Ce ar putea avea în comun caracatițele cu noi? Până la urmă, ele nu au plămâni, coloană sau o formă de plural acceptată de toţi. Ele au însă abilitatea de a rezolva puzzle-uri, de a învăța prin observare și chiar de a folosi unelte, la fel ca alte câteva animale pe care le cunoaștem. Iar ceea ce face inteligența caracatițelor atât de uimitoare este că provin dintr-o structură biologică complet diferită de a noastră. Cele aproximativ 200 de specii de caracatițe sunt moluște care aparțin ordinului cefalopodelor, termen grecesc pentru „picioare cu cap”. Aceste capete conțin creiere impresionant de mari, cu o proporție a creierului față de corp similară cu cea a altor animale inteligente, și un sistem nervos complex cu aproape la fel de mulți neuroni ca al unui câine. Dar în loc să fie grupaţi în creier, cele 500 de milioane de neuroni sunt răsfirate într-o rețea de ganglioni interconectați, organizați în trei structuri de bază. Creierul mare conține doar 10% dintre neuroni, faţă de cei doi lobi optici care conțin aproximativ 30%. Restul de 60% se află în tentacule, ceea ce pentru oameni ar fi ca și cum brațele noastre ar avea propriile minți. Aici totul devine și mai interesant. Vertebratele ca noi au un schelet pentru a ne susține corpurile, cu articulații care ne permit mișcarea. Însă nu orice fel de mișcare este permisă. Nu puteți îndoi genunchiul invers sau să îndoiți antebrațul în mijloc, de exemplu. Cefalopodele, pe de altă parte, nu au oase deloc, ceea ce le permite să își îndoaie membrele în orice punct, în orice direcție. Astfel, modelându-și tentaculele, practic în oricare dintre nenumăratele moduri de aranjare, este ceva cu totul diferit în comparație cu ce suntem obișnuiți. Considerați o sarcină simplă ca apucarea și mâncatul unui măr. Creierul uman conține o hartă neurologică a corpului nostru. Când vedeți un măr, centrul motor al creierului vostru activează mușchii corespunzători, permițându-vă să vă întindeți brațul, să apucați mărul cu mâna, să vă îndoiți articulația cotului și să duceți mărul la gură. Pentru o caracatiță, procesul este destul de diferit. În schimbul unei hărți a corpului, creierul cefalopod are o „bibliotecă de comportamente”. Așa că, atunci când caracatița vede mâncare, creierul său nu declanșează o anumită parte a corpului, ci mai degrabă un răspuns comportamental de a apuca. Când semnalul trece prin rețea, neuronii brațului primesc mesajul și trec la acțiune, comandând mișcarea. Imediat ce brațul atinge mâncarea, o undă de activare a mușchilor trece prin tot brațul către baza sa, în timp ce brațul răspunde cu o altă undă de la bază către capăt. Semnalele se întâlnesc la jumătate, între mâncare și baza brațului, anunțând să îl îndoaie în acel punct. Înseamnă că fiecare dintre cele opt brațe ale caracatiței poate gândi pentru sine. Asta oferă flexibilitate și creativitate uimitoare atunci când se iveşte o nouă situație sau o problemă, ca deschiderea unei sticle pentru a ajunge la hrană, ieșirea dintr-un labirint, mișcarea într-un mediu nou, schimbarea texturii și culorii pielii pentru a se pierde în peisaj sau chiar mimarea altor creaturi pentru a speria inamicii. Cefalopodele au dezvoltat creiere complexe cu mult timp înaintea rudelor noastre vertebrate. Iar inteligența caracatițelor nu este folositoare doar pentru ele. Sistemul lor nervos total diferit și membrele cu gândire autonomă au inspirat noi cercetări în dezvoltarea roboților flexibili creați din materiale moi. Studiind cum inteligența poate surveni pe o cale evoluționară atât de divergentă ne ajută să înţelegem mai multe despre inteligență și conștiință în general. Cine știe ce alte forme de viață inteligente sunt posibile sau cum procesează ele lumea înconjurătoare?