Puterea lui „încă nu”. Am auzit de un liceu din Chicago unde elevii aveau de promovat un număr de cursuri pentru a absolvi, și dacă nu promovau un curs, primeau calificativul „Încă nu.” Asta mi s-a părut minunat. Când nu primești o notă de trecere, gândești „nu-s bun de nimic”. Dar dacă primești calificativul „Încă nu”, înțelegi că te afli într-o curbă a învățării. Îți oferă o cale spre viitor. „Încă nu” m-a făcut să înțeleg mai bine un moment critic din cariera mea, un adevărat punct de cotitură. Doream să văd cum gestionează copiii provocarea sau dificultățile, așa că am dat unor copii de 10 ani niște probleme ușor peste nivelul lor. Unii au reacționat surprinzător de pozitiv Spuneau lucruri de genul „Îmi plac provocările”, sau „speram că voi învăța ceva din asta.” Ei au înțeles că-și puteau dezvolta abilitățile. Aveau ceea ce eu numesc o mentalitate flexibilă. Dar alți elevi au considerat că e tragic, o catastrofă. Din perspectiva mentalității lor fixe, inteligența le-a fost pusă la-ncercare și au dat greș. În loc să se bucure de forța lui „încă nu” erau încremeniți în tirania lui „acum”. Și ce-au făcut mai departe? O să vă spun imediat. Într-unul din studii, au spus că data viitoare vor copia în loc de-a studia mai mult dacă au picat un test. Într-un alt studiu, după un eșec, se comparau cu cineva cu rezultat mai slab decât al lor pentru a-și crește stima de sine. Și în studiu după studiu, se eschivau în fața dificultății. Cercetătorii au măsurat activitatea electrică din creier în timp ce elevii dădeau peste o greșeală. În stânga, vedeți elevii cu mentalitate fixă. Activitatea e aproape inexistentă. Ei fug de greșeli. Nu se implică. Dar în dreapta, aveți elevii cu mentalitatea flexibilă, care cred că abilitățile se dezvoltă. Ei sunt profund implicați. Creierul lor ia foc datorită lui „încă nu”. Sunt profund implicați. Ei procesează greșeala. Învață din ea și o corectează. Cum ne creștem copiii? Îi creștem pentru „acum” în loc de „încă nu”? Creștem cumva niște copii obsedați să ia doar 10? Creștem copii care nu știu să viseze la mai mult? Cel mai important pentru ei este următorul 10 sau următorul rezultat? Și își poartă oare această nevoie de validare constantă în cariera viitoare? Posibil, căci mulți angajatori îmi spun că deja am educat o generație de tineri angajați care nu suportă să treacă o zi fără o recompensă. Și-atunci, ce-i de făcut? Cum putem clădi un pod spre „încă nu”? Iată câteva sugestii. Mai întâi, să lăudăm înțelept, să nu lăudăm înteligența sau talentul. Asta a dat greș. Nu mai procedați așa. Trebuie lăudat procesul în care se implică elevii: efortul, strategia, concentrarea, perseverența, progresul. Lăudarea progresului creează copii conștiincioși și flexibili. Mai sunt și alte moduri de a-l recompensa pe „încă nu”. Recent, am făcut echipă cu cercetători ai jocului de la Universitatea din Washington și am creat un joc de matematică online care-l recompensează pe „încă nu”. În acest joc, elevii primesc puncte pentru efort, strategie și progres. Jocurile obișnuite de matematică te recompensează dacă descoperi răspunsul corect „acum”, dar acest joc recompensează procesul. Și am văzut mai mult efort, mai multă strategie, mai multă implicare pe timp mai îndelungat, și mai multă perseverență când dădeau peste probleme foarte grele. Am descoperit că simplul cuvânt „încă”, sau „nu încă”, crește încrederea copiilor, le deschide calea spre un viitor cu mai multă perseverență. Și putem chiar schimba mentalitatea copiilor. Într-un studiu, i-am învățat că de fiecare dată când ies din zona de confort pentru a învăța ceva nou și dificil, neuronii din creierul lor pot forma conexiuni noi, mai puternice, și în timp pot deveni mai inteligenți. Iată ce s-a întâmplat: în acest studiu, elevii care nu învățaseră despre mentalitatea flexibilă au continuat să ia note mai mici în perioadele școlare dificile, dar notele celor care învățaseră asta au avut un salt enorm. Deja am demonstrat acest progres cu mii și mii de copii, în special cu elevi cu dificultăți. Haideți să vorbim despre șanse egale. În țara noastră, există grupuri de elevi care au rezultate slabe în mod cronic, de exemplu copii din cartiere sărace sau copii din rezervațiile Americanilor Nativi. Rezultatele lor sunt slabe de atâta timp încât mulți cred deja că-i inevitabil. Dar când profesorii creează în clase un mediu flexibil bazat pe „încă nu” apare egalitatea de șanse! Iată doar câteva exemple. Într-un an, o clasă pregătitoare din Harlem, New York, a reușit un scor de 95% la Testul de Evaluare Națională. Mulți din acei copii nici nu știau să țină creionul când au ajuns la școală. Într-un an, elevii unei clase a IV-a din South Bronx, rămași mult în urmă, au urcat pe locul I în clasamentul claselor a IV-a din statul New York la testul de matematică. Într-un an, un an și jumătate, elevii unei școli dintr-o rezervație pentru Americani Nativi au urcat de pe ultimul loc până pe primul loc din regiunea lor iar regiunea cuprindea și zone înstărite din Seattle. Iată cum copiii nativi i-au depășit pe copiii Microsoft. Asta s-a întâmplat pentru că înțelesul efortului și al dificultății a fost transformat. Înainte, efortul și dificultatea îi făcea să se simtă proști, îi făcea să renunțe, dar acum, efortul și dificultatea, înseamnă că neuronii lor formează conexiuni noi, legături mai puternice. Așa devin mai deștepți. Am primit recent o scrisoare de la un băiat de 13 ani. Spunea: „Dragă dnă profesor Dweck, Apreciez că munca dumneavoastră se bazează pe cercetări științifice solide și de aceea am decis să o pun în practică. Depun mai mult efort la teme, în relațiile cu familia mea, și în relațiile cu colegii de școală, și am observat schimbări mari în toate aceste domenii. Îmi dau seama acum că mi-am risipit mare parte din viață.” Haideți să nu mai risipim vieți, pentru că odată ce știm că abilitățile pot progresa în asemenea măsură, devine un drept fundamental al omului ca orice copil, toți copiii, să trăiască în locuri care creează acel progres, să trăiască în locuri pline cu „încă nu”. Mulțumesc. (Aplauze)