Acum 75 de ani bunicul meu, tânăr pe atunci, a intrat într-un cort care fusese transformat în cinematograf și s-a îndrăgostit lulea de actrița pe care a văzut-o pe ecran: nu alta decât Mae West, inima anilor '30, și n-a mai uitat-o niciodată. Când a avut-o pe fiica lui, mulți ani mai târziu, a vrut să-i pună numele Mae West, dar vă imaginați un copil indian cu numele Mae West? Familia indiană a spus, în nici un caz. Când fratele meu geamăn Kaesava s-a născut, a decis să se joace cu ortografia numelui Kaesava. A spus, dacă Mae West poate fi M-A-E, de ce nu poate Keshava să fie K-A-E? Așa că a schimbat ortografia numelui Kaeshava. Kaeshava are un băiețel pe nume Rehan de câteva săptămâni. A decis să scrie, sau mai exact să scrie greșit cu A-E. Bunicul meu a murit cu mulți ani în urmă, când eu eram mic, dar dragostea lui pentru Mae West trăiește și azi în scrierea diferită în ADN-ul urmașilor lui. Pentru mine asta e o moștenire de succes. (Râsete) La rândul nostru, eu și soția mea avem și noi proiectul nostru de moștenire. Odată la câțiva ani discutăm, ne sfădim, ne certăm și decidem planul nostru de 200 de ani. Prietenii noștri cred că suntem nebuni. Părinții noștri cred că suntem cucu. Amândoi venim din familii care pun preț pe umilință și înțelepciune, dar nouă ne place să trăim fără restricții. Cred în conceptul lui Raja Yogi: "Fă-ți de cap înainte să devii ascet." Acesta sunt eu ca rock star, chiar dacă e doar în casa mea. Știți? Când eu și Netra am stat și ne-am făcut primul plan acum zece ani, ne-am spus că vrem să ne axăm pe a ne depăși limitele. Ce înțelegem prin a depăși limitele? Am calculat, 200 de ani e sfârșitul contactului nostru direct cu lumea. Nimeni din cei pe care îi întâlnesc în viața mea nu vor fi în viață peste 200 de ani așa că ne-am gândit că asta e o limtă perfectă la care ar trebui să ne direcționăm planul, să ne lăsăm imaginația să zboare. Niciodată n-am crezut în moștenire. Ce voi lăsa în urmă? Sunt artist. Până când am făcut o caricatură despre 9/11. Mi-a creat mult bucluc. Am fost foarte supărat. O caricatură care putea fi caricatura săptămânii a reușit să rămână mult mai mult. Acum creez artă care în mod sigur va trăi mai mult ca mine și mă gândesc la ce vreau să las după mine prin aceste picturi. Caricatura 9/11 m-a supărat așa de tare încât am decis că nu voi mai face caricaturi niciodată. Mi-am spus: Niciodată nu voi mai face un comentariu sincer în public. Dar, bineînțeles am continuat să creez artă care era sinceră și nealterată pentru că am uitat cum au reacționat oamenii la arta mea. Câteodată, uitarea e importantă pentru a rămâne idealist. Poate pierderea memoriei e importantă pentru supraviețuire ca ființă umană. Unul dintre cele mai importante lucruri în planul meu de 200 de ani pe care eu și Netra îl punem la cale, e ce vrem să uităm despre noi. Purtăm mult bagaj emoțional de la părinți, de la societate, de la atât de mulți oameni -- temeri, nesiguranță -- planul nostru de 200 de ani listează toate problemele din copilărie care vrem să expire. Chiar punem o dată de expirare pe toate problemele noastre din copilărie. Cea mai târzie dată la care mi-am propus să las să expire frica de soacra mea cu înclinații de stânga, feministe, astăzi este ziua! (Râsete) Mă privește. (Râsete) Oricum, iau decizii tot timpul despre cum vreau să-mi amintesc de mine și asta e cel mai important gen de decizie pe care o iau. Asta în mod direct se traduce în picturile mele. Dar, ca și prietenii mei, pot face asta bine pe Facebook, Pinterest, Twitter, Flickr, YouTube. Sunt pe toate. Am început să fac outsourcing pentru memoria mea în lumea digitală. Dar asta implică o problemă. E ușor să te gândești la tehnologie ca la o metaforă pentru memorie, dar creierele noastre nu sunt instrumente perfecte pentru stocarea memoriei cum e tehnologia. Noi ne amintim doar ce vrem. Cel puțin eu. Îmi place să mă gândesc la creierele noaste ca la niște curatori părtinitori ai memoriei noastre. Iar dacă tehnologia nu e o metaforă pentru memorie, atunci ce este? Eu și Netra folosim tehnologia ca pe un instrument în planul nostru de 200 de ani ca să organizez moștenirea noastră digitală. Asta e poza mamei mele, de curând și-a făcut un cont pe Facebook. Știți unde duce asta. Am susținut-o până când poza asta a apărut pe pagina mea FB. (Râsete) Prima dată mi-am șters eticheta cu numele de pe poză, apoi am luat telefonul și am spus, "Mama, să nu mai pui poze cu mine în bikini niciodată." Iar ea a spus, "De ce? Ești așa de drăgălaș." Am răspuns, "Nu înțelegi." Poate suntem printre primele generații care înțelege cu adevărat această curățare digitală a vieții noastre. Poate suntem primii care ne înregistrăm viețile. Dacă sunteți de acord sau nu, moștenire sau nu, de fapt lăsăm urme digitale tot timpul. Așa că eu și Netra am vrut să folosim acest plan de 200 de ani să administrăm această moștenire legală și nu numai moștenirea legală dar credem în ajustarea moștenirii trecutului și viitorului. Cum, poate vă întrebați. Ei bine, când mă gândesc la viitor nu mă văd niciodată înaintând în timp. De fapt, văd timpul venind spre mine. Vizualizez efectiv viitorul apropiindu-se. Mă pot feri de ceea ce nu-mi place și atrag ceea ce vreau. E ca un obstacol într-o cursă video game. Am devenit din ce în ce mai bun la asta. Când fac o pictură îmi imaginez că sunt în spatele picturii, care deja există și cineva se uită la ea și înţeleg dacă ei o privesc din inimă. O privesc cu sufletul sau e doar un act cerebral? Îmi informează lucrarea. Când am o expoziție mă gândesc cu ce aș vrea să rămână oamenii. Îmi amintesc când aveam 19 ani am dorit să am prima mea expoziție și doream ca toată lumea să știe despre ea. Nu știam de TED pe atunci, dar am închis ochii și am început să visez. Îmi imaginam oameni venind, îmbrăcați frumos, cu picturile mele în lumină și în vizualizarea mea am văzut o faimoasă actriță lansând expoziția, dându-mi credibilitate. M-am trezit din vizualizare și am spus, ce a fost asta? nu-mi dădeam seama dacă era Shabana Azmi ori Rekha, două actrițe indience faimoase, Meryl Streep ale Indiei. A doua zi am scris o scrisoare amândurora și Shabana Azmi a răspuns și a venit să-mi lanseze prima mea expoziție acum 12 ani. Cu ce răsunet a pornit cariera mea. Când ne gândim la timp în acest fel putem ajusta nu numai viitorul dar și trecutul. Asta e o poză a familiei mele, asta e Netra, soția mea. Ea este co-creatoarea planului meu de 200 de ani. Netra e profesoară de istorie la liceu. O iubesc pe Netra, dar urăsc istoria. Mereu spun, "Nets, tu trăiești în trecut, iar eu voi crea viitorul, când sunt gata poți să-l studiezi. (Râsete) Mi-a zâmbit indulgent și, drept pedeapsă, mi-a spus, "Mâine predau o oră de istorie indiană, iar tu vei participa și-ți voi da notă." Mă gândeam, "O, Doamne." M-am dus și am stat la ora ei. A început prin a da elevilor informații despre India, Pakistan, Anglia, iar eu am spus, "Wow." Apoi le-a cerut să diferențieze faptele de păreri personale. Am spus "Wow." din nou. Apoi a spus, "Alegeți faptele și părerile pe care le vreți și imaginați-vă propria poveste a demnității." Istoria ca instrument al imaginației? Am fost inspirat. Am plecat și mi-am creat propria mea versiune a istoriei Indiei. Am inclus povești ale bunicii. Ea lucra pentru o companie de telefoane și obișnuia să asculte conversații între Nehru și Edwina Mountbatten. Auzea tot felul de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă. Includ astfel de lucruri. Asta e versiunea mea de istorie a Indiei. Dacă e așa, mi-a dat prin cap că, poate, scopul primordial al creierelor noastre e de a ne servi demnitatea. Du-te spune celor de pe Facebook să rezolve asta! Netra și cu mine ne scriem planul de 200 de ani pentru ca altcineva să vină să-l execute peste 150 de ani. Imaginați-vă primind un pachet din trecut, ok, acum trebuie să vă petreceți restul vieții făcând asta. Nu. Noi scriem doar pentru a ne ajusta atitudinea. Obișnuiam să cred că educația e cea mai importantă pentru a lăsa o moștenire relevantă. Educația e grozavă. Ne învață cine suntem, ne ajută să ne plasăm într-un context în lume, dar, de fapt, creativitatea mea e cea care m-a învățat că pot fi mult mai mult decât ce mi-a spus educația că sunt. Aș dori să spun că de fapt creativitatea e cel mai important instrument pe care-l avem. Ne permite să creăm cine suntem și să ajustăm ce va urma. Îmi place să cred -- Mulțumenc. Îmi place să mă gândesc la mine ca fiind un povestitor, unde viitorul și trecutul sunt doar povești, poveștile mele, care așteaptă să fie povestite și repovestite. Sper ca voi toți, într-o zi, să aveți șansa să vă scrieți și să împărtășiți povestea voastră de 200 de ani. Mulțumesc mult. Shukran! (Aplauze)