În 1881, medicul William Halsted s-a grăbit să o ajute pe sora sa Minnie, care avea hemoragie după naștere. A introdus rapid un ac în brațul său, și-a scos propriul sânge, și l-a transfuzat ei. După câteva minute incerte, aceasta a început să-și revină. Halsted nici nu știa ce noroc avuse. Transfuzia lui a funcționat doar pentru că se întâmplase ca el și sora lui să aibă aceeași grupă sanguină— ceea ce nu e garantat, nici măcar între rudele apropiate. Grupele sanguine nu fusese descoperite pe vremea lui Halsted, chiar dacă oamenii au experimentat cu transfuziile secole întregi, deseori fără succes. În 1667, medicul francez Jean-Baptiste Denis a fost primul care a încercat această tehnică pe oameni. Denis transfuzase sânge de oaie lui Antoine Mauroy, un bărbat care probabil suferea de psihoză, în speranță că această transfuzie îi va reduce simptomele. Ulterior, Mauroy s-a simțit bine. Dar după o a doua transfuzie, a dezvoltat febră, dureri severe la nivel lombar, senzație intensă de arsură în braț și a urinat un lichid gros, negru. Deși nimeni nu știa la acea vreme, acestea erau semnele unui periculos răspuns imun al corpului său. Răspunsul imun începe cu producerea proteinelor numite anticorpi, care distinge celulele corpului de cele străine. Fac asta recunoscând proteinele străine, sau antigenele, încorporate în membrana celulară a intrusului. Anticorpii se agață de antigene, semnalând altor celule imunitare să atace și să distrugă celulele străine. Celulele distruse sunt eliminate din corp prin urină. În cazurile extreme, descompunerea masivă a celulelor cauzează cheaguri în fluxul sanguin ce împiedică irigarea organele vitale, supraîncărcând rinichii și cauzând insuficiență de organ. Din fericire, pacientul lui Denis a supraviețuit transfuziei. Dar, după ce alte transfuzii între specii s-au dovedit a fi fatale, procedura a fost interzisă în întreaga Europă, căzând în dizgrație timp de câteva secole. Așa a fost până în 1901, când medicul austriac Karl Landsteiner a descoperit grupele sanguine, un pas crucial în succesul transfuziilor de sânge între oameni. El remarcase că se formau cheaguri când două tipuri diferite erau amestecate. Asta se întâmplă când anticorpii se agață de celulele cu antigene străine, cauzând aglutinarea celulelor sanguine. Dar când celulele donatorului au aceeași grupă ca a beneficiarului, celulele donatorului nu vor fi distruse și nu se vor forma cheaguri. Până în 1907, medicii amestecau cantități mici de sânge înainte de a le transfuza. Dacă nu se formau cheaguri, grupurile se potriveau. Aceasta le-a permis să salveze mii de vieți, punând bazele trasfuziei moderne. Până în acest moment, toate transfuziile au avut loc în timp real, direct între două persoane. Asta pentru că sângele începe să se coaguleze aproape imediat după ce intră în contact cu aerul — un mecanism de apărare pentru a preveni pierderi excesive de sânge după rănire. În 1914, cercetătorii au descoperit că citratul de sodiu a oprit coagularea sângelui prin scoaterea calciului necesar formării cheagurilor. Sângele citrat poate fi depozitat pentru a fi utilizat mai târziu— primul pas în realizarea la scară largă a transfuziilor de sânge. În 1916, o pereche de oameni de știință americani găsise un anticoagulant mai bun numit heparină, ce dezactivează enzimele ce permit coagularea. Încă mai folosim heparina și astăzi. În același timp, cercetătorii americani și britanici au dezvoltat aparate portabile care puteau transporta sângele donatorului pe fronturile Primului Război Mondial. Combinate cu heparina nou-descoperită, medicii au depozitat în siguranță și au conservat litri de sânge, trimițându-i direct pe câmpurile de luptă pentru a transfuza soldații răniți. După război, această cutie portabilă va servi drept model pentru banca modernă de sânge, un aparat de bază al spitalelor din întreaga lume.