Acum 75 de ani
bunicul meu, tânăr pe atunci,
a intrat într-un cort
care fusese transformat
în cinematograf
și s-a îndrăgostit lulea
de actrița pe care a văzut-o pe ecran:
nu alta decât Mae West,
inima anilor '30,
și n-a mai uitat-o niciodată.
Când a avut-o pe fiica lui,
mulți ani mai târziu,
a vrut să-i pună numele Mae West,
dar vă imaginați un copil indian
cu numele Mae West?
Familia indiană a spus, în nici un caz.
Când fratele meu geamăn Kaesava
s-a născut, a decis să se joace
cu ortografia numelui Kaesava.
A spus, dacă Mae West poate fi M-A-E,
de ce nu poate Keshava să fie K-A-E?
Așa că a schimbat ortografia numelui Kaeshava.
Kaeshava are un băiețel
pe nume Rehan de câteva săptămâni.
A decis să scrie, sau mai exact
să scrie greșit cu A-E.
Bunicul meu a murit
cu mulți ani în urmă, când eu eram mic,
dar dragostea lui pentru Mae West
trăiește și azi în scrierea diferită
în ADN-ul urmașilor lui.
Pentru mine asta e o moștenire de succes. (Râsete)
La rândul nostru,
eu și soția mea
avem și noi proiectul nostru de moștenire.
Odată la câțiva ani
discutăm, ne sfădim, ne certăm
și decidem
planul nostru de 200 de ani.
Prietenii noștri cred că suntem nebuni.
Părinții noștri cred că suntem cucu.
Amândoi venim din familii
care pun preț
pe umilință și înțelepciune,
dar nouă ne place să trăim
fără restricții.
Cred în conceptul lui Raja Yogi:
"Fă-ți de cap
înainte să devii ascet."
Acesta sunt eu ca rock star,
chiar dacă e doar în casa mea.
Știți?
Când eu și Netra
am stat și ne-am făcut primul plan
acum zece ani, ne-am spus
că vrem să ne axăm pe
a ne depăși limitele.
Ce înțelegem prin a depăși limitele?
Am calculat,
200 de ani e sfârșitul
contactului nostru direct cu lumea.
Nimeni din cei pe care îi întâlnesc în viața mea
nu vor fi în viață peste 200 de ani
așa că ne-am gândit
că asta e o limtă perfectă
la care ar trebui să ne direcționăm planul,
să ne lăsăm imaginația să zboare.
Niciodată
n-am crezut în moștenire.
Ce voi lăsa în urmă? Sunt artist.
Până când am făcut o caricatură despre 9/11.
Mi-a creat mult bucluc.
Am fost foarte supărat.
O caricatură care putea fi
caricatura săptămânii
a reușit să rămână mult mai mult.
Acum creez artă
care în mod sigur
va trăi mai mult ca mine
și mă gândesc la ce vreau să las după mine
prin aceste picturi.
Caricatura 9/11
m-a supărat așa de tare încât am decis
că nu voi mai face caricaturi niciodată.
Mi-am spus: Niciodată nu voi mai face
un comentariu sincer în public.
Dar, bineînțeles am continuat
să creez artă care era sinceră și nealterată
pentru că am uitat
cum au reacționat oamenii la arta mea.
Câteodată, uitarea e importantă
pentru a rămâne idealist.
Poate pierderea memoriei
e importantă pentru supraviețuire
ca ființă umană.
Unul dintre cele mai importante lucruri
în planul meu de 200 de ani
pe care eu și Netra îl punem la cale,
e ce vrem să uităm despre noi.
Purtăm mult bagaj emoțional
de la părinți,
de la societate, de la atât de mulți oameni --
temeri, nesiguranță --
planul nostru de 200 de ani listează
toate problemele din copilărie care vrem să expire.
Chiar punem o dată de expirare
pe toate problemele noastre din copilărie.
Cea mai târzie dată la care mi-am propus
să las să expire
frica de soacra mea
cu înclinații de stânga, feministe,
astăzi este ziua! (Râsete)
Mă privește. (Râsete)
Oricum,
iau decizii tot timpul
despre cum vreau să-mi amintesc de mine
și asta e cel mai important gen
de decizie pe care o iau.
Asta în mod direct se traduce
în picturile mele.
Dar, ca și prietenii mei,
pot face asta bine pe Facebook,
Pinterest, Twitter, Flickr, YouTube.
Sunt pe toate.
Am început să fac outsourcing
pentru memoria mea în lumea digitală.
Dar asta implică
o problemă.
E ușor să te gândești
la tehnologie ca la o metaforă
pentru memorie, dar creierele noastre nu sunt
instrumente perfecte pentru stocarea memoriei
cum e tehnologia.
Noi ne amintim doar ce vrem.
Cel puțin eu.
Îmi place să mă gândesc la creierele noaste
ca la niște curatori părtinitori
ai memoriei noastre.
Iar dacă tehnologia nu e o metaforă
pentru memorie, atunci ce este?
Eu și Netra folosim tehnologia
ca pe un instrument în planul nostru de 200 de ani
ca să organizez moștenirea noastră digitală.
Asta e poza mamei mele,
de curând și-a făcut un cont pe Facebook.
Știți unde duce asta.
Am susținut-o
până când poza asta a apărut
pe pagina mea FB. (Râsete)
Prima dată mi-am șters eticheta cu numele de pe poză,
apoi am luat telefonul
și am spus, "Mama,
să nu mai pui poze cu mine
în bikini niciodată."
Iar ea a spus, "De ce?
Ești așa de drăgălaș."
Am răspuns, "Nu înțelegi."
Poate suntem printre primele generații
care înțelege cu adevărat
această curățare digitală a vieții noastre.
Poate suntem primii care
ne înregistrăm viețile.
Dacă sunteți de acord sau nu,
moștenire sau nu,
de fapt lăsăm
urme digitale tot timpul.
Așa că eu și Netra am vrut
să folosim acest plan de 200 de ani
să administrăm această moștenire legală
și nu numai moștenirea legală
dar credem în ajustarea
moștenirii trecutului
și viitorului.
Cum, poate vă întrebați.
Ei bine, când mă gândesc la viitor
nu mă văd niciodată înaintând în timp.
De fapt, văd timpul
venind spre mine.
Vizualizez efectiv
viitorul apropiindu-se.
Mă pot feri de ceea ce nu-mi place
și atrag ceea ce vreau.
E ca un obstacol într-o cursă video game.
Am devenit din ce în ce mai bun la asta.
Când fac o pictură
îmi imaginez
că sunt în spatele picturii,
care deja există
și cineva se uită la ea
și înţeleg dacă ei
o privesc din inimă.
O privesc cu sufletul
sau e doar un act cerebral?
Îmi informează lucrarea.
Când am o expoziție
mă gândesc cu ce aș vrea
să rămână oamenii.
Îmi amintesc când aveam 19 ani
am dorit să am prima mea expoziție
și doream ca toată lumea
să știe despre ea.
Nu știam de TED pe atunci,
dar am închis ochii
și am început să visez.
Îmi imaginam oameni venind,
îmbrăcați frumos,
cu picturile mele în lumină
și în vizualizarea mea
am văzut o faimoasă actriță
lansând expoziția,
dându-mi credibilitate.
M-am trezit din vizualizare
și am spus, ce a fost asta?
nu-mi dădeam seama dacă era
Shabana Azmi ori Rekha,
două actrițe indience faimoase,
Meryl Streep ale Indiei.
A doua zi
am scris o scrisoare amândurora
și Shabana Azmi a răspuns
și a venit să-mi lanseze
prima mea expoziție acum 12 ani.
Cu ce răsunet
a pornit cariera mea.
Când ne gândim la timp în acest fel
putem ajusta nu numai
viitorul dar și trecutul.
Asta e o poză a familiei mele,
asta e Netra, soția mea.
Ea este co-creatoarea
planului meu de 200 de ani.
Netra e profesoară de istorie la liceu.
O iubesc pe Netra,
dar urăsc istoria.
Mereu spun, "Nets,
tu trăiești în trecut,
iar eu voi crea viitorul,
când sunt gata poți să-l studiezi.
(Râsete)
Mi-a zâmbit indulgent
și, drept pedeapsă, mi-a spus,
"Mâine predau o oră de istorie indiană,
iar tu vei participa
și-ți voi da notă."
Mă gândeam, "O, Doamne."
M-am dus și am stat la ora ei.
A început
prin a da elevilor informații
despre India, Pakistan, Anglia,
iar eu am spus, "Wow."
Apoi le-a cerut să diferențieze
faptele de păreri personale.
Am spus "Wow." din nou.
Apoi a spus,
"Alegeți faptele și părerile pe care le vreți
și imaginați-vă
propria poveste a demnității."
Istoria ca instrument al imaginației?
Am fost inspirat.
Am plecat și mi-am creat
propria mea versiune a istoriei Indiei.
Am inclus povești
ale bunicii.
Ea lucra pentru o companie de telefoane
și obișnuia să asculte
conversații
între Nehru și Edwina Mountbatten.
Auzea tot felul de lucruri
pe care n-ar fi trebuit
să le audă.
Includ astfel de lucruri.
Asta e versiunea mea de istorie a Indiei.
Dacă e așa,
mi-a dat prin cap
că, poate,
scopul primordial al creierelor noastre
e de a ne servi demnitatea.
Du-te spune celor de pe Facebook
să rezolve asta!
Netra și cu mine ne scriem
planul de 200 de ani pentru ca altcineva
să vină să-l execute peste 150 de ani.
Imaginați-vă primind
un pachet din trecut,
ok, acum trebuie să vă petreceți
restul vieții
făcând asta. Nu.
Noi scriem doar
pentru a ne ajusta atitudinea.
Obișnuiam să cred
că educația e
cea mai importantă
pentru a lăsa o moștenire relevantă.
Educația e grozavă.
Ne învață cine suntem,
ne ajută
să ne plasăm într-un context în lume,
dar, de fapt,
creativitatea mea e cea care m-a învățat
că pot fi mult mai mult
decât ce mi-a spus educația că sunt.
Aș dori să spun
că de fapt creativitatea
e cel mai important instrument pe care-l avem.
Ne permite să creăm cine suntem
și să ajustăm ce va urma.
Îmi place să cred -- Mulțumenc.
Îmi place să mă gândesc la mine
ca fiind un povestitor,
unde viitorul și trecutul sunt doar povești,
poveștile mele, care așteaptă să fie povestite și repovestite.
Sper ca voi toți,
într-o zi, să aveți șansa
să vă scrieți și să împărtășiți
povestea voastră de 200 de ani.
Mulțumesc mult. Shukran!
(Aplauze)