În secolele XI și XII,

majoritatea oamenilor din popor erau analfabeți.

Din moment ce nu aveau cum să învețe Biblia,

clerul a găsit o soluție inventivă:

să creeze piese de teatru după anumite scene biblice,

astfel că până și oamenii care nu puteau citi să le poată învăța.

Acestea se numeau „mistere”

deoarece revelau misterul cuvântului lui d-zeu.

Cam în același timp,

clerul a realizat piese de teatru

despre sfinții bisericii,

numite „piese-miracole”.

La început,

membrii clerului au interpretat scene biblice

pe treptele catedralei.

Publicul a reacționat atât de bine

încât curând a trebuit să se mute în strada

din piața orașului.

Construind cărucioare mobile pentru a pune în scenă fiecare piesă

și aliniindu-le unul după celălalt,

puteau să facă cicluri de povestiri,

care să poarte privitorul

de la Geneză

la Revelație.

Aceste cărucioare mobile, numite procesiuni,

arătau ca niște cutii uriașe pe roți.

Fiecare era înalt cât două etaje.

Etajul de jos era acoperit de cortină

și era folosit pentru costume, recuzită și îmbrăcăminte.

Platforma de sus era scena de spectacol.

Spectatorii se strângeau în diverse locuri din oraș,

iar procesiunea se deplasa în ciclu

până ce sătenii vedeau întreaga serie.

Curând, a fost nevoie de mai mulți actori

decât putea „furniza” clerul.

Deci, în secolul al XIII-lea,

ghilde diferite au fost însărcinate

să pună în scenă părți diferite ale ciclului.

Însărcinările erau menite să reflecte

profesiile ghildelor.

De exemplu, ghilda tâmplarilor putea să joace

povestea Arcei lui Noe,

iar ghilda brutarilor putea să interpreteze Cina Cea de Taină.

Puteți să vă imaginați ce s-ar putea întâmpla cu povestea

dacă ghilda măcelarilor ar pune în scenă Crucificarea lui Christos?

Da, fără cler,

piesele au început curând să se îndepărteze

de adevăratele povești biblice.

Până la sfărșitul secolului al XIV-lea, s-a dezvoltat

o nouă formă de teatru, numită „moralități”.

Credința,

adevărul,

caritatea,

și faptele bune,

toate au devenit personaje pe scenă.

În același timp, virtuțile opuse:

falsitatea,

avariția,

carnea lumească

și răul

au devenit antagoniștii.

„Moralitățile” erau povești alegorice

în care aceste personaje se luptau pentru controlul asupra sufletului.

Publicului i-au plăcut personajele imorale,

iar spectatorii erau încurajați

să interacționeze cu actorii.

Să arunci cu mâncare stricată

și chiar să te încaieri cu alți spectatori

a devenit un lucru obișnuit.

Personajul răului

se plimba adesea prin mulțime

și trăgea privitorii nebănuitori

într-un iad ce era înfățișat ca o gură de dragon.

Poveștile biblice morale s-au metamorfozat

în povești acide și uneori comice.

Clerul a intenționat să învețe să se acționeze împotriva imoralității.

Cât de ironic că „moralitățile”

au făcut, de fapt, viciile mai populare decât virtuțile.

Până la mijlocul secolului al XV-lea,

biserica a început să stigmatizeze aceste reprezentații.

Legile orașului cereau ca orice teatru

să fie construit în afara zidurilor orașului.

Unul dintre primele teatre

a fost construit ca o versiune mai mare a unui cărucior,

cu etaje pentru scaunele de la galerie

de jur împrejurul unei zone cu iarbă din fața scenei.

Vă sună cunoscut?

Un tânăr, William Shakespeare,

și-a dezvoltat talentul aici, la teatrul

ce și-a schimbat, în cele din urmă, numele în The Globe.

Teatrul medieval a condus la dramaturgi renașcentiști

care au fost inspirați de zbuciumul interior

și de conștiința omului.

Iar ăsta, în esență, e modul în care a apărut dramaturgia

ca formă de artă literară