Asgard, un tărâm al minunilor, era locul în care zeii nordici își aveau casa. Acolo, mărețul palat al lui Odin, Valhalla, se înălța deasupra munților, iar podul curcubeu Bifrost era ancorat de acesta. Însă, deși tărâmul era magnific, era lipsit de apărare în fața giganților și trolilor din Jotunheim, care îi disprețuiau pe zei și căutau o modalitate de a-i distruge. Într-o zi, pe când Thor, cel mai puternic dintre zei, se lupta cu acești dușmani, a apărut un străin călare pe un cal gri și puternic. Vizitatorul le-a făcut zeilor o ofertă uimitoare: le va construi cel mai mare zid văzut vreodată, care să nu poată fi escaladat de uriași și să nu poată fi distrus de troli. Tot ce a cerut în schimb a fost mâna frumoasei zeițe Freya - împreună cu soarele și luna de pe cer. Zeii s-au împotrivit acestei cereri, fiind gata să-l trimită înapoi. Cu toate acestea, trișorul Loki a pus la cale un plan diabolic. Acesta le-a spus zeilor că ar trebui să accepte oferta străinului, dar să-i impună asemenea condiții încât să nu poată termina zidul la timp. Astfel, ei nu vor avea nimic de pierdut și o mare parte din zid va fi ridicat gratis. Această idee nu îi surâdea deloc Freyei, dar Odin împreună cu ceilalți zei s-au lăsat convinși și au ajuns la o înțelegere cu constructorul. Acesta avea la dispoziție doar o iarnă pentru a termina zidul. Dacă vreo porțiune a zidului rămânea neterminată în prima zi a verii, acesta nu primea nicio plată. De asemenea, acesta nu putea primi ajutor din partea altor oameni. Zeii au încheiat acest pact printr-un jurământ solemn, promițându-i zidarului că acesta va fi protejat în Asgard. Dimineața următoare, zidarul a început să sape fundația cu o viteză uimitoare, astfel că la căderea nopții a pornit spre munți pentru a lua pietrele necesare. A doua zi de dimineață, văzându-l că se întoarce, zeii au început să se îngrijoreze. Conform pactului, niciun om nu a venit în ajutorul zidarului. Însă armăsarul său, Svadilfari, căra o încărcătură de pietre atât de mare, încât lăsa gropi în pământ în urma sa. Iarna a venit și a trecut. Străinul continua să zidească, Svadilfari continua să care, astfel că nici zăpada, nici ploaia nu le putea încetini progresul. Cu doar trei zile rămase până la venirea verii, zidul se înălța până sus de tot, de nepătruns, doar poarta rămânând de construit. Îngroziți, zeii și-au dat seama că o vor pierde pentru totdeauna nu doar pe zeița fertilității, ci și că fără soare și lună, pământul va fi cuprins de un întuneric etern. Aceștia s-au întrebat de ce au pus un asemenea rămășag nechibzuit - amintindu-și apoi de Loki și de sfatul lui îngrozitor. Dintr-o dată, Loki nu s-a mai simțit atât de isteț. Toți zeii au început să îl amenințe cu o moarte inimaginabil de dureroasă dacă acesta nu găsea o modalitate ca zidarul să nu își primească plata. Astfel, Loki a promis că se va ocupa de această situație și s-a făcut nevăzut. Afară se lăsa noaptea, iar zidarul se pregătea să pornească pentru a lua ultima încărcătură de pietre. Dar, de îndată ce l-a chemat pe Svadilfari la el, în zonă a apărut o iapă. Aceasta era atât de frumoasă încât Svadilfari și-a ignorat stăpânul și a scăpat din frâie. Zidarul a încercat să îl prindă, însă iapa a pătruns adânc în pădure iar Svadilfari a urmat-o. Străinul era furios. Știa că zeii erau de vină așa că i-a confruntat: zidarul blând și manierat care era înainte a devenit un uriaș de temut. Aceasta a fost o mare greșeală. Thor tocmai se întorsese în Asgard, iar acum că zeii știau că există un uriaș printre ei, aceștia și-au ignorat jurămintele. Singura plată pe care a primit-o zidarul - și ultimul lucru pe care l-a mai văzut - a fost lovitura ciocanului lui Thor, Mjolnir. Pe când potriveau ultimele pietre în zid, zeii și-au sărbătorit victoria. Totuși, Loki nu se mai afla printre ei. Trecuseră câteva luni până când acesta s-a întors într-un final, fiind urmat de un frumos mânz gri cu opt picioare. Mânzul s-a transformat într-un armăsar magnific, pe nume Sleipnir și a devenit armăsarul lui Odin, un cal mai rapid decât însuși vântul. Totuși, de unde venea calul mai exact era ceva ce Loki prefera să nu spună.