Vreau să vă vorbesc despre inovaţia socială
şi antreprenoriatul social.
Se întâmplă să am tripleţi.
Sunt mici. Au 5 ani.
Uneori spun oamenilor că am tripleţi.
Mă întreabă: "Serios? Câţi?"
Iată o fotografie cu ele.
Sunt Sage, Annalisa şi Rider.
Se întâmplă, de asemenea, să fiu şi homosexual.
Să fii homosexual şi tată de tripleţi e de departe
lucrul cel mai inovativ social şi antreprenorial
pe care l-am făcut vreodată.
(Râsete) (Aplauze)
Adevărata inovaţie socială despre care vreau să vă vorbesc
implică caritatea.
Voi vorbi despre faptul că lucrurile pe care le-am învăţat
despre dăruire, caritate
şi sectorul nonprofit,
de fapt, subminează cauzele pe care le iubim
şi dorinţa noastră profundă de a schimba lumea.
Înainte, vreau să vă întreb dacă credeţi
că sectorul nonprofit joacă un rol important
în schimbarea lumii.
Mulţi cred că afacerile vor ajuta economiile în dezvoltare,
iar afacerile sociale vor avea grijă de restul.
Eu cred că afacerile vor mişca
marea masă de oameni înainte.
Dar, întotdeauna, lasă în urmă acel 10% sau mai mult,
care e cel mai dezavantajat sau ghinionist.
Afacerile sociale au nevoie de pieţe
şi există aspecte pentru care nu poţi aduna
banii de care ai nevoie pentru o piaţă.
Fac parte din conducerea unui centru pentru persoane cu dizabilităţi,
iar aceşti oameni vor să râdă,
vor compasiune şi dragoste.
Cum monetizezi asta?
Aici intervin sectorul nonprofit
şi filantropia.
Filantropia e piaţa pentru dragoste.
E piaţa pentru toţi aceşti oameni
pentru care nu apare nicio altă piaţă,
Dacă chiar dorim, aşa cum a spus Buckminster Fuller,
o lume care funţionează pentru toţi,
cu nimeni şi nimic lăsat pe dinafară,
atunci sectorul nonprofit trebuie să fie
o parte serioasă din conversaţie.
Dar nu pare să funcţioneze.
De ce organizaţiile caritabile pentru cancerul de sân
nu au găsit leacul pentru cancerul de sân
sau cele pentru oamenii fără adăpost nu au ajuns
la stoparea acestui fenomen în oraşele mari?
De ce sărăcia a rămas blocată la 12%
din populaţia SUA timp de 40 de ani?
Răspunsul e că aceste probleme sociale
se manifestă la scară masivă,
organizaţiile noastre sunt micuţe în comparaţie cu ele
şi avem un sistem de credinţă care le menţine mici.
Avem două regulamente.
Avem una pentru sectorul nonprofit
şi una pentru restul lumii economice.
E un apartheid şi discriminează
sectorul nonprofit în cinci sectoare diferite,
primul fiind compensaţia.
În sectorul pentru-profit, cu cât produci mai multă valoare,
cu atât faci mai mulţi bani.
Nu ne place ca cele nonprofit să folosească banii
ca să stimuleze oamenii să producă mai mult în serviciul social.
Avem o reacţie viscerală la ideea că oricine
va face foarte mulţi bani ajutând alţi oameni.
E interesant că nu avem o reacţie viscerală
la noţiunea că oamenii fac mulţi bani neajutând alţi oameni.
Vrei să faci 50 de milioane de dolari
din vânzarea de jocuri video violente pentru copii, dă-i bătaie!
Te vom pune pe coperta revistei Wired.
Vrei să faci jumătate de milion de dolari
încercând să tratezi copii cu malarie
şi tu însuţi eşti considerat un parazit. (Aplauze)
Considerăm asta sistemul nostru de etică,
dar nu realizăm că acest sistem
are un efect secundar puternic,
care forțează la o alegere mutual exclusivă
între a o duce foarte bine, tu şi familia ta,
sau a face bine pentru lume,
de la minţile cele mai strălucite care ies din universităţile noastre cele mai bune
şi trimit zeci de mii de oameni
care ar putea face o diferenţă uriaşă în sectorul nonprofit,
mărşăluind în fiecare an direct în sectorul pentru- profit
pentru că nu sunt dispuşi să facă acel sacrificiu economic pe viaţă.
Businessweek a făcut un sondaj, s-a uitat la pachetele conpensatorii
pentru masterandul de 10 ani al unei şcoli de afaceri,
iar compensaţia medie pentru un masterand la Stanford
cu primă, la vârsta de 38, era de 400,000 de dolari.
Între timp, în acelaşi an, salariul mediu
pentru directorul general al unei organizaţii caritabile medicale de 5 milioane din SUA
era de 232.000 de dolari, iar pentru una prentru stoparea foametei, 84.000 de dolari.
Nu poți face o mulţime de oameni
cu talente de 400.000$ să facă un sacrificiu de 316.000$
în fiecare an ca să devină directorul general al unei organizaţii caritabile prentru stoparea foametei.
Unii spun: "Asta-i pentru că cei cu master sunt lacomi."
Nu neapărat. Poate sunt deştepţi.
E mai ieftin pentru acea persoană să doneze
100.000 de dolari în fiecare an pentru o organizaţie caritabilă prentru stoparea foametei,
economiseşte 50.000 de dolari din taxele lor,
tot mai rămân în joc aprox. 270.000 de dolari pe an,
apoi e considerat filantrop pentru că a donat
100.000 de dolari organizaţiilor caritabile,
probabil face parte din consiliul organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei,
într-adevăr, probabil supraveghează săracul ticălos
care a decis să devină directorul general al organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei
şi are o astfel de putere şi influenţă pe viaţă
şi adularea poporului încă în faţă.
Al doilea domeniu al discriminării e publicitatea şi marketingul.
Spunem sectorului pentru-profit, "Cheltuie, cheltuie, cheltuie pe publicitate
până când ultimul dolar nu mai produce niciun cent."
Nu ne place să vedem donaţiile noastre caritabile cheltuite pe publicitate.
Atitudinea noastră e: "Dacă poţi obţine publicitate pe gratis,
dimineaţă la 4, sunt de acord cu asta.
Dar nu vreau ca donaţiIle mele să fie cheltuite pe publicitate.
Vreau ca ea să meargă la cei nevoiaşi."
Ca şi cum banii investiţi în publicitate
nu ar putea aduce sume mai mari de bani
ca să ajute pe cei nevoiaşi.
În 1990, compania mea a creat
traseul de biciclete AIDSRideUSA de lungă distanţă
şi marşul de 3 zile pe o distanţă de 60 de mile pentru cancerul se sân,
iar de-a lungul a 9 ani,
au participat 182.000 de eroi obişnuiţi
şi au strâns un total de 581 milionane de dolari.
Au strâns mai mulţi bani şi mai rapid pentru aceste cauze
decât orice alt eveniment în istorie,
totul bazat pe ideea că oamenii sunt sătui
să fie rugaţi să facă mai puţin decât pot face.
Oamenii sunt dornici să măsoare
distanţa întreagă a potenţialului lor
în numele cauzelor de care le pasă profund.
Dar trebuie să fie întrebaţi.
Am făcut atâţia oameni să participe
prin cumpărarea unor reclame de o pagină întreagă în The New York Times,
în The Boston Globe, în orele de maximă audienţă de la radio şi în publicitatea TV.
Ştiţi câţi oameni am fi adunat
dacă puneam pliante la spălătorie?
Donaţiile caritabile au rămas blocate în SUA
la 2% din produsul intern brut de când am început să-l măsurăm în 1970,
o informaţie importantă pentru că ne spune
că, în 40 de ani, sectorul nonprofit
nu a fost capabil să ia orice cotă de piaţă
de la sectorul pentru-profit.
Și cum ar putea fi posibil ca un sector
să ia cota de piaţa de la un alt sector,
dacă nu-i e permis să intre pe piață?
Dacă spunem mărcilor de consum:
"Puteţi face reclamă la beneficiile produsului vostru",
iar organizaţiilor filantropice: "Nu puteţi face reclamă la tot binele pe care-l faceţi",
unde credeţi că se vor duce dolarii consumatorilor?
Al treilea domeniu de discriminare e asumarea riscului
în căutarea noilor idei care să genereze venit.
Disney poate face un nou film de 200 de milioane de dolari şi să fie un eşec
şi nimeni nu cheamă avocatul general.
Dar dacă faci o strângere de fonduri din comunitate de un milion de dolari
pentru săraci şi nu produce 75% profit
pentru cauză în primele 12 luni,
caracterul tău e pus la îndoială.
Sectoarele nonprofit devin reticente în a încerca
să strângă fonduri curajoase, provocatoare, la scară uriaşă
de teama că, dacă eşuează, reputaţia lor
va fi tărâtă în noroi.
Când interzici eşecul,
omori şi inovaţia.
Dacă omori inovaţia în strângerea de fonduri, nu poţi obține profit.
Dacă nu faci profit, nu poţi creşte.
Dacă nu poţi creşte, nu poţi rezolva marile problemele sociale.
Domeniul al patrulea e timpul.
Amazon a funcționat 6 ani fără să înapoieze vreun profit investitorilor
şi oamenii au avut răbdare.
Ştiau că era un obiectiv pe termen lung în planul
extinderii dominaţiei pe piaţă.
Dacă vreodată o organizaţie nonprofit ar avea un vis
să construiască o scară nemaipomenită care necesită 6 ani,
niciun ban nu va ajunge la cei nevoiaşi,
totul va fi investit în construirea acestei scări,
ne-am aştepta la o crucificare.
Ultimul domeniu e profitul însuşi.
Sectorul pentru-profit poate da oamenilor o parte din profit
ca să atragă capitalul lor în noile lor idei,
dar nu poţi da o parte din profit în sectorul nonprofit,
deci sectorul pentru-profit acaparează pieţe de multi-miliarde-dolari capital,
iar sectorul nonprofit tânjeşte după dezvoltare,
risc şi idei de capital.
Puneţi aceste cinci lucruri împreună-- nu poţi folosi banii
să atragi talente din sectorul prentru-profit,
nu poţi face publicitate oriunde pe o scară similară
de cea pe care sectorul pentru-profit o face prentru noii săi clienţi,
nu-ţi poţi asuma riscurile în căutarea acestor clienţi
pe care sectorul prentru-profit şi le asumă,
nu ai același timp ca să le găseşti
cum are sectorul prentru-profit,
nu ai bursa de valori cu care să finanţezi oricare din acestea,
chiar dacă ai putea s-o faci într-un stadiu iniţial,
şi tocmai ai pus sectorul nonprofit
într-un dezavantaj extrem față de sectorul pentru-profit
la orice nivel.
Dacă ai orice dubiu legat de efectele acestor regulamente separate,
această statistică e grăitoare:
din 1970 până în 2009,
numărul organizaţiilor nonprofit care s-au dezvoltat,
care au depăşit bariera unui venit anual de 50 milioane de dolari,
e de 144.
În acelaşi timp, numărul celor pentru profit care l-au depăşit
e de 46.136.
Ne confruntăm cu probleme sociale de o amploare uriaşă,
iar organizaţiile noastre nu pot genera niciun procent.
Tot procentul merge la Coca-Cola şi Burger King.
De ce gândim aşa?
Ca cele mai multe doctrine fanatice din America,
aceste idei îşi au originea în crezurile vechilor puritani.
Puritanii au venit aici din motive religioase, aşa spun ei,
dar au venit aici şi pentru că vroiau să facă mulţi bani.
Erau oameni pioşi, dar erau şi
nişte capitalişti agresivi
şi au fost acuzaţi de forme extreme de tendinţe de a face profit,
în comparaţie cu celelalte colonii.
În acelaşi timp, puritanii erau şi calvinişti,
deci erau practic învăţaţi să se urască.
Au fost învăţaţi că interesul pentru sine era o mare furioasă
care era o cale sigură către damnarea eternă.
Asta a creat o problemă serioasă pentru aceşti oameni, nu-i aşa?
Au făcut tot acest drum traversând Atlanticul ca să facă bani.
Să faci atâţia bani te va duce direct în Iad.
Ce vor face în legătura cu asta?
Filantropia a fost răspunsul lor.
A devenit sanctuarul lor economic
unde puteau face penitenţe pentru tendinţele lor de a face profit
de cinci cenţi la un dolar.
Bineînţeles, cum poţi face bani din filantropie
dacă filantropia era penitenţa ta pentru că faci bani?
Stimulentele financiare au fost excluse din tărâmul ajutorării celorlalţi,
astfel încât putea prospera în domeniul producerii de bani pentru tine însuţi,
iar în 400 de ani, nimic nu a intervenit
să spună: "Asta e contraproductiv şi nedrept."
Această ideologie a fost urmărită de o întrebare foarte periculoasă,
anume: "Ce procent din donaţia mea ajunge la cauză versus cheltuieli de regie?"
Sunt multe probleme cu acestă întrebare.
Mă voi concentra asupra a două.
Prima, ne face să credem că cheltuielile de regie sunt negative,
ca şi cum nu fac parte din cauză.
Dar sunt în mod absolut, mai ales dacă sunt folosite pentru dezvoltare.
Ideea că cheltuielile de regie sunt într-un fel
un duşman al cauzei
creează a doua problemă, mult mai mare,
forţând organizaţiile să continue fără cheltuielile de regie
de care chiar au nevoie ca să crească
ca scopul de a ţine cheltuielile de regie la un nivel scăzut.
Am fost învăţaţi că organizaţiile caritabile ar trebui să cheltuie
cât mai puţin posibil pe cheltuieli de regie precum strângerea de fonduri
sub teoria că, cu cât cheltui mai puţini bani pe strângerea de fonduri,
cu atât mai mulţi bani sunt disponibili pentru cauză.
Asta e adevărat într-o lume deprimantă
unde plăcinta nu poate fi făcută mai mare.
Dar dacă e o lume logică unde investiţia în strângerea de fonduri
de fapt, adună mai multe fonduri şi face plăcinta mai mare,
atunci e exact invers
şi ar trebui să investim mai mulţi bani, nu mai puţini,
în strângerea de fonduri, pentru că strângerea de fonduri e singurul lucru
care are potenţialul de a multiplica suma de bani
disponibilă pentru cauza de care ne pasă atât de mult.
Vă voi da două exemple, Am lansat AIDSRides
cu o investiţie iniţială de 50.000 dolari de risc capital.
În 9 ani, am multiplicat de 1.982 de ori,
la 108 milioane de dolari după toate cheltuielile pentru serviciile sida.
Am lansat marşul de 3 zile pentru cancerul de sân
cu o investiţie iniţială de 350.000 dolari de risc capital.
Doar în 5 ani, am multiplicat de 554 de ori
la 194 milioane de dolari după toate cheltuielile
pentru cercetarea cancerului de sân.
Dacă ai fi un filantropist chiar interesat în cancerul de sân,
ce ar fi mai logic:
să ieşi şi să găseşti cercetătorul cel mai inovativ din lume
şi să-i dai 350.000 de dolari pentru cercetare
sau să-i dai departamentul de strângere de fonduri de 350.000 de dolari
ca să-l multiplice în 194 milioane de dolari pentru cercetarea cancerului de sân?
2002 a fost anul cel mai prolific pentru noi.
Doar în anul acela, am produs doar pentru cancerul de sân
71 milioane de dolari după toate cheltuielile.
Apoi am ieşit din afacere,
deodată şi traumatic.
De ce? Povestea pe scurt e că sponsorul nostru s-a despărţit de noi.
Au vrut să se distanţeze de noi
deoarece eram hărţuiţi în media
pentru că am investit 40% din sumă în recrutare,
în relaţii cu publicul şi în magia experienţei
şi nu există nicio terminologie de contabilitate care să descrie
acel tip de investiţie în dezvoltare şi în viitor,
alta decât acea etichetă demonică de cheltuieli de regie.
Într-o zi, toţi cei 350 de angajaţi excelenţi
şi-au pierdut locul de muncă
pentru că au fost etichetaţi cheltuieli de regie.
Sponsorul nostru a ieşit şi a încercat evenimentele pe cont propriu.
Cheltuielile de regie au crescut.
Venitul net pentru cercetarea cancerului de sân a scăzut
cu 84% sau 60 milioane de dolari într-un an.
Asta se întâmplă când confundăm
moralitatea cu frugalitatea.
Am fost învăţaţi că vânzarea de biciclete cu cheltuieli de regie de 5%
e moral superioară iniţiativei de strângere de fonduri profesională cu cheltuieli de regie de 40%,
dar pierdem partea cea mai importantă a informaţiei:
care e mărimea actuală a acestor plăcinţi?
Cui îi pasă dacă vânzarea de biciclete are cheltuieli de regie de 5% dacă e mică?
Ce dacă vânzarea de biciclete produce doar 71 de dolari pentru donaţii
pentru că n-a făcut nicio investiţie la scară mare,
iar iniţiativa de strângere de fonduri profesională a produs
71 milioane de dolari pentru că a făcut investiţi?
Pe care plăcintă aţi prefera o şi pe care plăcintă
credeţi că oamenii înfometaţi ar prefera-o?
Iată cum toate acestea afectează imaginea de ansamblu.
Am spus că donaţiile caritabile sunt 2% din PIB-ul Statelor Unite.
Asta înseamnă aprox. 300 miliarde de dolari pe an.
Dar doar 20% sau 60 miliarde de dolari
merg către sănătate şi cauzele serviciilor pentru oameni.
Restul merg către religie, educaţia superioară şi spitale,
iar acele 60 miliarde de dolari nu sunt nici pe departe suficiente
ca să rezolve aceste probleme.
Dacă am putea creşte donaţiile caritabile
de la 2% din PIB dintr-un singur pas
la 3% din PIB, investind în acea dezvoltare,
asta ar însemna un plus de 150 miliarde de dolari în contribuţii,
iar dacă acei bani ar merge disproporţional
cu sănătatea şi organizaţiile caritabile pentru serviciile umane,
deoarece acestea erau cele pe care le încurajam să investească în creşterea lor,
asta ar însemna o triplare a contribuţiilor pentru acel sector.
Vorbim pe scară largă.
Vorbim de potenţialul pentru adevărata schimbare.
Nu se va întâmpla niciodată asta forţând
aceste organizaţii să-şi micşoreze orizonturile
la obiectivele demoralizatoare de a ţine cheltuielile de regie scăzute.
Generaţia noastră nu vrea să scrie pe epitaful ei:
"Am ţinut cheltuielile de regie pentru caritate scăzute."
(Râsete) (Aplauze)
Vrem să scrie că am schimbat lumea
şi că o parte din asta am făcut-o
prin schimbarea modului în care gândeam aceste lucruri.
Data viitoare când vă uitaţi la o organizaţie caritabilă,
nu întrebaţi de rata cheltuielilor de regie.
Întrebaţi despre scara viselor lor,
despre scara viselor Apple, Google, Amazon,
cum măsoară progresul lor către aceste vise
şi de ce resurse au nevoie ca să le îndeplinească
indiferent de cât sunt cheltuielile de regie.
Cui îi pasă cât sunt cheltuielile de regie dacă aceste probleme chiar sunt rezolvate?
Dacă putem avea acel tip de generozitate,
o generozitate a gândului, atunci sectorul non-profit poate juca
un rol uriaş în schimbarea lumii pentru acei cetăţeni
care au nevoie cel mai mult ca ea să se schimbe.
Dacă asta poate fi moştenirea trainică a generaţiei noastre,
că ne-am luat responsabilitatea
pentru gândirea care ne-a fost lăsată,
că am revizitat-o
şi am reinventat întregul mod în care umanitatea gândeşte despre schimbarea lucrurilor,
pentru întotdeauna, pentru toţi,
cred că îmi voi lăsa copii să rezume ce ar însemna asta.
Annalisa Smith-Pallotta: Asta ar fi
Sage Smith-Pallotta: o adevărată
Rider Smith-Pallotta: inovaţie socială.
Dan Pallotta: Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc.
(Aplauze)
Vă mulţumesc. (Aplauze)