Mai întâi un videoclip.
Da, e un ou bătut.
Dar pe măsură ce priviți,
sper că începeţi să simţiţi
că se petrece ceva nefiresc.
S-ar putea să observaţi că de fapt,
ouăle se readună în forma iniţială.
Iar acum veţi vedea cum albuşul
şi gălbenuşul au fost separate.
Iar acum vor fi turnate la loc în ou.
Şi cu toţii ştim, în adâncul sufletului,
că nu acesta e modul
în care universul funcţionează.
Un ou bătut este --
bătut gustos, dar bătut.
Un ou e un lucru frumos, sofisticat
care poate crea lucruri
și mai sofisticate,
cum ar fi pui de găină.
Și știm din intuiție
că universul nu evoluează
din dezordine către complexitate.
De fapt, această intuiție
e reflectată într-una din legile
fundamentale ale fizicii,
a doua lege a termodinamicii,
sau legea entropiei.
Aceasta spune în principiu
că tendința generală în univers
e de a înainta dinspre ordine și structură
către lipsă de ordine
și lipsă de structură --
către dezordine.
De asta acel videoclip
pare așa nefiresc.
Și totuși,
priviți în jur.
Ce vedem în jurul nostru
e o incredibilă complexitate.
Eric Beinhocker estimează
că doar în New York
există cam 10 miliarde de produse
distincte comercializate,
de sute de ori numărul existent
de specii pe pământ.
Și sunt comercializate de o specie
de aproape 7 miliarde de indivizi
conectați prin comerț,
călătorii și Internet
într-un sistem global
de o complexitate copleșitoare.
Deci, iată o mare dilemă:
într-un univers
dominat de a doua lege a termodinamicii,
cum e posibilă generarea
genului de complexitate descris --
complexitatea reprezentată de tine,
de mine
și de centrul expozițional de conferințe?
Ei bine, iată răspunsul:
Universul poate crea complexitate,
dar cu mare dificultate.
În nișe apar condiții ideale,
pe care colegul meu Fred Spier
le numește „Goldilocks conditions” --
nu prea cald, nu prea rece,
dar potrivite pentru apariția
complexității.
Așa apar lucruri ușor mai complicate.
Și unde există lucruri mai complicate,
poți obține lucruri și mai complicate.
Astfel se acumulează complexitatea
pas cu pas.
Fiecare etapă e magică
deoarece creează impresia
că ceva complet nou
apare aproape din senin în Univers.
În Marea Istorie numim aceste momente
momente prag.
Și cu fiecare prag
existența devine mai dură.
Lucrurile complexe devin mai fragile,
mai vulnerabile,
condițiile Goldilocks devin
tot mai stringente,
și e tot mai dificil
de creat complexitate.
Noi, creaturi extrem de complexe,
trebuie neapărat
să cunoaștem această poveste
despre cum creează Universul complexitate,
în ciuda legii acestei legi,
și de ce complexitatea
înseamnă vulnerabilitate
și fragilitate.
Și asta e povestea
pe care o relatăm în „Marea Istorie”.
Dar pentru asta trebuie să facem ceva
care la prima vedere
pare complet imposibil.
Trebuie să examinăm întreaga
istorie a Universului.
Deci hai s-o examinăm.
(Râsete)
Hai să dăm timpul înapoi
13,7 miliarde de ani
la începutul timpului.
În jur nu e nimic.
Nici măcar timp sau spațiu.
Imaginați-vă cel mai întunecat
și gol lucru posibil,
ridicați-l la cub de o infinitate de ori
și iată unde suntem.
Și deodată...
BANG!
Un univers apare, un întreg univers.
Și am trecut de primul prag.
Universul e mititel,
mai mic decât un atom.
E incredibil de fierbinte.
Conține tot ce există
în Universul prezent,
deci, vă imaginați, explodează,
și se extinde cu viteză incredibilă.
La început e doar o negură,
dar curând aspecte distincte
încep să apară în acea negură.
În decursul primei secunde,
energia însăși se sfărâmă
în forțe distincte
inclusiv electromagnetism și gravitație.
Energia mai face altceva
cu adevărat magic,
se coagulează să formeze materie --
quarcii care vor forma protonii
și leptonii care includ electronii.
Și toate astea se întâmplă
în prima secundă.
Acum avansăm 380.000 de ani.
De două ori mai mult timp
de când există omenire pe această planetă.
Acum apar atomi simpli
de hidrogen și heliu.
Acum vreau să fac o scurtă pauză,
la 380.000 de ani
după apariția universului,
pentru că de fapt știm foarte multe
despre Univers în această etapă.
Știm, mai întâi de toate,
că era extrem de simplu.
Era alcătuit din nori uriași
de atomi de hidrogen și heliu,
fără nicio structură.
Efectiv un fel de cosmos amorf.
Dar asta nu e absolut adevărat.
Studii recente
cu sateliți ca satelitul WMAP
au arătat că, de fapt, existau minuscule
diferențe în acel fundal.
Ce vedeți aici,
zonele albastre sunt cu o miime
de grad mai reci
decât zonele roșii.
Acestea sunt diferențe minuscule,
dar a fost destul ca Universul să avanseze
la următorul stadiu de acumulare
a complexității.
Iată cum se întâmplă.
Gravitația e mai puternică
unde există mai multă materie.
Deci în zone cu densitate puțin mai mare,
gravitația începe să compacteze
norii de atomi de hidrogen și heliu.
Ne putem imagina Universul
timpuriu fragmentându-se
într-un miliard de nori.
Și fiecare nor e compactat,
gravitația devine tot mai puternică
pe măsură ce densitatea crește,
temperatura începe să crească
în centrul fiecărui nor,
și apoi în centru fiecărui nor
temperatura depășește pragul de căldură
de 10 milioane de grade,
protonii încep să fuzioneze,
apare o imensă eliberare de energie,
și...
BAM!
Avem primele stele.
După 200 milioane de ani după Big Bang,
stele încep să apară prin tot universul,
miliarde de stele.
Universul e acum mult mai interesant
și mai complex.
Stelele vor crea condiții Goldilocks
pentru traversarea a două noi praguri.
Când stelele foarte mari mor,
ele creează temperaturi atât de înalte
încât protonii încep să fuzioneze
în tot felul de combinații exotice,
formând toate elementele
din tabelul periodic.
Dacă, la fel ca mine,
purtați un inel de aur,
acesta a fost făurit într-o explozie
de supernova.
Deci acum Universul din punct de vedere
chimic mult mai complex.
Și într-un univers mult
mai complex chimic,
e posibil să faci mai multe lucruri.
Și ceea ce începe să se întâmple
e că în jurul stelelor,
stelelor tinere,
toate aceste elemente
se combină, se amestecă,
energia stelelor le amestecă
într-un vârtej,
formează particule, formează fulgi,
formează fire de praf,
formează roci, formează asteroizi,
și în cele din urmă,
planete și sateliți naturali.
Așa s-a format sistemul nostru solar,
acum 4,5 miliarde de ani.
Planetele stâncoase ca Pământul nostru
sunt semnificativ mai complexe
decât stelele
pentru că ele conțin o diversitate
mult mai mare de materiale.
Prin urmare am depășit al patrulea
prag de complexitate.
Acum, înaintarea devine mai grea.
Următorul stadiu introduce entități
semnificativ mai fragile,
și mai vulnerabile,
dar sunt și mult mai creative
și mult mai capabile să genereze
complexitate avansată.
Vorbesc bineînțeles,
despre organisme vii.
Organismele vii sunt create de chimie.
Suntem conglomerate imense
de compuși chimici.
Chimia e dominată
de forțe electromagnetice.
Aceasta operează pe distanțe
mult mai mici decât gravitația,
ceea ce explică de ce voi și eu
suntem mult mai mici
decât stelele sau planetele.
Dar care sunt condițiile ideale
pentru procesele chimice?
Care sunt condițiile Goldilocks?
În primul rând avem nevoie de energie,
dar nu prea multă.
În centrul unei stele
e atât de multă energie
încât orice atom care se leagă de altul
se va dezlipi imediat.
Dar nici prea puțină energie.
În spațiul intergalactic,
există atât de puțină
încât atomii nu se pot combina.
E nevoie de cantitatea potrivită,
iar planetele, evident, sunt numai bune,
pentru că sunt aproape de stele,
dar nu prea aproape.
E nevoie și de o mare diversitate
de elemente chimice
și e nevoie de un lichid ca apa.
De ce?
În gaze, atomii trec unii pe lângă
alții atât de rapid
încât nu se pot combina.
În solide,
atomii sunt blocați rigid,
nu se pot mișca.
În lichide,
pot naviga, se pot lega
și combina să formeze molecule.
Unde poți găsi
asemenea condiții Goldilocks?
Ei bine, planetele sunt grozave,
iar Pământul nostru timpuriu
era aproape perfect.
Era la distanță optimă de steaua sa
conținând oceane uriașe de apă lichidă.
Și adânc sub aceste oceane
în crăpături în crusta Pământului
exista căldură care se infiltra
din interiorul Pământului,
și exista și o mare diversitate
de elemente.
Deci în acele cratere oceanice
fantastice procese chimice
au început să se petreacă,
și atomii s-au combinat în tot felul
de combinații exotice.
Dar bineînțeles, viața e mai mult
decât compuși exotici.
Cum stabilizezi
acele molecule uriașe
care par a fi viabile.
Ei bine, aici introduce viața
un truc complet nou.
Nu stabilizezi organismul individual,
stabilizezi șablonul,
tiparul care poartă informația,
și lași tiparul să se multiplice.
Iar ADN-ul, bineînțeles,
e minunată moleculă
care conține informația.
Sunteți familiari cu spirala dublă
a ADN-ului.
Fiecare punte de legătură
conține o informație.
Deci ADN-ul conține informații
despre cum să faci organisme vii.
Și ADN-ul de asemenea
se copiază pe el însuși.
Se copiază și împrăștie
șabloanele prin ocean.
Deci informația se răspândește.
Observați că informația a devenit
parte din povestea noastră.
Dar adevărata frumusețe a ADN-ului
constă în imperfecțiunile sale.
Pe măsură ce se copiază,
o dată la un miliard de trepte
apare o eroare.
Și asta înseamnă
că ADN-ul, de fapt, învață.
Acumulează noi moduri
de a face organisme vii
pentru că unele erori funcționează.
Deci ADN-ul învață
și acumulează diversitate și complexitate.
Vedem acestea petrecându-se
de-a lungul a patru miliarde de ani.
Majoritatea acelui timp
al vieții pe Pământ,
organismele vii au fost relativ simple --
unicelulare.
Dar erau de o mare diversitate,
iar în interior, mare complexitate.
Apoi acum vreo 600-800 milioane de ani
organismele multicelulare apar.
Apar ciuperci, apar pești,
apar plante,
amfibii, reptile,
și bineînțeles apar și dinozaurii.
Și ocazional apar dezastre.
Acum 65 milioane de ani
un asteroid a aterizat pe Pământ
lângă peninsula Yucatan
creând condiții echivalente
unui război nuclear,
și dinozaurii au fost nimiciți.
Groaznice vești pentru dinozauri.
Dar grozave vești pentru strămoșii
noștri mamiferi
care au înflorit
în nișele lăsate libere de dinozauri.
Iar noi, ființele umane
suntem parte din pulsul creativ evolutiv
care a început cu 65 milioane ani în urmă
cu aterizarea unui asteroid.
Hominizii au apărut cu acum 200.000 ani.
Și cred că noi constituim
un prag în această poveste extraordinară.
Să vă explic de ce.
Am văzut că ADN-ul învață într-un sens,
acumulează informație.
Dar e de asemenea lent.
ADN-ul acumulează informație
prin erori aleatorii,
din care unele se întâmplă să funcționeze.
Dar ADN-ul de fapt generează
un mod mai rapid de învățare;
a produs organisme cu creier,
și aceste organisme
pot învăța în timp real.
Acumulează informație, învață.
Trist e că
atunci când mor, informația moare
împreună cu organismul.
Ce e diferit la oameni
e limbajul uman.
Suntem binecuvântați cu un limbaj,
un sistem de comunicare,
atât de puternic și precis
încât putem împărtăși ce am învățat
cu asemenea precizie
încât se acumulează în memoria colectivă.
Asta înseamnă
că poate supraviețui mai mult
decât cei care au învățat acea informație
și aceasta se poate acumula
de la o generație la alta.
Din acest motiv, ca specie,
suntem așa creativi
și atât de puternici,
și din acest motiv avem o istorie.
Se pare că suntem singura specie
din 4 miliarde ani
cu acest dar.
Eu numesc această abilitate
învățare colectivă.
E ceea ce ne face diferiți.
O vedem funcționând
în etapele timpurii ale istoriei omenirii.
Am evoluat ca specie în savana africană,
dar apoi vedem oameni migrând
în medii noi --
în deșerturi, în jungle,
în tundra siberiană, în era glacială --
mediu dur, aspru --
în Americi, în Australasia.
Fiecare migrare a implicat învățare --
învățare a noi moduri
de exploatare a mediului,
noi căi de-a face față împrejurărilor.
Apoi cu 10.000 de ani în urmă
exploatând o schimbare bruscă
în climatul global
la sfârșitul ultimei ere glaciale,
oamenii au învățat agricultura.
Agricultura a fost o comoară de energie.
Și exploatând acea energie,
populația umană s-a înmulțit.
Comunitățile umane au devenit
mai mari, mai dense, mai interconectate.
Și apoi cu vreo 500 de ani în urmă
oamenii au început
să creeze legături globale
prin navigație, trenuri,
telegraf, Internet,
încât acum părem a forma
un singur creier global
de 7 miliarde de indivizi.
Iar acest creier învață
cu o viteză accelerată.
În ultimii 200 de ani,
încă ceva s-a întâmplat:
am dat peste o altă comoară de energie,
adică de combustibilii fosili.
Deci combustibilii fosili
și învățarea colectivă
explică uluitoarea complexitate
pe care o vedem în jurul nostru.
Deci,
revenim înapoi în sala de conferință.
Am făcut o călătorie, un bilanț
al celor 13,7 miliarde de ani.
Sper că sunteți de acord
că e o istorie formidabilă.
E o istorie în care oamenii
joacă un rol creator uimitor.
Dar conține și avertismente.
Învățarea colectivă e o forță
extrem de puternică,
și nu e clar
dacă noi, oamenii, o avem sub control.
Îmi amintesc foarte bine,
copil fiind în Anglia,
criza rachetelor din Cuba.
Câteva zile la rând,
întreaga biosferă
părea să fie pe marginea distrugerii.
Aceleași arme sunt încă aici,
și sunt în continuare încărcate.
Dacă evităm acestă capcană,
alte capcane ne așteaptă.
Consumăm combustibilii fosili
cu o asemenea viteză
încât subminăm condițiile Goldilocks
care au făcut posibil ca civilizația umană
să înflorească în ultimii 10.000 de ani.
Ceea ce poate să facă Marea Istorie,
e să ne arate natura complexității
și fragilității,
pericolele care ne așteaptă,
dar ne poate arăta
și puterea noastră de învățarea colectivă.
Iar acum, în final,
asta e ce îmi doresc.
Vreau ca nepotul meu Daniel,
prietenii lui și generația lui,
din întreaga lume,
să știe povestea
Marii Istorii a Universului
și s-o știe atât de bine
încât să înțeleagă
și provocările și oportunitățile
care ne stau în față.
Din acest motiv mai mulți dintre noi
alcătuim o programă școlară online
a Marii Istorii.
pentru elevii de liceu din întreaga lume.
Credem că Marea Istorie
va fi un instrument intelectual
vital pentru ei
căci Daniel și generația lui
au provocări uriașe în față,
dar și oportunități uriașe
în acest moment de răscruce
din istoria frumoasei noastre planete.
Vă mulțumesc pentru atenție.
(Aplauze)