Vreau să vă vorbesc despre inovaţia socială şi antreprenoriatul social. Se întâmplă să am tripleţi. Sunt mici. Au 5 ani. Uneori spun oamenilor că am tripleţi. Mă întreabă: "Serios? Câţi?" Iată o fotografie cu ele. Sunt Sage, Annalisa şi Rider. Se întâmplă, de asemenea, să fiu şi homosexual. Să fii homosexual şi tată de tripleţi e de departe lucrul cel mai inovativ social şi antreprenorial pe care l-am făcut vreodată. (Râsete) (Aplauze) Adevărata inovaţie socială despre care vreau să vă vorbesc implică caritatea. Voi vorbi despre faptul că lucrurile pe care le-am învăţat despre dăruire, caritate şi sectorul nonprofit, de fapt, subminează cauzele pe care le iubim şi dorinţa noastră profundă de a schimba lumea. Înainte, vreau să vă întreb dacă credeţi că sectorul nonprofit joacă un rol important în schimbarea lumii. Mulţi cred că afacerile vor ajuta economiile în dezvoltare, iar afacerile sociale vor avea grijă de restul. Eu cred că afacerile vor mişca marea masă de oameni înainte. Dar, întotdeauna, lasă în urmă acel 10% sau mai mult, care e cel mai dezavantajat sau ghinionist. Afacerile sociale au nevoie de pieţe şi există aspecte pentru care nu poţi aduna banii de care ai nevoie pentru o piaţă. Fac parte din conducerea unui centru pentru persoane cu dizabilităţi, iar aceşti oameni vor să râdă, vor compasiune şi dragoste. Cum monetizezi asta? Aici intervin sectorul nonprofit şi filantropia. Filantropia e piaţa pentru dragoste. E piaţa pentru toţi aceşti oameni pentru care nu apare nicio altă piaţă, Dacă chiar dorim, aşa cum a spus Buckminster Fuller, o lume care funţionează pentru toţi, cu nimeni şi nimic lăsat pe dinafară, atunci sectorul nonprofit trebuie să fie o parte serioasă din conversaţie. Dar nu pare să funcţioneze. De ce organizaţiile caritabile pentru cancerul de sân nu au găsit leacul pentru cancerul de sân sau cele pentru oamenii fără adăpost nu au ajuns la stoparea acestui fenomen în oraşele mari? De ce sărăcia a rămas blocată la 12% din populaţia SUA timp de 40 de ani? Răspunsul e că aceste probleme sociale se manifestă la scară masivă, organizaţiile noastre sunt micuţe în comparaţie cu ele şi avem un sistem de credinţă care le menţine mici. Avem două regulamente. Avem una pentru sectorul nonprofit şi una pentru restul lumii economice. E un apartheid şi discriminează sectorul nonprofit în cinci sectoare diferite, primul fiind compensaţia. În sectorul pentru-profit, cu cât produci mai multă valoare, cu atât faci mai mulţi bani. Nu ne place ca cele nonprofit să folosească banii ca să stimuleze oamenii să producă mai mult în serviciul social. Avem o reacţie viscerală la ideea că oricine va face foarte mulţi bani ajutând alţi oameni. E interesant că nu avem o reacţie viscerală la noţiunea că oamenii fac mulţi bani neajutând alţi oameni. Vrei să faci 50 de milioane de dolari din vânzarea de jocuri video violente pentru copii, dă-i bătaie! Te vom pune pe coperta revistei Wired. Vrei să faci jumătate de milion de dolari încercând să tratezi copii cu malarie şi tu însuţi eşti considerat un parazit. (Aplauze) Considerăm asta sistemul nostru de etică, dar nu realizăm că acest sistem are un efect secundar puternic, care forțează la o alegere mutual exclusivă între a o duce foarte bine, tu şi familia ta, sau a face bine pentru lume, de la minţile cele mai strălucite care ies din universităţile noastre cele mai bune şi trimit zeci de mii de oameni care ar putea face o diferenţă uriaşă în sectorul nonprofit, mărşăluind în fiecare an direct în sectorul pentru- profit pentru că nu sunt dispuşi să facă acel sacrificiu economic pe viaţă. Businessweek a făcut un sondaj, s-a uitat la pachetele conpensatorii pentru masterandul de 10 ani al unei şcoli de afaceri, iar compensaţia medie pentru un masterand la Stanford cu primă, la vârsta de 38, era de 400,000 de dolari. Între timp, în acelaşi an, salariul mediu pentru directorul general al unei organizaţii caritabile medicale de 5 milioane din SUA era de 232.000 de dolari, iar pentru una prentru stoparea foametei, 84.000 de dolari. Nu poți face o mulţime de oameni cu talente de 400.000$ să facă un sacrificiu de 316.000$ în fiecare an ca să devină directorul general al unei organizaţii caritabile prentru stoparea foametei. Unii spun: "Asta-i pentru că cei cu master sunt lacomi." Nu neapărat. Poate sunt deştepţi. E mai ieftin pentru acea persoană să doneze 100.000 de dolari în fiecare an pentru o organizaţie caritabilă prentru stoparea foametei, economiseşte 50.000 de dolari din taxele lor, tot mai rămân în joc aprox. 270.000 de dolari pe an, apoi e considerat filantrop pentru că a donat 100.000 de dolari organizaţiilor caritabile, probabil face parte din consiliul organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei, într-adevăr, probabil supraveghează săracul ticălos care a decis să devină directorul general al organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei şi are o astfel de putere şi influenţă pe viaţă şi adularea poporului încă în faţă. Al doilea domeniu al discriminării e publicitatea şi marketingul. Spunem sectorului pentru-profit, "Cheltuie, cheltuie, cheltuie pe publicitate până când ultimul dolar nu mai produce niciun cent." Nu ne place să vedem donaţiile noastre caritabile cheltuite pe publicitate. Atitudinea noastră e: "Dacă poţi obţine publicitate pe gratis, dimineaţă la 4, sunt de acord cu asta. Dar nu vreau ca donaţiIle mele să fie cheltuite pe publicitate. Vreau ca ea să meargă la cei nevoiaşi." Ca şi cum banii investiţi în publicitate nu ar putea aduce sume mai mari de bani ca să ajute pe cei nevoiaşi. În 1990, compania mea a creat traseul de biciclete AIDSRideUSA de lungă distanţă şi marşul de 3 zile pe o distanţă de 60 de mile pentru cancerul se sân, iar de-a lungul a 9 ani, au participat 182.000 de eroi obişnuiţi şi au strâns un total de 581 milionane de dolari. Au strâns mai mulţi bani şi mai rapid pentru aceste cauze decât orice alt eveniment în istorie, totul bazat pe ideea că oamenii sunt sătui să fie rugaţi să facă mai puţin decât pot face. Oamenii sunt dornici să măsoare distanţa întreagă a potenţialului lor în numele cauzelor de care le pasă profund. Dar trebuie să fie întrebaţi. Am făcut atâţia oameni să participe prin cumpărarea unor reclame de o pagină întreagă în The New York Times, în The Boston Globe, în orele de maximă audienţă de la radio şi în publicitatea TV. Ştiţi câţi oameni am fi adunat dacă puneam pliante la spălătorie? Donaţiile caritabile au rămas blocate în SUA la 2% din produsul intern brut de când am început să-l măsurăm în 1970, o informaţie importantă pentru că ne spune că, în 40 de ani, sectorul nonprofit nu a fost capabil să ia orice cotă de piaţă de la sectorul pentru-profit. Și cum ar putea fi posibil ca un sector să ia cota de piaţa de la un alt sector, dacă nu-i e permis să intre pe piață? Dacă spunem mărcilor de consum: "Puteţi face reclamă la beneficiile produsului vostru", iar organizaţiilor filantropice: "Nu puteţi face reclamă la tot binele pe care-l faceţi", unde credeţi că se vor duce dolarii consumatorilor? Al treilea domeniu de discriminare e asumarea riscului în căutarea noilor idei care să genereze venit. Disney poate face un nou film de 200 de milioane de dolari şi să fie un eşec şi nimeni nu cheamă avocatul general. Dar dacă faci o strângere de fonduri din comunitate de un milion de dolari pentru săraci şi nu produce 75% profit pentru cauză în primele 12 luni, caracterul tău e pus la îndoială. Sectoarele nonprofit devin reticente în a încerca să strângă fonduri curajoase, provocatoare, la scară uriaşă de teama că, dacă eşuează, reputaţia lor va fi tărâtă în noroi. Când interzici eşecul, omori şi inovaţia. Dacă omori inovaţia în strângerea de fonduri, nu poţi obține profit. Dacă nu faci profit, nu poţi creşte. Dacă nu poţi creşte, nu poţi rezolva marile problemele sociale. Domeniul al patrulea e timpul. Amazon a funcționat 6 ani fără să înapoieze vreun profit investitorilor şi oamenii au avut răbdare. Ştiau că era un obiectiv pe termen lung în planul extinderii dominaţiei pe piaţă. Dacă vreodată o organizaţie nonprofit ar avea un vis să construiască o scară nemaipomenită care necesită 6 ani, niciun ban nu va ajunge la cei nevoiaşi, totul va fi investit în construirea acestei scări, ne-am aştepta la o crucificare. Ultimul domeniu e profitul însuşi. Sectorul pentru-profit poate da oamenilor o parte din profit ca să atragă capitalul lor în noile lor idei, dar nu poţi da o parte din profit în sectorul nonprofit, deci sectorul pentru-profit acaparează pieţe de multi-miliarde-dolari capital, iar sectorul nonprofit tânjeşte după dezvoltare, risc şi idei de capital. Puneţi aceste cinci lucruri împreună-- nu poţi folosi banii să atragi talente din sectorul prentru-profit, nu poţi face publicitate oriunde pe o scară similară de cea pe care sectorul pentru-profit o face prentru noii săi clienţi, nu-ţi poţi asuma riscurile în căutarea acestor clienţi pe care sectorul prentru-profit şi le asumă, nu ai același timp ca să le găseşti cum are sectorul prentru-profit, nu ai bursa de valori cu care să finanţezi oricare din acestea, chiar dacă ai putea s-o faci într-un stadiu iniţial, şi tocmai ai pus sectorul nonprofit într-un dezavantaj extrem față de sectorul pentru-profit la orice nivel. Dacă ai orice dubiu legat de efectele acestor regulamente separate, această statistică e grăitoare: din 1970 până în 2009, numărul organizaţiilor nonprofit care s-au dezvoltat, care au depăşit bariera unui venit anual de 50 milioane de dolari, e de 144. În acelaşi timp, numărul celor pentru profit care l-au depăşit e de 46.136. Ne confruntăm cu probleme sociale de o amploare uriaşă, iar organizaţiile noastre nu pot genera niciun procent. Tot procentul merge la Coca-Cola şi Burger King. De ce gândim aşa? Ca cele mai multe doctrine fanatice din America, aceste idei îşi au originea în crezurile vechilor puritani. Puritanii au venit aici din motive religioase, aşa spun ei, dar au venit aici şi pentru că vroiau să facă mulţi bani. Erau oameni pioşi, dar erau şi nişte capitalişti agresivi şi au fost acuzaţi de forme extreme de tendinţe de a face profit, în comparaţie cu celelalte colonii. În acelaşi timp, puritanii erau şi calvinişti, deci erau practic învăţaţi să se urască. Au fost învăţaţi că interesul pentru sine era o mare furioasă care era o cale sigură către damnarea eternă. Asta a creat o problemă serioasă pentru aceşti oameni, nu-i aşa? Au făcut tot acest drum traversând Atlanticul ca să facă bani. Să faci atâţia bani te va duce direct în Iad. Ce vor face în legătura cu asta? Filantropia a fost răspunsul lor. A devenit sanctuarul lor economic unde puteau face penitenţe pentru tendinţele lor de a face profit de cinci cenţi la un dolar. Bineînţeles, cum poţi face bani din filantropie dacă filantropia era penitenţa ta pentru că faci bani? Stimulentele financiare au fost excluse din tărâmul ajutorării celorlalţi, astfel încât putea prospera în domeniul producerii de bani pentru tine însuţi, iar în 400 de ani, nimic nu a intervenit să spună: "Asta e contraproductiv şi nedrept." Această ideologie a fost urmărită de o întrebare foarte periculoasă, anume: "Ce procent din donaţia mea ajunge la cauză versus cheltuieli de regie?" Sunt multe probleme cu acestă întrebare. Mă voi concentra asupra a două. Prima, ne face să credem că cheltuielile de regie sunt negative, ca şi cum nu fac parte din cauză. Dar sunt în mod absolut, mai ales dacă sunt folosite pentru dezvoltare. Ideea că cheltuielile de regie sunt într-un fel un duşman al cauzei creează a doua problemă, mult mai mare, forţând organizaţiile să continue fără cheltuielile de regie de care chiar au nevoie ca să crească ca scopul de a ţine cheltuielile de regie la un nivel scăzut. Am fost învăţaţi că organizaţiile caritabile ar trebui să cheltuie cât mai puţin posibil pe cheltuieli de regie precum strângerea de fonduri sub teoria că, cu cât cheltui mai puţini bani pe strângerea de fonduri, cu atât mai mulţi bani sunt disponibili pentru cauză. Asta e adevărat într-o lume deprimantă unde plăcinta nu poate fi făcută mai mare. Dar dacă e o lume logică unde investiţia în strângerea de fonduri de fapt, adună mai multe fonduri şi face plăcinta mai mare, atunci e exact invers şi ar trebui să investim mai mulţi bani, nu mai puţini, în strângerea de fonduri, pentru că strângerea de fonduri e singurul lucru care are potenţialul de a multiplica suma de bani disponibilă pentru cauza de care ne pasă atât de mult. Vă voi da două exemple, Am lansat AIDSRides cu o investiţie iniţială de 50.000 dolari de risc capital. În 9 ani, am multiplicat de 1.982 de ori, la 108 milioane de dolari după toate cheltuielile pentru serviciile sida. Am lansat marşul de 3 zile pentru cancerul de sân cu o investiţie iniţială de 350.000 dolari de risc capital. Doar în 5 ani, am multiplicat de 554 de ori la 194 milioane de dolari după toate cheltuielile pentru cercetarea cancerului de sân. Dacă ai fi un filantropist chiar interesat în cancerul de sân, ce ar fi mai logic: să ieşi şi să găseşti cercetătorul cel mai inovativ din lume şi să-i dai 350.000 de dolari pentru cercetare sau să-i dai departamentul de strângere de fonduri de 350.000 de dolari ca să-l multiplice în 194 milioane de dolari pentru cercetarea cancerului de sân? 2002 a fost anul cel mai prolific pentru noi. Doar în anul acela, am produs doar pentru cancerul de sân 71 milioane de dolari după toate cheltuielile. Apoi am ieşit din afacere, deodată şi traumatic. De ce? Povestea pe scurt e că sponsorul nostru s-a despărţit de noi. Au vrut să se distanţeze de noi deoarece eram hărţuiţi în media pentru că am investit 40% din sumă în recrutare, în relaţii cu publicul şi în magia experienţei şi nu există nicio terminologie de contabilitate care să descrie acel tip de investiţie în dezvoltare şi în viitor, alta decât acea etichetă demonică de cheltuieli de regie. Într-o zi, toţi cei 350 de angajaţi excelenţi şi-au pierdut locul de muncă pentru că au fost etichetaţi cheltuieli de regie. Sponsorul nostru a ieşit şi a încercat evenimentele pe cont propriu. Cheltuielile de regie au crescut. Venitul net pentru cercetarea cancerului de sân a scăzut cu 84% sau 60 milioane de dolari într-un an. Asta se întâmplă când confundăm moralitatea cu frugalitatea. Am fost învăţaţi că vânzarea de biciclete cu cheltuieli de regie de 5% e moral superioară iniţiativei de strângere de fonduri profesională cu cheltuieli de regie de 40%, dar pierdem partea cea mai importantă a informaţiei: care e mărimea actuală a acestor plăcinţi? Cui îi pasă dacă vânzarea de biciclete are cheltuieli de regie de 5% dacă e mică? Ce dacă vânzarea de biciclete produce doar 71 de dolari pentru donaţii pentru că n-a făcut nicio investiţie la scară mare, iar iniţiativa de strângere de fonduri profesională a produs 71 milioane de dolari pentru că a făcut investiţi? Pe care plăcintă aţi prefera o şi pe care plăcintă credeţi că oamenii înfometaţi ar prefera-o? Iată cum toate acestea afectează imaginea de ansamblu. Am spus că donaţiile caritabile sunt 2% din PIB-ul Statelor Unite. Asta înseamnă aprox. 300 miliarde de dolari pe an. Dar doar 20% sau 60 miliarde de dolari merg către sănătate şi cauzele serviciilor pentru oameni. Restul merg către religie, educaţia superioară şi spitale, iar acele 60 miliarde de dolari nu sunt nici pe departe suficiente ca să rezolve aceste probleme. Dacă am putea creşte donaţiile caritabile de la 2% din PIB dintr-un singur pas la 3% din PIB, investind în acea dezvoltare, asta ar însemna un plus de 150 miliarde de dolari în contribuţii, iar dacă acei bani ar merge disproporţional cu sănătatea şi organizaţiile caritabile pentru serviciile umane, deoarece acestea erau cele pe care le încurajam să investească în creşterea lor, asta ar însemna o triplare a contribuţiilor pentru acel sector. Vorbim pe scară largă. Vorbim de potenţialul pentru adevărata schimbare. Nu se va întâmpla niciodată asta forţând aceste organizaţii să-şi micşoreze orizonturile la obiectivele demoralizatoare de a ţine cheltuielile de regie scăzute. Generaţia noastră nu vrea să scrie pe epitaful ei: "Am ţinut cheltuielile de regie pentru caritate scăzute." (Râsete) (Aplauze) Vrem să scrie că am schimbat lumea şi că o parte din asta am făcut-o prin schimbarea modului în care gândeam aceste lucruri. Data viitoare când vă uitaţi la o organizaţie caritabilă, nu întrebaţi de rata cheltuielilor de regie. Întrebaţi despre scara viselor lor, despre scara viselor Apple, Google, Amazon, cum măsoară progresul lor către aceste vise şi de ce resurse au nevoie ca să le îndeplinească indiferent de cât sunt cheltuielile de regie. Cui îi pasă cât sunt cheltuielile de regie dacă aceste probleme chiar sunt rezolvate? Dacă putem avea acel tip de generozitate, o generozitate a gândului, atunci sectorul non-profit poate juca un rol uriaş în schimbarea lumii pentru acei cetăţeni care au nevoie cel mai mult ca ea să se schimbe. Dacă asta poate fi moştenirea trainică a generaţiei noastre, că ne-am luat responsabilitatea pentru gândirea care ne-a fost lăsată, că am revizitat-o şi am reinventat întregul mod în care umanitatea gândeşte despre schimbarea lucrurilor, pentru întotdeauna, pentru toţi, cred că îmi voi lăsa copii să rezume ce ar însemna asta. Annalisa Smith-Pallotta: Asta ar fi Sage Smith-Pallotta: o adevărată Rider Smith-Pallotta: inovaţie socială. Dan Pallotta: Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc. (Aplauze)