândirea creativă.
Comunicarea era dificilă pentru Isaac
așa că a găsit o cale
de a afla ce trebuia să știe.
Iar când te gândești, are multă logică
pentru că formularea unei întrebări
este un proces complex,
dar el s-a descurcat
punând un cuvânt
într-o căsuță de căutare.
Și astfel acest moment mărunt
a avut un impact profund asupra mea
și a familiei noastre
pentru că ne-a ajutat să ne schimbăm
cadrul de referință
în legătură cu ce se întâmpla cu el
și să ne facem mai puține griji
și să apreciem
creativitatea sa mai mult
Datele sunt stupide.
Pot fi utilizate greșit,
de bunăvoie sau nu.
Am o prietenă, Emily Willingham,
care e om de știință
care a scris un articol pentru Forbes
nu demult
numit „Cele mai ciudate 10 lucruri
legate de autism.”
Este o listă destul de lungă.
Internetul, mereu de vină, nu?
Și mamele, bineînțeles.
Și mai sunt de fapt
foarte multe în categoria „mame” aici.
Și puteți vedea că e o listă
bogată și interesantă.
Îmi place mult
„să fii gravidă lângă autostrazi”.
Ultima este interesantă
pentru că termenul „mamă frigider”
a fost ipoteza originală
pentru cauzele autismului
iar asta însemana o persoană
rece și neafectuoasă.
Și acum probabil vă gândiți,
„OK, Susan, am înțeles.
Poți lua date și le poți
da orice înțeles.”
Și e adevărat, e absolut adevărat.
Dar provocarea este că
avem oportunitatea
de a încerca să găsim singuri înțelesul,
pentru că sincer, datele nu au înțeles.
Noi îl dăm.
În calitate de oameni de afaceri,
consumatori,
pacienți și cetățeni,
avem responsabilitatea, cred,
să petrecem mai mult timp
concentrându-ne pe abilitățile
noastre de gândire critică.
De ce?
Pentru că în acest moment,
după cum am auzit
de multe ori,
putem procesa exabiți de date
cu viteza luminii
și putem lua decizii proaste
mai repede, mai eficient
și cu mai mare impact decât în trecut.
Grozav, nu?
Așa că ce trebuie să facem
este să petrecem mai mult timp
cu discipline umanistice
ca sociologia și științele sociale,
retorica, filozofia, etica,
pentru că oferă context,
care e atât de important
pentru volumele mari de date
și pentru că ne ajută
să ne îmbunătățim gândirea critică.
La urma urmei, dacă pot găsi
o problemă într-o discuție,
nu mai contează
dacă e exprimată în cuvinte sau în cifre.
Și asta înseamnă
să ne educăm să identificăm
acele predilecții
și legături false
și să fim capabili să identificăm
o pistă falsă
de la 100 de metri,
pentru că ceva ce succede altceva
nu înseamnă neaparat că s-a întâmplat
din cauza lui
și dacă mă lăsați să fiu puțin pedantă,
romanii numeau asta
„post hoc ergo propter hoc”
după asta, iată că datorită asta.
Iar asta înseamnă să punem sub semnul
întrebării discipline ca demografia.
De ce? Pentru că se bazează pe presupuneri
despre cine suntem, în baza sexului
vârstei și locului unde trăim
în loc de informații despre ce
gândim și cu ce ne ocupăm.
Și din moment ce avem aceste date
trebuie să folosim controalele
de confidențialitate potrivite
cu acordul consumatorului
și mai mult de asta, trebuie să fim clari
în legătură cu ipotezele
metodologiile pe care le folosim
și încerederea noastră în rezultate.
Cum spunea profesorul meu de algebră
din liceu
„arată-mi calculele”
pentru că dacă nu știu ce pași ai urmat,
nu știu ce pași nu ai urmat,
iar dacă nu știu ce întrebări ai pus,
nu știu ce întrebări nu ai pus.
Și înseamnă să ne întrebăm
cea mai grea întrebare din toate:
Oare datele ne-au arătat asta,
sau rezultatul ne face să ne simțim
sau realizați și mai satisfăcuți?
Așa că Health Media Collaboratory
au fost în stare la sfârșitul proiectului
să vadă că 87% din tweeturile
despre reclamele acelea anti-fumat
foarte grafice și deranjante
provocau frică
dau au putut trage concluzia
că determinau într-adevăr oamenii
să se lase de fumat?
Nu. E știință, nu magie.
Așa că dacă trebuie să dezlegăm
puterea datelor
nu prebuie să urmăm orbește
viziunea lui Orwell
despre un viitor totalitar
sau cea a lui Huxley
despre un viitor banal,
sau vreun amestec groaznic din ambele.
Ce trebuie să facem
este să prețuim gândirea critică
și să fim inspirați de exemple
cum ar fi cel al
Health Media Collaboratory
sau, cum spun în filmele cu supereroi,
să ne folosim puterile pentru bine.
Vă mulțumesc.
(Aplauze)