Namaskar.
Sunt un star de cinema, am 51 de ani
și încă nu folosesc botox.
(Râsete)
Sunt curat, dar trebuie să mă comport
ca un tip de 21 de ani în filmele mele.
Mda, fac asta.
Vând vise și vând dragoste la bucată
către milioane de oameni din India
care mă cred cel mai bun amant din lume.
(Râsete)
Dacă nu spuneți nimănui,
o să vă spun că nu sunt,
dar nu las să piară această ipoteză.
(Râsete)
Mi s-a dat de asemenea de înțeles
că sunt mulți dintre voi
care nu-mi cunosc munca,
și îmi pare rău pentru voi.
(Râsete)
(Aplauze)
Dar asta nu înlătură faptul
că sunt complet obsedat de mine,
ca un adevărat star.
(Râsete)
Așa eram când prietenii mei,
Chris și Juliet, m-au chemat aici
să vorbesc despre viitorul „tu”.
Cum e și normal, o să vorbesc
despre mine cel de azi.
(Râsete)
Fiindcă eu chiar cred
că umanitatea este ca mine.
(Râsete)
Este. Este.
Este un star care îmbătrânește,
luptându-se cu toate noutățile din jur,
întrebându-se dacă s-a prins din prima,
și tot încercând să găsească un mod
să strălucească în continuare.
M-am născut într-o colonie de refugiați
din capitala Indiei, New Delhi.
Tatăl meu era
un luptător pentru libertate.
Mama mea era și ea o luptătoare,
așa cum sunt toate mamele.
Și la fel ca primii homo sapiens,
ne luptam să supraviețuim.
La douăzeci și ceva de ani,
mi-am pierdut ambii părinți,
ceea ce, trebuie să recunosc,
acum mi se pare cam neglijent,
dar -
(Râsete)
îmi amintesc noaptea când a murit tata,
și îmi amintesc șoferul unui vecin
care ne ducea la spital.
A mormăit ceva de genul:
„morții nu dau bacșișuri bune”
și a dispărut în întuneric.
Atunci aveam doar 14 ani,
am pus trupul tatălui meu
pe bancheta din spate a mașinii,
iar mama era lângă mine,
am început să conduc
de la spital înapoi spre casă.
Și în timp ce plângea liniștit,
mama s-a uitat la mine și a întrebat:
„Fiule, când ai învățat să conduci?"
M-am gândit și am realizat,
și i-am spus mamei mele:
„Chiar acum, mamă."
(Râsete)
Și începând din acea noapte,
la fel ca umanitatea în adolescență,
am învățat tehnicile primitive
de supraviețuire.
Viața în acea perioadă
era foarte simplă, ca să fiu sincer.
Știți, doar mâncai ce găseai
și făceai orice ți se spunea să faci.
Credeam că celiac e o legumă,
și vegan, desigur, era camaradul pierdut
al domnului Spock din „Star Trek".
(Râsete)
Te însurai cu prima fată
cu care ți-ai dat întâlnire,
și erai meseriaș dacă puteai repara
carburatorul mașinii.
Chiar credeam că gay este un cuvânt
englezesc mai sofisticat pentru fericit.
Și Lesbian e capitala Portugaliei,
după cum știți cu toții.
(Râsete)
Unde rămăsesem?
Ne bazam pe sisteme
create cu trudă și sacrificii
de generațiile anterioare
ca să ne protejeze,
și simțeam că guvernele
lucrează pentru bunăstarea noastră.
Știința era simplă și logică,
Apple încă era doar un fruct
deținut mai întâi de Eva, apoi de Newton,
nu de Steve Jobs, până atunci.
Și „Evrika" era ceea ce strigai
când voiai să alergi gol pe străzi.
Mergeai oriunde te ducea viața
ca să muncești,
și oamenii te primeau cu brațele deschise.
Migrația era atunci un termen
rezervat craniilor siberiene,
nu ființelor omenești.
Cel mai important, erai cine erai
și spuneai ce gândeai.
Apoi spre 30 de ani,
m-am mutat în super-metropola Mumbai,
și structura mea,
la fel ca nou industrializata
umanitate aspirațională,
a început să se altereze.
În goana urbană pentru o supraviețuire
mai atrăgătoare,
lucrurile au început să arate diferit.
Am întâlnit oameni
care veneau din toată lumea,
fețe, rase, genuri, creditori.
Definițiile au devenit tot mai fluide.
Munca începea să te definească pe atunci
într-o manieră egalizatoare copleșitoare,
toate sistemele au început să fie
mai puțin fiabile,
aproape prea dense pentru a păstra
diversitatea umanității
și nevoia omului de progres și creștere.
Ideile curgeau mai liber și mai repede.
Și am experimentat miracolul
inovației și cooperării umane,
și propria-mi creativitate,
când sprijinul efortului colectiv
plin de resurse,
m-a făcut superstar.
Am început să simt că m-am ajuns,
și, în general, până la 40 de ani,
chiar zburam, într-adevăr.
Eram peste tot.
Știți? Făcusem 50 de filme până atunci
și 200 de cântece,
și malaiezienii mă făcuseră cavaler.
Mi-a fost acordată cea mai înaltă onoare
de către guvernul francez,
un titlu pe care nu am reușit
să-l pronunț nici până acum.
(Râsete)
Scuze, Franța, și mulțumesc,
Franța, că ai făcut asta.
Dar mult mai mult decât atât,
am întâlnit-o pe Angelina Jolie -
(Râsete)
pentru două secunde jumătate.
(Râsete)
Sunt sigur că și ea își amintește
despre acea întâlnire.
OK, poate că nu.
M-am așezat lângă Hannah Montana
la o masă rotundă la cină
și m-a tratat cu spatele cam tot timpul.
Cum spuneam, zburam,
de la Miley la Jolie,
și umanitatea se avânta odată cu mine.
Amândoi ne pierdeam cumpătul, de fapt.
Apoi știți și voi ce s-a întâmplat.
A apărut internetul.
Aveam spre 50 de ani,
și am început să folosesc Twitter
ca un canar în colivie
și am presupus că, știți,
oamenii care priveau lumea mea
o admirau
pentru miracolul care credeam că este.
Dar altceva ne aștepta
pe mine și pe umanitate.
Știți, ne așteptasem
la o expansiune de idei și vise
cu această conectivitate îmbunătățită.
Nu ne-am târguit
pentru închistarea gândirii,
a judecății, a definiției
care veneau din același spațiu
unde se derulau libertatea și revoluția.
Tot ce spuneam avea un nou sens.
Tot ce făceam - bun, rău, urât -
era acolo pentru ca oamenii
să comenteze și să judece.
De fapt, tot ce nu am spus sau nu am făcut
a avut aceeași soartă.
Acum patru ani,
minunata mea soție Gauri și cu mine
am decis să avem al treilea copil.
S-a pretins pe net
că este copilul din flori
al primului nostru copil,
care avea 15 ani.
Aparent, el își făcuse de cap cu o fată
în timp ce îi conducea mașina în România.
Și, da, era și un videoclip fals cu asta.
Asta ne-a tulburat mult familia.
Fiul meu, care acum are 19 ani,
chiar și acum când îi spui „bună",
se întoarce și spune:
„Frate, nici măcar nu aveam
carnet european de șofer."
(Râsete)
Mda.
În această lume nouă,
încet, realitatea a devenit virtuală,
iar virtualul a devenit real,
și am început să simt
că nu pot fi cine vreau să fiu
sau să spun ceea ce gândesc,
și umanitatea în acest moment
se identifică cu mine complet.
Cred că amândoi trecem
prin criza vârstei de mijloc,
și umanitatea, la fel ca mine,
a devenit o primadonă supra-expusă.
Am început să vând orice,
de la ulei de păr la generatoare diesel.
Umanitatea cumpăra orice,
de la petrol la reactoare nucleare.
Știți, chiar am încercat să îmbrac
un costum mulat de supererou
ca să mă reinventez.
Recunosc că am eșuat lamentabil.
Și ca fapt divers, vreau să spun
în numele tuturor Batman, Spiderman
și Superman din lume,
trebuie să-i felicitați,
fiindcă e foarte incomod între picioare
acel costum de supererou.
(Râsete)
Da, sunt sincer.
Trebuie să vă spun asta.
Serios.
Și accidental, s-a întâmplat
să inventez un nou dans
și nu mi-am dat seama,
dar a devenit modă.
Și dacă e în regulă,
și deja m-ați văzut un pic,
nu sunt rușinos, o să vă arăt.
Se numea dansul Lungi.
Și acum o să vă arăt.
De altfel sunt talentat.
(Ovații)
Și era cam așa.
Dans Lungi. Dans Lungi.
Dans Lungi. Dans Lungi.
Dans Lungi. Dans Lungi.
Dans Lungi. Dans Lungi.
Dans Lungi. Dans Lungi.
Dans Lungi. Lungi.
Asta e. A devenit o modă.
(Ovații)
Chiar așa.
Vedeți, nimeni în afară de mine
nu înțelegea ce se întâmplă,
și zău că nu-mi păsa de asta,
fiindcă toată lumea, și toată umanitatea,
părea confuză și pierdută ca mine.
Dar nu am renunțat atunci.
Am încercat să-mi refac identitatea
pe rețelele sociale,
cum face toată lumea.
Credeam că dacă pun acolo idei filozofice
lumea o sa creadă că așa sunt,
dar unele răspunsuri la acele mesaje
erau acronime extrem de confuze
pe care nu le înțelegeam. Știți?
ROFL, LOL.
„ADIDAS,'' mi-a răspuns cineva
la un gând profund și provocator
și m-am întrebat
de ce a numit un pantof sport.
Adică, de ce mi-ai răspunde
cu numele unui pantof sport?
Am întrebat-o pe fiica mea de 16 ani,
iar ea m-a luminat.
„ADIDAS” înseamnă azi
„Toată ziua visez la sex.”
(Râsete)
Serios.
Nu știam dacă știți asta.
Așa că i-am răspuns apăsat „WTF''
domnului Adidas,
mulțumind în secret că unele acronime
și lucruri nu se schimbă niciodată.
WTF.
Dar iată-ne aici.
Am 51 de ani, cum v-am spus,
și totuși mă minunez de acronime ciudate,
vreau doar să vă spun
dacă era un moment important
pentru ca umanitatea să existe,
acesta este cel de acum,
fiindcă voi cei de acum sunteți minunați.
Sunteți plini de speranță.
Voi cei de acum sunteți inovativi
și plini de resurse,
și bineînțeles, voi cei de acum
sunteți supărător de nedefiniți.
Și în acest vrăjit,
imperfect moment al existenței,
simțindu-mă un pic viteaz
înainte de a veni aici,
am decis să mă uit serios la fața mea.
Și mi-am dat seama că seamăn tot mai mult
cu statuia mea de ceară
de la Madame Tussaud's.
(Râsete)
Mda, și când am realizat asta,
am pus, umanității și mie,
cea mai pertinentă întrebare:
Trebuie să-mi aranjez fața?
Serios. Sunt actor, cum v-am spus,
o expresie modernă a creativității umane.
Ținutul de unde vin
este sursa unei inexplicabile
dar foarte simple spiritualități.
În imensa sa generozitate,
India a decis cumva
ca eu, fiul musulman
al unui falit luptător pentru libertate,
care s-a aventurat accidental
în afacerea vânzărilor de vise,
să devin regele romantismului,
„Badhshah de la Bollywood''
cel mai mare amant din țară...
cu fața aceasta.
Mda.
(Râsete)
Care a fost descrisă pe rând
ca urâtă, neconvențională
și, ciudat, nu destul de ciocolatie.
(Râsete)
Oamenii din acest ținut antic
m-au îmbrățișat cu dragostea lor infinită,
și am învățat de la acești oameni
că nici puterea, nici sărăcia
nu-ți pot face viața mai magică
sau mai puțin sinuoasă.
Am învățat de la oamenii din țara mea
că demnitatea unei vieți,
ființe omenești, culturi, religii, țări
constă de fapt în abilitatea sa
de iertare și compasiune.
Am învățat că tot ce te impresionează,
orice te determină să creezi,
să construiești
orice te ține departe de eșec,
orice te ajută să supraviețuiești,
este poate cea mai veche și mai simplă
emoție cunoscută omului,
și aceasta este dragostea.
Un poet mistic din ținutul meu scria,
(Recită poemul în hindi)
(poemul se termină)
Care se poate traduce în ceea ce oricum -
dacă știți limba hindi, aplaudați vă rog.
(Aplauze)
Este foarte greu de memorat.
Care s-ar putea traduce cam așa:
toate cărțile despre cunoaștere
pe care le poți citi
și apoi le transmiți mai departe
prin inovație, prin creativitate,
prin tehnologie,
dar omenirea nu va fi niciodată
mai înțeleaptă privind viitorul ei
dacă nu se asociază cu un sentiment
de iubire și compasiune pentru semenii ei.
Cele două alfabete și jumătate
care formează cuvântul „प्रेम,"
care înseamnă „dragoste,''
dacă sunteți capabili să înțelegeți
și să practicați asta,
doar asta este destul
pentru a lumina omenirea.
Iar eu chiar cred că viitorul „voi''
trebuie să fie un voi care iubește.
Altfel va înceta să înflorească.
Va pieri în propria auto-absorbție.
Și vă puteți folosi puterea
pentru a construi ziduri
și a păstra oamenii afară
sau pentru a sparge barierele
și a-i primi înăuntru.
Vă puteți folosi credința
pentru a-i înfricoșa pe oameni
și a-i speria prin supunere
sau o puteți folosi
pentru a încuraja oamenii
pentru ca ei să se ridice
pe culmile iluminării.
Vă puteți folosi energia
pentru a construi bombe nucleare
și a răspândi întunericul distrugerii
sau o puteți folosi
pentru a răspândi bucuria luminii.
Puteți murdări oceanele fără milă
și puteți tăia toate pădurile.
Puteți distruge ecologia,
sau vă puteți îndrepta spre ea cu dragoste
să regenerați viața din ape și păduri.
Puteți ajunge pe Marte
să construiți citadele armate,
să căutați specii și forme de viață,
să învățați de la ele, să le respectați.
Puteți folosi toți banii câștigați
pentru a purta războaie în zadar
și puteți da arme pe mâna copiilor mici
să se omoare între ei,
sau îi puteți folosi
pentru a produce mai multă hrană
ca să le umpleți stomacurile.
Țara mea m-a învățat asta:
capacitatea de iubire a unui om
este aproape de sfințenie.
Ea strălucește mai departe într-o lume
pe care civilizația, cred,
a falsificat-o prea mult.
În ultimele câteva zile,
discursurile și oamenii minunați
care vin și își arată talentul,
vorbind despre realizările personale,
inovația, tehnologia,
științele, cunoașterea
pe care le câștigăm fiind aici
în prezența discursurilor TED
și a voastră, a tuturor
sunt motive destule
pentru a sărbători viitorul „noi.''
Dar în această sărbătoare,
scopul de a ne cultiva capacitatea
de iubire și compasiune
trebuie să se afirme,
trebuie să se afirme,
în aceeași măsură.
Și cred că viitorul „voi''
este unul infinit.
În India se numește chakra, ca un cerc.
Se termină acolo unde a început
pentru a fi complet.
Un „voi” care percepe diferit
spațiul și timpul,
înțelege
atât inimaginabila
și fantastica voastră importanță,
cât și completa voastră neimportanță
în contextul mai larg al universului.
Un voi care se întoarce
la inocența originală a umanității,
care iubește din puritatea inimii,
care vede cu ochii adevărului,
care visează cu claritatea minții intacte.
Viitorul „voi'' să fie
ca un star care îmbătrânește
care a fost făcut să creadă
că există o posibilitate
a unei lumi care este complet,
pe deplin, auto-obsedant
îndrăgostită de ea însăși.
O lume - serios, trebuie să fie un „voi”
pentru a crea o lume
care este propriul său iubit.
Care cred, doamnelor și domnilor,
trebuie să fie viitorul „voi'.
Vă mulțumesc foarte mult.
Shukriya.
(Aplauze)
Mulțumesc.
(Aplauze)
Mulțumesc.
(Aplauze)