Imaginează-ţi că tu şi prietenul tău vă plimbaţi într-o galerie de artă şi un tablou uimitor îţi fură privirea. Roşul vibrant îţi apare ca un simbol al dragostei, însă prietenul tău e convins că e un simbol al războiului. Şi acolo unde tu vezi stele pe un cer romantic, prietenul tău vede poluanţi care duc la încălzirea globală. Pentru a soluţiona dezbaterea, începi să cauţi pe internet, unde citeşti că tabloul e o replică a proiectului din clasa întâi al pictoriței: roşu era culoarea ei preferată, iar punctele argintii sunt zâne. Acum ştii intenţiile exacte care au dus la crearea acestei lucrări. Greşeşti dacă o apreciezi altfel decât a intenţionat pictorul? Îţi place mai puţin acum, când ştii adevărul? Cât de mult ar trebui să afecteze intenţia pictorului propria ta interpretare a tabloului? E o întrebare care a fost vehiculată de către filozofi şi critici de artă timp de decenii, fără niciun consens. La mijlocul secolului XX, criticul literar W.K. Wimsatt şi filozoful Monroe Beardsley susţineau că intenţia artistică e irelevantă. Ei au numit-o eroare intenţională: convingerea că aprecierea intenţiilor pictorului era greşită. Disputa lor avea două aspecte: Primul, pictorii pe care îi studiem nu mai sunt în viaţă, nu şi-au scris niciodată intenţiile sau nu sunt disponibili să răspundă la întrebările despre creaţia lor. Al doilea, chiar dacă ar exista o mulţime de informaţii relevante, Wimsatt şi Beardsley considerau că acestea ne-ar distrage de la calităţile creaţiei în sine. Ei au comparat arta cu un desert: atunci când guşti o budincă, intenţiile bucătarului nu influențează dacă îţi place gustul sau textura sa. Ceea ce contează, au spus ei, e că acea budincă „merge”. Ceea ce „merge” pentru o persoană, nu e valabil pentru alta. Din moment ce diverse interpretări fac apel la diverse persoane, punctele argintii în tabloul nostru ar putea fi interpretate drept zâne, stele sau poluanţi. După logica lui Wimsatt şi Beardsley, interpretarea pictorului a propriei sale lucrări ar fi doar una din mulţimea de posibilităţi acceptabile. Dacă ţi se pare problematic, s-ar putea să fii pe aceeaşi undă cu Steven Knapp şi Walter Benn Michaels, doi teoreticieni literari care au respins eroarea intenţională. Ei susţineau că intenţia pictorului nu era doar o simplă interpretare, ci unica interpretare posibilă. De exemplu, să presupunem că mergi pe o plajă şi dai peste o serie de semne în nisip care formează un vers de poezie. Knapp şi Michaels consideră că poezia îşi va pierde sensul dacă ai descoperi că acele semne nu erau opera unei fiinţe umane, ci o coincidenţă creată de valuri. Ei considerau că un creator intenţional e ceea ce face poezia subiect al înţelegerii. Alţi gânditori pledează pentru o poziţie de mijloc, sugerând că intenţia e doar o parte dintr-o mare enigmă. Filozoful contemporan Noel Carroll a adoptat această poziţie, argumentând că intenţiile unui pictor sunt relevante pentru publicul său, la fel cum intenţiile vorbitorului sunt importante pentru persoana care e implicată în discuţie. Pentru a înţelege cum funcţionează intenţiile în conversaţie, Carroll spunea să ne imaginăm pe cineva ce ţine o ţigară şi cere un foc. Tu îi răspunzi oferindu-i o brichetă, înţelegând că motivaţia e să-şi aprindă ţigara. Cuvintele utilizate pentru a pune întrebarea sunt importante, însă intenţiile din spatele întrebării îţi dictează înţelegerea şi într-un final, răspunsul tău. Spre care capăt al spectrului tinzi mai mult? Crezi, ca şi Wimsatt şi Beardsley, că atunci când vine vorba despre artă, dovada ar trebui să fie în budincă? Sau consideri că planurile şi motivaţiile pictorului pentru lucrarea sa afectează sensul acesteia? Interpretarea artistică e o ţesătură complexă, care probabil nu va oferi niciodată un răspuns definitiv.