Namaskar. Sunt un star de cinema, am 51 de ani și încă nu folosesc botox. (Râsete) Sunt curat, dar trebuie să mă comport ca un tip de 21 de ani în filmele mele. Mda, fac asta. Vând vise și vând dragoste la bucată către milioane de oameni din India care mă cred cel mai bun amant din lume. (Râsete) Dacă nu spuneți nimănui, o să vă spun că nu sunt, dar nu las să piară această ipoteză. (Râsete) Mi s-a dat de asemenea de înțeles că sunt mulți dintre voi care nu-mi cunosc munca, și îmi pare rău pentru voi. (Râsete) (Aplauze) Dar asta nu înlătură faptul că sunt complet obsedat de mine, ca un adevărat star. (Râsete) Așa eram când prietenii mei, Chris și Juliet, m-au chemat aici să vorbesc despre viitorul „tu”. Cum e și normal, o să vorbesc despre mine cel de azi. (Râsete) Fiindcă eu chiar cred că umanitatea este ca mine. (Râsete) Este. Este. Este un star care îmbătrânește, luptându-se cu toate noutățile din jur, întrebându-se dacă s-a prins din prima, și tot încercând să găsească un mod să strălucească în continuare. M-am născut într-o colonie de refugiați din capitala Indiei, New Delhi. Tatăl meu era un luptător pentru libertate. Mama mea era și ea o luptătoare, așa cum sunt toate mamele. Și la fel ca primii homo sapiens, ne luptam să supraviețuim. La douăzeci și ceva de ani, mi-am pierdut ambii părinți, ceea ce, trebuie să recunosc, acum mi se pare cam neglijent, dar - (Râsete) îmi amintesc noaptea când a murit tata, și îmi amintesc șoferul unui vecin care ne ducea la spital. A mormăit ceva de genul: „morții nu dau bacșișuri bune” și a dispărut în întuneric. Atunci aveam doar 14 ani, am pus trupul tatălui meu pe bancheta din spate a mașinii, iar mama era lângă mine, am început să conduc de la spital înapoi spre casă. Și în timp ce plângea liniștit, mama s-a uitat la mine și a întrebat: „Fiule, când ai învățat să conduci?" M-am gândit și am realizat, și i-am spus mamei mele: „Chiar acum, mamă." (Râsete) Și începând din acea noapte, la fel ca umanitatea în adolescență, am învățat tehnicile primitive de supraviețuire. Viața în acea perioadă era foarte simplă, ca să fiu sincer. Știți, doar mâncai ce găseai și făceai orice ți se spunea să faci. Credeam că celiac e o legumă, și vegan, desigur, era camaradul pierdut al domnului Spock din „Star Trek". (Râsete) Te însurai cu prima fată cu care ți-ai dat întâlnire, și erai meseriaș dacă puteai repara carburatorul mașinii. Chiar credeam că gay este un cuvânt englezesc mai sofisticat pentru fericit. Și Lesbian e capitala Portugaliei, după cum știți cu toții. (Râsete) Unde rămăsesem? Ne bazam pe sisteme create cu trudă și sacrificii de generațiile anterioare ca să ne protejeze, și simțeam că guvernele lucrează pentru bunăstarea noastră. Știința era simplă și logică, Apple încă era doar un fruct deținut mai întâi de Eva, apoi de Newton, nu de Steve Jobs, până atunci. Și „Evrika" era ceea ce strigai când voiai să alergi gol pe străzi. Mergeai oriunde te ducea viața ca să muncești, și oamenii te primeau cu brațele deschise. Migrația era atunci un termen rezervat craniilor siberiene, nu ființelor omenești. Cel mai important, erai cine erai și spuneai ce gândeai. Apoi spre 30 de ani, m-am mutat în super-metropola Mumbai, și structura mea, la fel ca nou industrializata umanitate aspirațională, a început să se altereze. În goana urbană pentru o supraviețuire mai atrăgătoare, lucrurile au început să arate diferit. Am întâlnit oameni care veneau din toată lumea, fețe, rase, genuri, creditori. Definițiile au devenit tot mai fluide. Munca începea să te definească pe atunci într-o manieră egalizatoare copleșitoare, toate sistemele au început să fie mai puțin fiabile, aproape prea dense pentru a păstra diversitatea umanității și nevoia omului de progres și creștere. Ideile curgeau mai liber și mai repede. Și am experimentat miracolul inovației și cooperării umane, și propria-mi creativitate, când sprijinul efortului colectiv plin de resurse, m-a făcut superstar. Am început să simt că m-am ajuns, și, în general, până la 40 de ani, chiar zburam, într-adevăr. Eram peste tot. Știți? Făcusem 50 de filme până atunci și 200 de cântece, și malaiezienii mă făcuseră cavaler. Mi-a fost acordată cea mai înaltă onoare de către guvernul francez, un titlu pe care nu am reușit să-l pronunț nici până acum. (Râsete) Scuze, Franța, și mulțumesc, Franța, că ai făcut asta. Dar mult mai mult decât atât, am întâlnit-o pe Angelina Jolie - (Râsete) pentru două secunde jumătate. (Râsete) Sunt sigur că și ea își amintește despre acea întâlnire. OK, poate că nu. M-am așezat lângă Hannah Montana la o masă rotundă la cină și m-a tratat cu spatele cam tot timpul. Cum spuneam, zburam, de la Miley la Jolie, și umanitatea se avânta odată cu mine. Amândoi ne pierdeam cumpătul, de fapt. Apoi știți și voi ce s-a întâmplat. A apărut internetul. Aveam spre 50 de ani, și am început să folosesc Twitter ca un canar în colivie și am presupus că, știți, oamenii care priveau lumea mea o admirau pentru miracolul care credeam că este. Dar altceva ne aștepta pe mine și pe umanitate. Știți, ne așteptasem la o expansiune de idei și vise cu această conectivitate îmbunătățită. Nu ne-am târguit pentru închistarea gândirii, a judecății, a definiției care veneau din același spațiu unde se derulau libertatea și revoluția. Tot ce spuneam avea un nou sens. Tot ce făceam - bun, rău, urât - era acolo pentru ca oamenii să comenteze și să judece. De fapt, tot ce nu am spus sau nu am făcut a avut aceeași soartă. Acum patru ani, minunata mea soție Gauri și cu mine am decis să avem al treilea copil. S-a pretins pe net că este copilul din flori al primului nostru copil, care avea 15 ani. Aparent, el își făcuse de cap cu o fată în timp ce îi conducea mașina în România. Și, da, era și un videoclip fals cu asta. Asta ne-a tulburat mult familia. Fiul meu, care acum are 19 ani, chiar și acum când îi spui „bună", se întoarce și spune: „Frate, nici măcar nu aveam carnet european de șofer." (Râsete) Mda. În această lume nouă, încet, realitatea a devenit virtuală, iar virtualul a devenit real, și am început să simt că nu pot fi cine vreau să fiu sau să spun ceea ce gândesc, și umanitatea în acest moment se identifică cu mine complet. Cred că amândoi trecem prin criza vârstei de mijloc, și umanitatea, la fel ca mine, a devenit o primadonă supra-expusă. Am început să vând orice, de la ulei de păr la generatoare diesel. Umanitatea cumpăra orice, de la petrol la reactoare nucleare. Știți, chiar am încercat să îmbrac un costum mulat de supererou ca să mă reinventez. Recunosc că am eșuat lamentabil. Și ca fapt divers, vreau să spun în numele tuturor Batman, Spiderman și Superman din lume, trebuie să-i felicitați, fiindcă e foarte incomod între picioare acel costum de supererou. (Râsete) Da, sunt sincer. Trebuie să vă spun asta. Serios. Și accidental, s-a întâmplat să inventez un nou dans și nu mi-am dat seama, dar a devenit modă. Și dacă e în regulă, și deja m-ați văzut un pic, nu sunt rușinos, o să vă arăt. Se numea dansul Lungi. Și acum o să vă arăt. De altfel sunt talentat. (Ovații) Și era cam așa. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Dans Lungi. Lungi. Asta e. A devenit o modă. (Ovații) Chiar așa. Vedeți, nimeni în afară de mine nu înțelegea ce se întâmplă, și zău că nu-mi păsa de asta, fiindcă toată lumea, și toată umanitatea, părea confuză și pierdută ca mine. Dar nu am renunțat atunci. Am încercat să-mi refac identitatea pe rețelele sociale, cum face toată lumea. Credeam că dacă pun acolo idei filozofice lumea o sa creadă că așa sunt, dar unele răspunsuri la acele mesaje erau acronime extrem de confuze pe care nu le înțelegeam. Știți? ROFL, LOL. „ADIDAS,'' mi-a răspuns cineva la un gând profund și provocator și m-am întrebat de ce a numit un pantof sport. Adică, de ce mi-ai răspunde cu numele unui pantof sport? Am întrebat-o pe fiica mea de 16 ani, iar ea m-a luminat. „ADIDAS” înseamnă azi „Toată ziua visez la sex.” (Râsete) Serios. Nu știam dacă știți asta. Așa că i-am răspuns apăsat „WTF'' domnului Adidas, mulțumind în secret că unele acronime și lucruri nu se schimbă niciodată. WTF. Dar iată-ne aici. Am 51 de ani, cum v-am spus, și totuși mă minunez de acronime ciudate, vreau doar să vă spun dacă era un moment important pentru ca umanitatea să existe, acesta este cel de acum, fiindcă voi cei de acum sunteți minunați. Sunteți plini de speranță. Voi cei de acum sunteți inovativi și plini de resurse, și bineînțeles, voi cei de acum sunteți supărător de nedefiniți. Și în acest vrăjit, imperfect moment al existenței, simțindu-mă un pic viteaz înainte de a veni aici, am decis să mă uit serios la fața mea. Și mi-am dat seama că semăn tot mai mult cu statuia mea de ceară de la Madame Tussaud's. (Râsete) Mda, și când am realizat asta, am pus, umanității și mie, cea mai pertinentă întrebare: Trebuie să-mi aranjez fața? Serios. Sunt actor, cum v-am spus, o expresie modernă a creativității umane. Ținutul de unde vin este sursa unei inexplicabile dar foarte simple spiritualități. În imensa sa generozitate, India a decis cumva ca eu, fiul musulman al unui falit luptător pentru libertate, care s-a aventurat accidental în afacerea vânzărilor de vise, să devin regele romantismului, „Badhshah de la Bollywood'' cel mai mare amant din țară... cu fața aceasta. Mda. (Râsete) Care a fost descrisă pe rând ca urâtă, neconvențională și, ciudat, nu destul de ciocolatie. (Râsete) Oamenii din acest ținut antic m-au îmbrățișat cu dragostea lor infinită, și am învățat de la acești oameni că nici puterea, nici sărăcia nu-ți pot face viața mai magică sau mai puțin sinuoasă. Am învățat de la oamenii din țara mea că demnitatea unei vieți, ființe omenești, culturi, religii, țări constă de fapt în abilitatea sa de iertare și compasiune. Am învățat că tot ce te impresionează, orice te determină să creezi, să construiești orice te ține departe de eșec, orice te ajută să supraviețuiești, este poate cea mai veche și mai simplă emoție cunoscută omului, și aceasta este dragostea. Un poet mistic din ținutul meu scria, (Recită poemul în hindi) (poemul se termină) Care se poate traduce în ceea ce oricum - dacă știți limba hindi, aplaudați vă rog. (Aplauze) Este foarte greu de memorat. Care s-ar putea traduce cam așa: toate cărțile despre cunoaștere pe care le poți citi și apoi le transmiți mai departe prin inovație, prin creativitate, prin tehnologie, dar omenirea nu va fi niciodată mai înțeleaptă privind viitorul ei dacă nu se asociază cu un sentiment de iubire și compasiune pentru semenii ei. Cele două alfabete și jumătate care formează cuvântul „प्रेम," care înseamnă „dragoste,'' dacă sunteți capabili să înțelegeți și să practicați asta, doar asta este destul pentru a lumina omenirea. Iar eu chiar cred că viitorul „voi'' trebuie să fie un voi care iubește. Altfel va înceta să înflorească. Va pieri în propria auto-absorbție. Și vă puteți folosi puterea pentru a construi ziduri și a păstra oamenii afară sau pentru a sparge barierele și a-i primi înăuntru. Vă puteți folosi credința pentru a-i înfricoșa pe oameni și a-i speria prin supunere sau o puteți folosi pentru a încuraja oamenii pentru ca ei să se ridice pe culmile iluminării. Vă puteți folosi energia pentru a construi bombe nucleare și a răspândi întunericul distrugerii sau o puteți folosi pentru a răspândi bucuria luminii. Puteți murdări oceanele fără milă și puteți tăia toate pădurile. Puteți distruge ecologia, sau vă puteți îndrepta spre ea cu dragoste să regenerați viața din ape și păduri. Puteți ajunge pe Marte să construiți citadele armate, să căutați specii și forme de viață, să învățați de la ele, să le respectați. Puteți folosi toți banii câștigați pentru a purta războaie în zadar și puteți da arme pe mâna copiilor mici să se omoare între ei, sau îi puteți folosi pentru a produce mai multă hrană ca să le umpleți stomacurile. Țara mea m-a învățat asta: capacitatea de iubire a unui om este aproape de sfințenie. Ea strălucește mai departe într-o lume pe care civilizația, cred, a falsificat-o prea mult. În ultimele câteva zile, discursurile și oamenii minunați care vin și își arată talentul, vorbind despre realizările personale, inovația, tehnologia, științele, cunoașterea pe care le câștigăm fiind aici în prezența discursurilor TED și a voastră, a tuturor sunt motive destule pentru a sărbători viitorul „noi.'' Dar în această sărbătoare, scopul de a ne cultiva capacitatea de iubire și compasiune trebuie să se afirme, trebuie să se afirme, în aceeași măsură. Și cred că viitorul „voi'' este unul infinit. În India se numește chakra, ca un cerc. Se termină acolo unde a început pentru a fi complet. Un „voi” care percepe diferit spațiul și timpul, înțelege atât inimaginabila și fantastica voastră importanță, cât și completa voastră neimportanță în contextul mai larg al universului. Un voi care se întoarce la inocența originală a umanității, care iubește din puritatea inimii, care vede cu ochii adevărului, care visează cu claritatea minții intacte. Viitorul „voi'' să fie ca un star care îmbătrânește care a fost făcut să creadă că există o posibilitate a unei lumi care este complet, pe deplin, auto-obsedant îndrăgostită de ea însăși. O lume - serios, trebuie să fie un „voi” pentru a crea o lume care este propriul său iubit. Care cred, doamnelor și domnilor, trebuie să fie viitorul „voi'. Vă mulțumesc foarte mult. Shukriya. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze)