(Sârbă) Vă mulţumesc.

Mă numesc Nick Vujičić,

m-am născut în Australia în 1982,

m-am mutat de acolo în California în 2006.

Povestea vieţii mele,

– mă bucur că oamenii o cunosc
într-o oarecare măsură –

fie din filmuleţe de pe Youtube

sau din pozele cu un tip fără membre
și cu zâmbetul pe buze.

Oamenii mă întreabă ce mi s-a întâmplat

şi cum am depăşit greutăţile.

Titlul mesajului pe care-l transmit e:
„Transformă zidurile în uşi”.

Când vorbesc corporaţiilor,

îmi place să folosesc expresia
„transformă obstacolele în oportunităţi”.

Da, știu foarte bine...

Şi vă spun spun și vouă:

știu că există miliarde de oameni
flămânzi pe lume.

Ştiu că anul ăsta,
1 milion de oameni se vor sinucide.

Adică 1 la fiecare 40 de secunde.

Ştiu că azi în lume există
120 milioane de sclavi,

am cunoscut sclavi sexuali,

dar şi afaceriști care și-au croit drum
spre vârful piramidei,

am întâlnit miliardari,
bancheri, dar şi orfani.

Toţi căutăm ceva.

Toţi vrem speranţă.

Speranţa nu o ai
doar pentru că te-ai născut cu ea.

Nu, suntem născuţi cu durere.

Suntem născuţi să răzbim prin greutăţi.

În viaţă, părinţii mereu m-au învăţat
că deşi nu ştim de ce m-am născut aşa,

putem alege.

Putem alege să fim furioşi
pentru ce nu avem

sau recunoscători pentru ce avem.

Puterea acestei alegeri
a fost primul lucru

pe care a trebuit să-l conştientizez
ca să pot decide pentru mine,

mai ales în primii ani de şcoală.

Mulţi copii veneau la mine şi mă tachinau.

Am ținut discursuri la cinci congrese,

m-am întâlnit cu șapte preşedinţi 
din întreaga lume.

Cea mai mare audienţă
a fost de 110.000 de persoane.

Am primit 30.000 de invitaţii 
de a vorbi în public.

Aşa că, oriunde merg,
vorbesc despre valoarea vieţii,

rostesc mesaje anti-intimidare 
în şcoli, în diferite ţări.

Cel mai important lucru e iubirea.

Când simţim că nu suntem destul de iubiţi
şi că nu avem destulă speranţă,

începem să pierdem din puterea de a trăi.

În copilărie aveam în faţă un zid uriaş.

Eram înconjurat de patru ziduri
şi tavanul oportunităţilor era foarte jos.

M-am eliberat în foarte multe moduri,
dar mai ales supravieţuind zi de zi,

alături de părinţii care mă iubeau
şi mă încurajau,

care-mi spuneau
că sunt frumos aşa cum sunt

şi să nu-mi pese de ce spun ceilalţi.

De fapt, am fost primul copil
cu dizabilităţi

integrat în învățământul de masă
din Australia

şi în 1990 am primit premiul
„Young Citizen of the Year”.

Lumea e un loc dureros
care are nevoie de speranţă,

iar lumea are nevoie de iubire.

Fără speranţă ne întrebăm:
„De ce suntem aici?”

Sentimentul de a fi defect.

Iată-l pe-al meu.

Nici azi n-am mâini şi nici picioare,
dar totul e diferit.

Totul.

Căutam speranţa şi fericirea
şi mulţi ani n-am găsit-o.

Dacă pe de o parte există speranţa,

atunci adevărul mă încurajează
să-mi împlinesc potențialul.

Însă pe de altă parte, 
există neadevărurile de zi cu zi,

care ne răsar în minte,
rostite de cei care ne descurajează.

Șiți acele persoane din viaţa voastră 
care indiferent de cât de bine ți-a mers,

te fac să te întristezi?

Sau indiferent de cât de rău
ţi-a mers în acea zi,

te fac să te simţi şi mai prost?

Ştiţi la ce mă refer?

Gândiţi-vă la trei dintre cele mai mari
descurajări din viaţa voastră.

Nu ele v-au descurajat.

Voi v-aţi descurajat.

Îmi ia trei secunde
să vă spun ceva descurajator,

dar voi s-ar putea 
să nu uitaţi niciodată ce v-am spus.

Am întâlnit atâtea femei
între 40 și 50 de ani

care încă-şi amintesc
lucruri spuse de taţii lor,

lucruri pe care și-ar fi dorit
să nu le fi auzit niciodată.

Cuvintele au o forţă extraordinară.

Le auziţi, iar mintea voastră
începe să crească cu acele minciuni.

„Nick, nu eşti destul de bun, las-o baltă.
Nu vei obține niciodată o slujbă.”

„N-o să te căsătoreşti.
Nici măcar n-o poţi ţine de mână.”

„Ce fel de tată vei fi dacă n-o să-ţi poţi
lua copiii în braţe când plâng?”

Eşti singur.

Da, părinţii te îmbrăţişează,
dar îmbrăţişările lor nu te pot vindeca.

Renunţă. Pur şi simplu, renunţă.
Renunţă. Renunţă.

La 8 ani mă gândeam
că ar trebui să mă sinucid.

De ce?

Pentru că nu aveam speranţă.

Aşa credeam: că n-am nicio speranţă.

Azi vedeţi că aveam la ce spera.

Care-i cuvântul 
pentru a crede în ce nu vezi?

Credinţă.

Cuvintele au o greutate mare.
Îmbrăţişările cântăresc și mai mult,

dar când nici ele nu ajută,
atunci intervine credinţa.

Pentru mine, cuvintele şi îmbrăţişările
n-au fost de ajuns, dar n-aveam credinţă.

Am încercat să renunţ.

La 10 ani, am încercat să mă înec
în apă de 15 cm, acasă.

I-am spus tatei c-am vrut să mă relaxez,
când, de fapt, voiam să-mi curm viaţa.

Îmi ajunsese.
(Sârbă) : Îmi ajunsese.

Primele două dăţi m-am rostogolit.

Voiam să ştiu
cât pot să-mi ţin respiraţia.

A treia oară,
cu gândul că vreau să-mi curm viaţa,

din cauza înjosirilor,

pentru că urma
să fiu o povară pentru ai mei

şi pentru că nu aveam niciun ţel.

Mi-am dat seama
că dacă voi reuşi să mă sinucid,

povara pentru ai mei ar fi şi mai mare.

Exista ceva şi mai lipsit de speranţă
şi mai împovărător

decât un copil fără membre.

Ce anume?
Un copil fără membre care renunţă.

Când mi i-am imaginat pe ai mei
şi pe fratele meu plângând la mormânt,

dacă aveam s-o fac, 
gândul ăsta m-a salvat.

Dacă ai mei nu mi-ar fi spus
că-s frumos aşa cum sunt,

dacă nu mi-ar fi spus
că sunt special şi că sunt iubit,

azi n-aş fi aici.

Aşa că încurajez pe toţi părinţii

care se luptă din răsputeri
să-şi încurajeze adolescenţii

mai ales în Occident, unde mulţi
pun plăcuţe cu „Nu deranjaţi” pe uşă.

Discuţiile dintre părinţi şi adolescenţi
oriunde în lume decurg cam aşa:

– Cum a fost la şcoală? – Bine.
– Ce-ai învăţat? – Nimic.

– Ţi-ai făcut temele? – Nu.
Şi cam asta-i toată conversaţia zilnică.

Când încerci să spui copiilor tăi
că sunt frumoşi, îţi răspund:

„Sigur că-s frumos, doar sunt al tău,
a ta, sigur că spui asta.”

Dar au dreptate.

Fiecare fiinţă pe lume are valoare

şi ea nu ţine de cum arăt
sau de ce slujbă am

sau de unde sunt, unde m-am născut,
câţi bani am... toate astea-s nimicuri.

Atâţia adolescenţi se tachinează
pentru cum arată,

şi eu le spun: „Crezi că-s destul
de interesant ca să-ţi fiu prieten?”

Ei: „O da, clar!”

„Bine dar n-am nici mâini, nici picioare.”
„Nu contează.”

„Chiar nu contează
că n-am mâini şi picioare?”

Ei zic că nu.

„Bine, dar dacă nu contează,

atunci de ce ne rănim cu cuvinte,
dacă chiar nu contează?”

De ce când ne uităm în oglindă
vedem „urât” în loc de „valoros”?

Ce vă doriţi, de fapt?

Dacă v-aş da 1 miliard de dolari,
aţi fi fericiţi?

Dacă voi mi-aţi da 1 miliard de dolari,
aş fi foarte fericit?

Dar dacă mama moare la noapte,
sunt fericit? Nu.

Cu toţi banii din lume, n-aş fi fericit.

Pentru că banii nu vindecă sufletul.

Atâţia adolescenţi caută dragostea
pentru că ea vindecă sufletul,

dragostea îi completează.

Dar sexul înainte de căsătorie?
Eu m-am căsătorit virgin.

Da, am o soţie superbă,
care-i însărcinată cu primul copil.

Şi n-am nevoie de mâini 
ca s-o ţin de mână.

Vreau doar s-o ţin de suflet.

Ştiţi cum o să-mi îmbrăţişez copilul?

Uimitor de mulţi copii vin la mine

şi-şi pun mâinile la spate
şi mă îmbrăţişează cu gâturile.

Mi-am dat seama că în viaţă,

chiar cele mai grele momente
pot fi transformate în bune.

Ba mai mult.

Mulţi adolescenţi caută dragostea
şi vor face asta şi aia

şi vor face sex înainte de căsătorie.

Pentru mine, sexul în afara căsătoriei
e ca un ceas Gucci de 5$.

Sexul în timpul căsătoriei,
să faci dragoste cu cineva care te iubeşte

şi care ţi-e dedicat pe viaţă,

cu cineva care va fi mama
sau tatăl copiilor tăi, asta e dragoste.

Poţi să te culci
cu oricât de mulţi doreşti,

dar nu vei şti niciodată
dacă te iubesc cu adevărat.

Dragostea e un angajament pe viaţă.
În viaţă faci alegeri.

Şi cauţi. Voi ce căutaţi?

Dacă pot să mă îmbăt, de ce nu?
O viaţă am.

Dacă asta crezi, foarte bine.

Dar eu sunt mai lacom.
Nu vreau să trăiesc 90 de ani.

Vreau să trăiesc miliarde de ani.

Ştiu că alegerile pe care le fac zilnic
îmi afectează viaţa,

o afectează pe-a altora
şi-mi afectează existenţa eternă.

Trebuie să afli cine eşti
şi de ce eşti aici.

William Barkley spunea că cele mai 
importante două zile din viaţa ta

sunt ziua în care te naşti
şi cea în care afli de ce te-ai născut.

Aşadar: „Oh, eşti urât.”

Nu. Sunt frumos aşa cum sunt
şi dacă nu crezi asta despre tine...

Atâtea fete au prieteni
care le abuzează emoţional

pentru că „Dacă ne despărțim,
pe mine cine o să mă mai vrea?”

Vedeţi? Toţi vrem să fim iubiţi.

De asta facem ce facem, câteodată.

Vrei să aparţii grupului:
„o să înjur şi o să fiu cool”,

despre asta-i vorba:

„vreau să arăt ca ea, de-aş fi mai înalt,
mai scund, mai deştept, mai cunoscut...”

orice îţi doreşti,
nu e niciodată de ajuns...

până când afli adevărul: sunt minunat,

am fost creat conform destinului meu
şi viaţa mea are un scop mai măreţ.

Nu degeaba sunt aici.

Da, n-am avut parte de un miracol.

Da, cred în Dumnezeu care face minuni
şi am o pereche de pantofi în dulap.

De ce?

Pentru că am văzut orbi care pot vedea
şi surzi care pot auzi.

Puteţi să nu mă credeţi.
Am filmat astea.

Dar mi-am dat seama de ceva:

dacă Dumnezeu 
nu-mi schimbă circumstanţele,

îmi va face viaţa miracol pentru alţii.

Chiar dacă n-ai parte de un miracol,
poţi fi miracol pentru alţii.

O să închei cu o poveste frumoasă.

Eram în sudul Californiei –

am două organizaţii:
una non-profit şi una pentru profit.

Între 2007 și 2010 am ținut probabil
1000 de discursuri, 600 zboruri în total.

Am vorbit în fața
a 4.5 milioane de oameni.

În ultimele 24 de ore, în Serbia, am ajuns
la 5 milioane datorită mass-mediei.

Aşadar, inima noastră
e făcută să iubească pe alţii.

Oamenii trebuie să se iubească
reciproc şi pe sine,

să aibă vise mari şi să nu se dea bătuţi.

Toţi căutăm speranţa, nu-i aşa?

Voi ce căutaţi?

Bani, droguri, sex, alcool,
pornografie, faimă, noroc.

Niciodată nu vă vor satisface.

Niciodată nu sunt de ajuns.

Eu mi-am găsit liniştea sufletească.

La 24 de ani, acum 5-6 ani,
eram în California.

Nu mai întâlnisem pe nimeni ca mine.

La 10 ani mi-aş fi dorit
să întâlnesc pe cineva ca mine.

Miracolul nu s-a produs.

Dar, la 24 de ani, în California,
am văzut un băieţel

fără mâini şi fără picioare,
de 19 luni, exact ca mine.

Ştiam că va fi ridiculizat,

că va cădea în depresie
şi că se va simţi singur,

ştiam că va fi îngrijorat
că nu va avea o prietenă

şi aşa mai departe.

L-am convins pe tatăl său să-l aducă
pe scenă, în faţa a 22.000 de oameni.

Şi toată lumea a plâns.

Era materializarea ideii
că atunci când nu ţi se-ntâmplă un miracol

poţi deveni chiar tu
un miracol pentru cineva.

Nu sunt un super-erou.

Am şi eu perioade bune şi proaste, 
ca şi voi.

Dar luaţi fiecare zi pe rând

chiar dacă nu v-aţi împăcat
cu cine sunteţi şi de ce sunteţi aici

sau încotro mergeţi
după ce nu veţi fi aici.

Eu aşa am trecut peste greutăţi.

Nu mai am ziduri.

Cartea mea se numeşte „Viaţa fără limite”
şi ce va fi, va fi.

Am jucat într-un scurt-metraj,
am luat 30 de premii.

Premiul pentru cel mai bun actor
într-un scurt-metraj.

Mi-am compus propria coloană sonoră.

Am scris două cărţi.

Prima, tradusă în 30 de limbi,
800.000 de exemplare.

Am 29 de ani şi 1 miliard de oameni
ştiu cine sunt.

Nu vreau să mă laud.

Credeţi-mă, sunt ca voi toţi.

Dar sper că v-am inspirat şi acum ştiţi

că dacă eu am putut să visez măreţ,
puteţi şi voi.

Nu există ziduri.

Găsiţi-vă liniştea
şi zidurile vor deveni uşi.

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)