Am fost aici acum patru ani, şi îmi amintesc că în acea perioadă, discursurile nu erau puse pe Internet. Cred că erau oferite TEDster-ilor într-o cutie, o cutie cu DVD-uri, pe care o puneau în dulap, unde se află și acum. (Râsete) De fapt Chris m-a sunat la o săptămână după ce am ținut discursul şi a zis: „Vom începem să încărcăm pe Internet.” „Putem să punem și discursul tău?” Şi am zis: „Desigur.” Şi patru ani mai târziu, după cum spuneam, a fost văzut de patru... De fapt a fost descărcat de patru milioane de ori. Aşa că presupun că puteți multiplica asta de 20 de ori ca să vedeţi numărul de oameni care l-au văzut. Şi aşa cum zice Chris, există o foamete pentru filme cu mine. (Râsete) (Aplauze) Nu simţiți? (Râsete) Deci, acest întreg eveniment a fost un proiect construit astfel încât să mai țin unul, aşa că iată-l. (Râsete) Al Gore a vorbit la aceeaşi conferinţa TED la care am vorbit acum patru ani şi a vorbit despre criza climatică. Şi m-am referit la acest lucru la sfârşitul prezentării mele. Aşa că aș vrea să preiau de acolo, deoarece am avut numai 18 minute, ca să fiu sincer. Aşadar, după cum spuneam... (Râsete) Vedeţi, el are dreptate. Există o criză climatică majoră, evident. Şi dacă cineva nu crede acest lucru, atunci ar trebui să iasă mai des din casă. (Râsete) Însă cred că există o a două criză climatică, care este la fel de serioasă, care are aceleaşi origini, şi pe care trebuie să o tratăm cu aceeaşi urgență. Şi mă refer prin aceasta -- şi ați putea spune: „Uite, sunt în regulă. Am o criză climatică; nu am neapărat nevoie de a doua.” Dar aceasta e o criza, nu a resurselor naturale, deşi cred că este adevărat, ci o criză a resurselor umane. Cred, în mod fundamental, aşa cum mulţi vorbitori au spus în ultimele câteva zile, că folosim foarte prost talentele noastre. Foarte mulţi oameni trec prin viața lor fără să aibă o idee despre care ar putea fi talentele lor, sau dacă au vreunul. Întâlnesc tot felul de oameni care nu cred că sunt foarte buni la ceva. De fapt, eu împart într-un fel lumea în două grupuri. Jeremy Bentham, marele filozof utilitar, a venit cu următoarea argumentaţie. A zis: „Sunt două tipuri de oameni în această lume, aceia care împart lumea în două tipuri şi cei care nu o fac.” (Râsete) Ei bine, eu o fac. (Râsete) Întâlnesc tot felul de oameni care nu se bucură de ceea ce fac. Ei pur şi simplu merg prin viața lor descurcându-se cu ea. Ei nu au o mare plăcere în ceea ce fac. Îndură, în loc să se bucure de ceea ce fac, şi aşteaptă să vină weekend-ul. Dar am întâlnit de asemenea oameni care iubesc ceea ce fac şi care nu-şi imaginează că ar putea face altceva. Dacă le-ai spune: „Nu mai face asta”, s-ar întreba despre ce vorbeşti. Deoarece nu e vorba de ce fac ei, ci de ceea ce sunt. Ei spun: „Ştii, dar ăsta sunt eu. Ar fi stupid să abandonez acest lucru, deoarece îmi atinge sinele autentic”. Şi acest lucru nu e adevărat pentru destui oameni. De fapt, în mod contrar, cred că e cu siguranţă o minoritate de oameni. Şi cred că sunt multe explicaţii posibile pentru asta. Şi printre cele mai importante e educaţia, deoarece educaţia, într-un fel, îndepărtează foarte mulţi oameni de abilităţile lor naturale. Iar resursele umane sunt ca resursele naturale; sunt foarte des îngropate adânc. Trebuie să mergi să le cauţi. Ele nu stau aşezate la suprafață. Trebuie să creezi circumstanţele în care ele se dezvăluie. Şi v-ați putea imagina că în educație se întâmplă în acest fel. Însă prea des, nu se întâmplă. Fiecare sistem educaţional din lume trece printr-un proces de reformare acum. Şi nu este suficient. Reforma nu mai ajută, deoarece aceasta doar îmbunătăţeşte un model stricat. Ceea ce avem noi nevoie -- şi acest cuvânt a fost des folosit în ultimele zile -- nu este evoluţie, ci o revoluţie în educaţie. Aceasta trebuie să fie transformată în altceva. (Aplauze) Una dintre provocările reale e de a inova în mod fundamental în educaţie. Este greu să inovezi, deoarece asta înseamnă să faci ceva ce oamenii nu pot face uşor, în majoritatea cazurilor. Înseamnă a contesta ceea ce e considerat indiscutabil, lucruri despre care noi credem că sunt evidente. Marea problemă cu reforma sau transformarea este tirania bunului simţ -- lucruri despre care oamenii gândesc: „Nu poate fi făcut altfel deoarece aşa se face." Am citit de curând un citat extraordinar al lui Abraham Lincoln, care cred că v-ar face plăcere să fie menționat în acest moment. (Râsete) A zis acest lucru în decembrie 1862 la a doua întâlnire anuală a Congresului. Trebuie să vă spun că nu am nicio idee despre ce se întâmpla atunci. Noi nu predăm istoria Americii în Marea Britanie. (Râsete) Noi o suprimăm. Ştiţi, asta e politica noastră. (Râsete) Aşadar, neîndoielnic, ceva fascinant se întâmpla în decembrie 1862, lucru pe care americanii dintre noi îl cunosc. Dar el a spus asta: „Dogmele trecutului tăcut sunt neadecvate în faţa prezentului furtunos. Această ocazie este plină cu dificultăţi, şi noi trebuie să ne ridicăm cu această ocazie." Îmi place asta. Nu să ne ridicam la ea, să ne ridicăm cu ea. „Aşa cum cauza noastră este nouă, aşa și noi trebuie să gândim într-o manieră nouă şi să acționăm într-o manieră nouă. Noi trebuie să ne eliberăm pe noi înşine şi atunci vom salva ţara noastră.” Îmi place mult acest „eliberăm”. Ştiţi ce înseamnă? Înseamnă că există idei în care suntem cu toții înlănțuiți, pe care le luăm ca fiind incontestabile, ca fiind ordinea naturală a lucrurilor. Şi multe dintre ideile noastre s-au format, nu ca să întâlnească circumstanţele acestui secol, ci ca să facă față circumstanţelor secolelor precedente. Însă mințile noastre sunt încă hipnotizate de ele. Şi trebuie să ne eliberăm de unele dintre acestea. Acest lucru este mai uşor de zis decât de făcut. Este foarte greu de știut, apropos, ce anume luăm de bun. Şi motivul este ca îl luăm de bun. Dați-mi voie să vă întreb ceva ce poate luați de bun. Câți dintre dvs. sunteți mai în vârstă de 25 de ani? Asta nu cred că luați de bun. Sunt sigur că sunteți obișnuiți cu acest lucru deja. Este cineva sub 25 de ani? Minunat. Acum, cei peste 25, puteți să ridicați mâna dacă purtați un ceas de mână? Suntem destul de mulți, nu-i așa? Întrebați acelaşi lucru într-o sală plină cu adolescenți. Adolescenții nu poartă ceasuri de mână. Nu zic că nu pot, ori că nu au voie, ei doar aleg adesea să nu poarte. Şi motivul e acela că noi am fost crescuți într-o cultură pre-digitală, noi cei peste 25. Şi pentru noi, dacă vrei să știi cât e ceasul, trebuie să porți ceva care să-ți spună. Copiii acum trăiesc într-o lume care e digitizată, şi timpul, pentru ei, e peste tot. Ei nu găsesc niciun motiv pentru a face asta. Și nici voi nu trebuie să o faceți, doar că ați făcut-o întotdeauna, şi continuați să o faceți. Fica mea nu poartă niciodată un ceas, fica mea Kate, care are 20 de ani. Nu înțelege ideea. Zice: „E un instrument cu o singură funcție.” (Râsete) „Cât de jalnic e asta?" Iar eu spun: „Nu, nu, îți spune de asemenea şi data.” (Râsete) „Are funcţii multiple.” Însă există lucruri în care suntem înlănţuiți mintal în educaţie. Permiteţi-mi să vă dau câteva exemple. Unul dintre acestea e ideea de linearitate, aceea că începe aici, şi că mergi pe un traseu, şi dacă faci totul cum trebuie, vei termina aranjat bine pentru tot restul vieţii tale. Toți cei care au vorbit la TED ne-au spus implicit, ori câteodată explicit, o poveste diferită, că viața nu e liniară, ci este organică. Noi creăm viața noastră în mod simbiotic pe măsură ce explorăm talentele noastre în relație cu circumstanţele care ajută să creeze pentru noi. Însă am devenit obsedaţi de această poveste liniară. Și probabil punctul culminant al educaţiei e intrarea la facultate. Cred că suntem obsedați să ducem oamenii în facultate, anumite tipuri de facultăţi. Nu zic să nu mergeți la facultate, însă nu trebuie să o facă toată lumea şi nu imediat. Poate unii merg mai târziu, nu imediat. Am fost în San Francisco nu demult ca să semnez o carte. Și un tip care a cumpărat cartea, avea cam 30 de ani. Şi l-am întrebat: „Cu ce te ocupi?” Iar el a zis: „Sunt pompier.” Şi eu am zis: „De cât timp ești pompier?” El: „Dintotdeauna, am fost pompier dintotdeauna.” Şi am zis: „Când te-ai decis?” El a zis: „Când eram copil. De fapt, a fost o problemă la școală, deoarece acolo toată lumea voia să fie pompier. Dar eu voiam să fiu pompier. Iar în ultimul an de liceu profesorii nu m-au luat serios. Unul dintre profesori nu m-a luat în serios. El zicea că-mi irosesc viața dacă doar asta aleg să fac cu ea, că ar trebui să mă duc la facultate, să am o carieră, şi că aveam un mare potențial, şi că îmi risipeam talentul. A fost umilitor deoarece a zis-o în fața întregii clase, şi m-am simţit îngrozitor. Dar asta voiam şi imediat ce am plecat de la școală, am aplicat la brigada de pompieri și am fost acceptat. Şi mă gândeam la acest profesor recent acum câteva minute, când vorbeați, deoarece acum şase luni, i-am salvat viața.” (Râsete) „Era într-un accident de mașină, şi l-am scos de acolo, l-am resuscitat, şi de asemenea i-am salvat și viaţa soției sale. Cred că mă vede cu ochi mai buni acum.” (Râsete) (Aplauze) Pentru mine, comunităţile umane depind de o diversitate de talente, nu o concepție singulară despre abilităţi. Şi în centrul provocărilor noastre -- (Aplauze) În centrul provocării se află nevoia de a reconstitui sensul propriilor abilități şi al inteligenței. Linearitatea e o problemă. Când am ajuns în Los Angeles acum nouă ani, am întâlnit o formulare, foarte bine intenționată, care zicea: „Facultatea începe în grădiniță.” Nu, nu începe. (Râsete) Nu începe. Dacă am avea timp, aș dezbate asta, dar nu avem. (Râsete) Grădinița începe în grădiniță. (Râsete) Un prieten de-ai mei a zis odată: „Ştiţi, un copil de trei ani nu e jumătate de copil de șase ani." (Râsete) (Aplauze) Ei au trei ani. Dar aşa cum am auzit în această ultimă sesiune, e aşa multă competiție să intri în grădiniță, să intri în grădinița potrivită, că oamenii sunt intervievați pentru asta la trei ani. Copii stând în fața unui juriu neimpresionat, știţi, cu CV-urile lor, (Râsete) răsfoind şi zicând: „Ei bine, asta e tot?” (Râsete) (Aplauze) „Ești aici de 36 de luni, şi asta e tot?” (Râsete) „Nu ai realizat nimic, admite! Ai petrecut primele șase luni sugând lapte, după cum văd eu.” (Râsete) Vedeţi, e cumplit, dar atrage oamenii. Cealaltă mare problemă e conformitatea. Am construit sistemul educaţional pe modelul fast-food. Despre asta a vorbit Jamie Oliver zilele trecute. Există două trepte ale calităţii în catering. Una este fast-food, unde totul este standardizat. Cealaltă e ca restaurantele Michelin şi Zagat, unde totul nu e standardizat, e personalizat în funcţie de circumstanţele locale. Şi noi am implementat model fast-food pentru educaţie. Şi ne îngreunează spiritul şi energia aşa cum mâncarea de la fast-food ne slăbește corpurile. (Aplauze) Trebuie să recunoaştem câteva lucruri. Unul e acela că talentul uman e extraordinar de divers. Oamenii au aptitudini diferite. Mi-am dat seama de asta recent când mi s-a dat o chitară când eram copil cam în aceeaşi perioadă în care Eric Clapton a primit prima sa chitară. A funcționat pentru Eric, asta-i tot ce zic. (Râsete) Într-un fel, nu a ieșit pentru mine. Nu am putut să fac lucrul acela să meargă oricât de tare am încercat să suflu în el. Pur şi simplu nu a mers. (Râsete) Dar nu e numai despre asta, e vorba de pasiune. De multe ori oamenii sunt buni la lucruri de care nu prea le pasă. Este vorba de pasiune, şi ceea ce stimulează spiritul şi energia noastră. Şi dacă faci lucrul pe care-l iubești, la care ești bun, timpul se încadrează pe o altă orbită. Soția mea tocmai a terminat de scris un roman, şi cred că e o carte foarte bună, dar ea dispare cu orele. Ştiţi asta, dacă faci ceva care iubești, o oră se simte ca cinci minute. Dacă faci ceva care nu rezonează cu spiritul tău, cinci minute par o oră. Şi motivul pentru care mulţi oameni renunță la educaţie e pentru că nu le hrănește sufletul, nu le hrănește energia sau pasiunea lor. Aşadar, cred că trebuie să schimbăm metaforele. Trebuie să trecem de la un model industrial de educaţie, un model de fabrică, care este bazat pe linearitate şi conformitate şi grupare de oameni. Trebuie să ne mutăm la un model care e bazat pe principiile agriculturii. Trebuie să admitem că dezvoltarea umană nu este un proces mecanic, este un proces organic. Şi că nu putem prezice rezultatul dezvoltării umane; tot ce poți să faci, ca un fermier, e să creezi condițiile în care vor putea să se dezvolte. Aşadar, când ne gândim la reformarea educaţiei şi transformarea ei nu e ca şi când ai clona un sistem. Există unele minunate ca cele KIPP, e un sistem minunat. Sunt multe modele minunate. E vorba de adaptarea acestora în funcție de circumstanţe, şi de personalizarea educaţiei în functie de oamenii pe care îi învățăm. Şi să facem acest lucru, cred că e răspunsul pentru viitor, deoarece nu e vorba despre găsirea unei soluții noi; e despre crearea unei mișcări în educaţie în care oamenii îşi dezvoltă propriile soluții, dar cu susținere externă bazată pe o curiculă personalizată. Acum, în această sală, se află oameni care reprezintă resurse extraordinare în business, în multimedia, în internet. Aceste tehnologii, combinate cu talentele extraordinare ale profesorilor, oferă o oportunitatea să revoluționăm educația. Şi vă îndemn să vă implicați, deoarece e vital, nu numai pentru noi, ci pentru viitorul copiilor noștri. Dar trebuie să schimbăm model industrial cu un model agricol, în care fiecare școală poate să se dezvolte pe viitor. E locul în care copiii învață despre viață. Sau acasă, dacă aleg să fie educați acolo cu familiile lor sau cu prietenii lor. S-a vorbit mult despre visuri de-a lungul acestor zile. Şi as dori foarte repede -- am fost uimit de cântecele lui Nathalie Merchant seara trecută, redescoperind poezii vechi. Aș vrea să vă citesc repede, o poezie foarte scurtă scrisă de W.B. Yeats, pe care poate-l știţi. El a scris asta iubitei lui, Maud Gonne, şi el plângea faptul că nu a putut să-i ofere ceea ce credea el că ea voia de la el. Şi el zice: „Am altceva, dar s-ar putea să nu fie pentru tine.” El zice asta: „De aş avea hainele împodobite ale cerului Cusute cu rază de soare şi de argint, Albastrele, ştersele şi negrele haine Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrii, Aş întinde hainele sub picioarele tale; Dar eu, săracul de mine, n-am decât visuri; Mi-am întins visurile sub picioarele tale. Calcă uşor, căci păşeşti peste visurile mele.” Şi în fiecare zi, peste tot, copiii noștri îşi aștern visurile lor sub picioarele noastre. Şi noi trebuie să pășim uşor. Vă mulțumesc. (Aplauze) Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)