În mijlocul secolului al XVI-lea, un anatomist talentat și tânăr numit Andreas Vesalius a făcut o descoperire șocantă: cele mai cunoscute texte din lume despre anatomia umană erau eronate. Nu doar că nu au reușit să acopere multe din detaliile legate de corpul uman, dar și descriau organele maimuțelor și ale altor mamifere. Deși Vesalius știa că avea dreptate, să menționeze aceste erori ar fi însemnat să îl provoace pe Galenus din Pergam - cel mai renumit medic din istoria medicinei. Dar cine a fost acest personaj impozant? Și de ce a fost venerat și temut de doctori 1.300 de ani mai târziu? Născut în 129 e.n., tânărul Galen și-a părăsit casa, cutreierând Mediterana să învețe medicină. S-a întors acasă un chirurg înzestrat, cu o pasiune pentru anatomie și cu o înclinație spre teribilism. Participa voios la competiții publice de anatomie, dornic să-i facă de râs pe ceilalți medici. Într-o demonstrație, a făcut ca un porc să-și piardă vocea înnodându-i unul din nervi. În alta, a eviscerat o maimuță și și-a provocat colegii săi să o refacă. Când ei nu au putut, a făcut-o el. Faptele acestea i-au câștigat poziția de chirurg pentru gladiatorii orașului. În cele din urmă, a părăsit arena pentru a deveni medicul personal a patru împărați romani. În timp ce colegii săi discutau despre simptome și originile lor, Galen studia obsesiv anatomia. Era convins că fiecare organ avea o funcție specifică. Deoarece guvernul roman interzicea în mare parte disecția cadavrelor umane, Galen a efectuat în schimb nenumărate disecții pe animale. În ciuda acestei constrângeri, investigațiile sale minuțioase au ajuns la niște concluzii remarcabil de precise. Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Galen a fost ideea că creierul, și nu inima, controlează corpul. El a confirmat această teorie, deschizând craniul unei vaci vii. Punând presiune pe diferite părți ale creierului, a putut să coreleze diferite regiuni cu funcții specifice. Alte experimente i-au permis să distingă nervii senzitivi de cei motorii, să constate că urina este produsă de rinichi și să deducă faptul că respirația e controlată de mușchi și nervi. Dar aceste experimente nebunești au produs și concepții greșite. Galen nu și-a dat seama că sângele circulă continuu prin corp. În schimb, credea că ficatul produce constant o cantitate nesfârșită de sânge, care e consumată în totalitate în călătoria sa spre organe. Tot el e responsabil pentru înrădăcinarea cunoscutei teorii umorale. Introdusă cu secole în urmă de Hippocrate, această ipoteză greșită atribuia majoritatea problemelor medicale unui dezechilibru al celor patru fluide corporale numite umori. Pentru a regla echilibrul fluidelor, doctorii foloseau tratamente periculoase ca flebotomia și folosirea purgativelor. Din cauza slabei sale înțelegeri a sistemului circulator, Galen era un mare susținător al acestor tratamente, în ciuda consecințelor uneori letale ale acestora. Din nefericire, ego-ul lui Galen l-a făcut să creadă că toate descoperirile sale erau de maximă importanță. A scris multe tratate despre teme variate, de la anatomie la nutriție și anamneză, catalogându-și meticulos scrierile pentru a le asigura prezervarea. Pe parcursul următoarelor 13 secole, colecția prolifică a lui Galen a dominat toate celelalte școli de medicină. Textele sale au ajuns să fie predate noilor generații de doctori, care la rândul lor au scris noi eseuri, lăudând ideile lui Galen. Surprinzător, chiar și doctorii care au disecat cadavre umane au repetat greșelile lui Galen, în ciuda dovezilor clare care indicau contrariul. Singurii care erau destul de curajoși încât să ofere opinii contradictorii erau fie ignorați, fie ridiculizați. Pentru 1.300 de ani, moștenirea lui Galen a rămas de neatins - până când anatomistul renascentist Vesalius a luat atitudine împotriva sa. Ca om de știință și lector renumit, autoritatea sa i-a influențat pe mulți doctori tineri din vremea sa. Dar chiar și așa, au mai trecut încă 100 de ani până să apară o descriere corectă a circulației sângelui și încă 200 de ani ca teoria umorală să dispară. Din fericire, azi putem culege roadele experimentelor lui Galen, fără a da egală crezare ideilor sale mai puțin corecte. Dar probabil la fel de important e să ne amintim că știința e un proces aflat în continuă evoluție, care ar trebui mereu să pună mereu dovezile înaintea ego-ul.