În fiecare vară, familia mea și cu mine călătorim în jurul lumii, la 3.000 de mile depărtare, în țara diversității culturale, adică în India. India e o țară cunoscută pentru căldura și umiditatea excesivă. Pentru mine, singura scăpare de această căldură e să beau multă apă. Cât timp sunt în India, părinții îmi amintesc mereu să beau doar apă fiartă sau îmbuteliată pentru că, față de America, unde pot doar să pornesc un robinet și să fac rost de apă curată, potabilă, în India apa e adesea contaminată. Așa că părinții mei trebuie să se asigure că apa pe care o bem e sigură. Totuși, am realizat repede că nu toată lumea e destul de norocoasă să se bucure de apă curată ca noi. Dincolo de casa bunicilor mei, pe străzile aglomerate ale Indiei, am văzut oameni stând la cozi lungi sub soarele fierbinte, umplând găleți cu apă de la un robinet. Am văzut chiar copii de aceeași vârstă cu mine umplând niște sticle de plastic cu apă murdară din râul de la marginea drumului. Urmărind acești copii forțați să bea o apă pe care eu o consideram prea murdară și să o atingi, mi-a schimbat perspectiva asupra lumii. Această nedreptate socială inacceptabilă m-a silit să vreau să găsesc o soluție pentru problema mondială a apei potabile. Voiam să știu de ce acești copii nu aveau apă, o substanță esențială vieții. Am aflat că ne confruntăm cu o criză globală de apă. Asta poate părea surprinzător, știind că 75% din planetă e acoperită cu apă, dar doar 2,5% din ea e apă dulce și mai puțin de 1% din rezerva de apă dulce a Pământului e disponibilă pentru consum. Odată cu creșterea populației, dezvoltarea industrială și creșterea economică, cererea pentru apă curată crește, totuși resursele se epuizează rapid. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, 660 milioane de oameni nu au acces la o sursă de apă potabilă. Lipsa accesului la apă potabilă e o cauză principală de deces pentru copiii sub 5 ani în țările în curs de dezvoltare, iar UNICEF estimează că 3.000 de copii mor zilnic din cauza bolilor asociate cu consumul de apă. După ce m-am întors acasă într-o vară în clasa a opta, am decis că voiam să îmi combin pasiunea de a rezolva criza mondială a apei cu interesul meu pentru știință. Așa că am decis că cel mai bun lucru posibil ar fi să îmi transform garajul într-un laborator. (Râsete) De fapt, inițial am transformat bucătăria, dar părinții nu au fost de acord și m-au dat afară. De asemenea, am citit multe articole științifice despre cercetarea apei și am aflat că în prezent în țările în curs de dezvoltare există așa-numita dezinfectarea solară, sau SODIS, ce e utilizată pentru purificarea apei. În SODIS, sticle de plastic sunt umplute cu apă murdară și sunt apoi expuse la lumina solară pentru 6-8 ore. Radiațiile UV de la soare distrug ADN-ul acestor germeni patogeni și dezinfectează apa. Deși SODIS e ușor de folosit și eficient din punct de vedere energetic, pentru că folosește doar energie solară, e foarte înceată, poate dura până la două zile când e înnorat. Pentru a face SODIS mai rapid, o nouă metodă denumită fotocataliză a început să fie utilizată recent. Ce e de fapt fotocataliza? Să le luăm pe rând: photo înseamnă de la soare și un catalizator e ceva care accelerează o reacție. Deci fotocataliza grăbește acest proces de dezinfectare solară. Când lumina solară intră și lovește un fotocatalizator, ca TiO2, sau dioxid de titan, creează niște specii foarte reactive de oxigen, ca superoxizii, peroxidul de hidrogen și radicalii hidroxil. Aceste specii reactive de oxigen sunt capabile să îndepărteze bacteriile, organismele și alte impurități ale apei de băut. Dar din păcate sunt niște dezavantaje în modul în care fotocatalizatorul SODIS e folosit. Se procedează în felul următor: se iau sticlele de plastic și se acoperă interiorul cu un strat de fotocatalizator. Dar fotocatalizatorii ca dioxidul de titan sunt adesea folosiți pentru protecția solară pentru a bloca radiațiile UV. Când aceste sticle sunt acoperite pe interior, de fapt se blochează o parte din radiațiile UV, diminuând astfel eficacitatea procesului. De asemenea, straturile fotocatalitice nu sunt strâns legate de sticla de plastic, ceea ce înseamnă că se spală, iar oamenii ajung să bea catalizatorul. Chiar dacă TiO2 e sigur și inert, procesul devine ineficient dacă îl bei, pentru că apoi trebuie completat deficitul chiar și după câteva utilizări. Scopul meu era să depășesc dezavantajele acestor metode de tratare și să creez o metodă sigură, durabilă, eficace și prietenoasă cu mediul de purificare a apei. Ce a început ca un proiect de știință al unui copil de clasa a 8-a e acum compozitul meu fotocatalitic pentru purificarea apei. Compozitul combină dioxidul de titan cu ciment. Compozitul asemănător cu cimentul poate lua forme diferite, deci poate fi utilizat în multe moduri. De exemplu, poți crea o tijă care poate fi plasată ușor în sticlele cu apă pentru uz individual sau poți crea un filtru poros care poate filtra apă pentru familii. Poți chiar acoperi interiorul unui rezervor de apă pentru a purifica cantități mai mari de apă pentru comunități pe o perioadă lungă de timp. Pe parcurs, călătoria mea nu a fost ușoară. Nu am avut acces la un laborator sofisticat. Aveam 14 ani când am început, dar nu am lăsat vârsta să mă descurajeze în interesul meu de a urma cercetarea științifică și dorința de a rezolva criza globală a apei. Apa nu e doar solventul universal. Apa este un dreptul uman universal. Din acest motiv, voi continua să lucrez la acest proiect științific din 2012 și să îl aduc din laborator în lumea reală. Iar vara aceasta am fondat Catalyst for World Water, o asociație socială cu scopul de a grăbi soluțiile crizei mondiale a apei. (Aplauze) O singură picătură de apă nu poate face multe, dar când multe picături se unesc, pot susține viața pe planeta noastră. Așa cum picăturile de apă se unesc pentru a forma oceane, cred că toți trebuie să ne unim când abordăm această problemă globală. Mulțumesc! (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze)