(Inspiră, expiră) Nu am trăit dintotdeauna din muzică. Timp de vreo cinci ani după ce am absolvit o universitate serioasă de științe umaniste, aceasta a fost ocupația mea zilnică. Eram propriul angajat, o statuie vie numită „Mireasa de 2 metri jumătate” și îmi place să le povestesc oamenilor că făceam asta ca ocupație pentru că toată lumea vrea să știe cine sunt ciudații ăștia în realitate. Salut! Mă vopseam în alb, mă urcam pe o cutie, îmi puneam în față o pălărie sau o cutiuță, iar când cineva trecea și arunca bani în ea, îi dădeam o floare și un contact vizual intens. Iar dacă nu lua floarea, luam o poziție de tristețe și dor în timp ce persoana se îndepărta. (Râsete) Am avut astfel cele mai profunde întâlniri cu oamenii, mai ales cei însingurați, care păreau că n-au mai vorbit cu cineva de săptămâni, și aveam momentul acela minunat de contact vizual prelungit, permis pe o stradă din oraș, și ne îndrăgosteam un pic, într-un fel. Iar ochii mei spuneau: „Mulțumesc. Te văd.” Iar ai lor spuneau: „Nu mă vede nimeni niciodată. Mulțumesc." Și mi se aruncau reproșuri uneori. Oameni ce strigau la mine din mașini: „La muncă cu tine!” Și mă gândeam: „Asta e slujba mea.” Dar mă durea, fiindcă mă făcea să mă tem că poate făceam ceva nefolositor și necinstit, rușinos. Nu aveam idee cât de bună era educația pe care o primeam pe acea cutie pentru industria muzicală. Și pentru cei care sunt economiști, poate ați fi interesați să știți că aveam un venit destul de predictibil, ceea ce era șocant pentru mine dat fiind că nu aveam clienți permanenți, dar destul de constant, 60 de parai marțea, 90 vinerea. Era constant. În același timp făceam turnee locale și cântam în cluburi cu trupa mea, Dresden Dolls. Eram eu la pian și un baterist genial. Eu scriam cântecele, iar la un moment dat am început să facem destui bani și am putut renunța să mai fiu statuie, și am început să facem turnee, însă nu voiam deloc să pierd senzația asta de conexiune directă cu oamenii, pentru că o iubeam. Așa că după toate spectacolele noastre, dădeam autografe și îmbrățișam fanii, stăteam și vorbeam cu oamenii, și am făcut o artă din a le cere oamenilor să ne ajute și să ni se alăture, iar eu căutam muzicieni locali și artiști care se postau la intrarea în zona de spectacol și treceau pălăria din mână în mână, iar apoi veneau alături de noi pe scenă, așa că aveam un amalgam rotativ de circari ciudați. Iar apoi a apărut Twitter și a făcut lucrurile și mai magice, fiindcă puteam cere orice, oriunde, instant. Dacă aveam nevoie de un pian la care să exersez, o oră mai târziu eram în casa unui fan. Asta e în Londra. Oamenii ne aduceau mâncare gătită peste tot, în culise, ne hrăneau și mâncau cu noi. Asta e în Seattle. Fani care lucrau la muzee si magazine și oricare alte locuri publice, ridicau mâna, iar eu mă hotăram dacă fac o cântare gratuită, spontană, neanunțată. Asta e o bibliotecă din Auckland. Sâmbătă am cerut pe Twitter lada asta și pălăria fiindcă n-am vrut să le car de pe Coasta de Est, și au apărut, cu ajutorul tipului ăstuia, Chris din Newport Beach, care vă salută. Odată am întrebat pe Twitter de unde pot cumpăra un vas de irigare nazală și o asistentă de la un spital a venit cu unul imediat la cafeneaua unde eram eu, i-am făcut cinste cu un smoothie și am stat de vorbă despre îngrijirea medicală și despre moarte. Și iubesc stilul ăsta de apropiere întâmplătoare, ceea ce e un noroc, fiindcă fac mult couchsurfing. În vile unde fiecare din echipă primește camera lui dar nu e rețea wireless; sau în maghernițe amărâte, toată lumea pe podea, într-o singură cameră, fără toalete, dar cu wireless, care e clar opțiunea mai bună. (Râsete) Echipa mea a oprit odată microbuzul într-un cartier foarte sărac din Miami și am aflat că gazda noastră din noaptea aceea era o fată de 18 ani, care locuia cu familia, iar familia era una de imigranți fără documente, din Honduras. Iar în noaptea aceea toată familia ei s-a mutat pe canapele, ea a dormit cu mama ei ca noi să putem avea paturile lor. Și stăteam întinsă acolo gândindu-mă, oamenii ăștia au atât de puțin. E cinstit? Și dimineață, mama ei ne-a învățat cum să încercăm să facem tortillas și a vrut să-mi dea o Biblie. M-a luat deoparte și mi-a spus, într-o engleză stricată: „Muzica ta a ajutat-o pe fiica mea atât de mult. Mulțumesc pentru că ați stat aici. Vă suntem foarte recunoscători.” Și m-am gândit, este cinstit. Asta este asta. Câteva luni mai târziu, eram în Manhattan, am întrebat pe Twitter de un loc unde să dorm și, la miezul nopții, sunam la o ușă în Lower East Side, și îmi dau seama că n-am mai făcut niciodată asta singură, am fost mereu cu trupa sau cu echipa. Asta fac oare oamenii proști? (Râsete) Așa mor oamenii proști? Dar până să mă pot răzgândi, ușa se dă de perete. Ea e artistă, el e blogger financiar la Reuters, și îmi dau un pahar de vin roșu, îmi oferă o baie. Am avut mii de asemenea nopți. Fac mult couchsurfing, dar și mult crowsdsurfing. Afirm că ambele sunt practic același lucru. Te arunci în mulțime și aveți încredere unul în celălalt. Am întrebat cândva o trupă care cânta în deschidere dacă vor să „dea pălăria din mână în mână” în public ca să facă ceva bani în plus, ce eu am făcut adesea. Și ca de obicei, trupa a fost încântată, dar era un tip din grup care mi-a spus că nu se simțea în stare să facă asta. Să stea acolo cu pălăria întinsă semăna prea mult cu cerșitul. Și am recunoscut teama lui de „e cinstit?” și „la muncă cu tine!” Între timp, trupa mea devenea tot mai mare. Am semnat cu o casă de discuri importantă. Muzica noastră e o încrucișare între punk și cabaret. Nu e pentru oricine. Bine, poate pentru voi... (Râsete) Semnăm, și vine toată publicitatea și agitația înainte de noul album. Iese albumul și se vând cam 25 de mii de copii în primele câteva săptămâni, iar casa de discuri consideră asta un eșec. Am zis: „25.000, nu e mult?” Iar ei: „Nu, vânzările scad. E un eșec.” Și pleacă. Chiar în timpul ăsta, dădeam autografe și îmbrățișări după o cântare și un tip vine la mine și îmi dă o bancnotă de 10 dolari, zicând: „Îmi pare rău, am copiat CD-ul tău de la un prieten.” (Râsete) „Dar îți citesc blogul, știu că urăști casa de discuri. Vreau doar să îți dau acești bani.” Și începe să mi se întâmple asta mereu. Mă transform în pălăria propriilor concerte, dar trebuie să stau acolo, fizic, și să primesc ajutorul oamenilor și, spre deosebire de tipul din trupa de deschidere, aveam mult antrenament în a sta așa. Mulțumesc. Acesta e momentul în care mă hotărăsc că-mi voi oferi gratuit muzica, online, de câte ori va fi posibil. Metallica cu Napster, e rău, dar eu, Amanda Palmer, voi încuraja toate felurile de descărcări gratuite, dar voi cere ajutor, pentru că am văzut pe stradă că merge. Așa că m-am luptat să scap de casa de discuri și pentru noul meu proiect cu noua mea trupa, The Grand Theft Orchestra, am apelat la crowdfunding (n.t. finanțarea de către public), și m-am aruncat în miile de conexiuni pe care le-am făcut, și am cerut mulțimii să mă prindă. Ținta era de 100.000 de dolari. Fanii mi-au dat aproape 1,2 milioane, cel mai mare proiect muzical finanțat de public de până acum. (Aplauze) Puteți vedea cât de mulți sunt. Aproape 25.000 de oameni. Și mass media m-a întrebat: „Amanda, industria muzicală e în declin, iar tu încurajezi pirateria. Cum ai obligat oamenii să plătească pentru muzică?” Și răspunsul adevărat e că i-am obligat, le-am cerut ajutorul. Și prin însuși faptul de a cere, am intrat în conexiune cu ei. Și când te conectezi cu ei, oamenii vor să te ajute. E destul de nefiresc pentru mulți artiști. Nu vor să ceară. Dar nu e ușor. Nu e ușor să ceri. Și mulți artiști au o problemă cu asta. Când ceri, devii vulnerabil. Am primit multe critici online după ce proiectul de pe Kickstarter a devenit faimos, pentru că am continuat practicile de crowdsourcing, mai ales după ce am întrebat muzicieni care sunt fani, dacă vor să vină cu noi pe scenă pentru câteva cântece, primind în schimb dragoste, bilete și bere. Asta e o imagine trucată cu mine, care a apărut pe un website. Și m-a durut într-un mod foarte cunoscut. Iar oamenii zicând: „Nu mai ai voie să ceri un astfel de ajutor” mi-au amintit de oamenii din mașini care strigau „la muncă!” Pentru că nu erau cu noi pe trotuar și nu puteau să vadă schimbul ce avea loc între mine și mulțimea, un schimb echitabil pentru noi, dar străin pentru ei. Asta-i un pic indecentă. E petrecerea pentru susținătorii Kickstarter din Berlin. La sfârșitul serii, m-am dezbrăcat și i-am lăsat pe toți să deseneze pe mine. Dați-mi voie să vă spun, dacă vreți să trăiți un sentiment visceral de încredere în străini, (Râsete) vă recomand asta, mai ales dacă străinii aceia sunt germani beți. (Râsete) Asta a fost o conexiune cu fanii de nivel maestru-ninja, pentru că ceea ce spuneam aici era: „Am încredere în voi atât de mult. Ar trebui? Arătați-mi!” În cea mai mare parte din istoria umanității, muzicienii, artiștii, au fost parte din comunitate, oameni-punte și deschizători de drumuri, nu stele de neatins. Celebritatea înseamnă mulți oameni care te iubesc de la distanță, dar Internetul și conținutul pe care suntem liberi să-l distribuim prin el ne aduc înapoi. E vorba despre câțiva oameni care te iubesc de aproape și acei oameni sunt suficienți. Mulți oameni sunt derutați de ideea de a nu avea un preț fix. Văd asta ca pe un risc imprevizibil, dar în tot ce am făcut, proiectul Kickstarter, strada, sunatul pe la uși, eu nu văd astea ca riscuri, le văd ca încredere. Acum, instrumentele online care să facă schimbul la fel de ușor și instinctiv ca strada, sunt aproape. Dar instrumentele perfecte nu ne vor ajuta dacă nu putem să stăm față în față și să dăm și să primim fără teamă, dar, și mai important, să cerem fără rușine. Mi-am clădit cariera muzicală încercând să întâlnesc oameni pe internet așa cum îi întâlneam când stăteam pe cutie, adică scriind pe blog și Twitter nu doar datele turneurilor și despre videoclipul nou, ci și despre munca, arta noastră cât și despre temerile, mahmurelile, greșelile noastre, și ne vedem unul pe celălalt. Și cred că atunci când ne vedem cu adevărat, vrem să ne ajutăm reciproc. Cred că lumea a fost obsedată de o întrebare greșită: „Cum obligăm oamenii să plătească pentru muzică?” Ce-ar fi dacă am începe să ne întrebăm: „Cum să le permitem oamenilor să plătească pentru muzică?” Mulțumesc. (Aplauze)