Noi vedem cu ochii,
dar totodată vedem şi cu creierul.
Iar faptul că vedem cu creierul
este adesea numit imaginaţie.
Şi suntem familiarizaţi cu peisajele
din imaginaţia noastră,
calităţile noastre esenţiale.
Am trăit cu ele toată viaţa noastră.
Însă există în acelaşi timp
şi halucinaţii.
Iar halucinaţiile sunt cu totul diferite.
Ele nu par a fi create de noi.
Ele nu par să se afle
sub controlul nostru.
Par sa vină din exteriorul nostru,
şi par să imite percepţia.
Aşa că voi vorbi despre halucinaţii
și despre un anumit tip
de halucinaţie vizuală
pe care o întâlnesc în rândul
pacienţilor mei.
În urmă cu câteva luni
am primit un telefon
de la un sanatoriu unde lucrez eu.
Mi-au spus că unul dintre pacienţi,
o bătrână de 90 de ani,
avea halucinaţii.
Şi se întrebau dacă nu cumva
a luat-o razna.
Sau - deoarece era o femeie bătrână -
poate a suferit un atac
sau avea boala Alzheimer.
Aşa că m-au rugat să merg
şi să o văd pe Rosalie,
bătrâna doamnă.
Am intrat să o văd.
Era evident imediat
că era perfect raţională
şi lucidă, cu o inteligenţă bună,
însă era foarte speriată şi foarte confuză
deoarece avusese halucinaţii.
Iar ea mi-a spus --
asistentele nu menţionaseră acest lucru --
că era oarbă,
că era complet oarbă de cinci ani,
din pricina degenerării maculare.
Dar acum, în ultimele câteva zile,
ea a vedea lucruri.
Aşa că am întrebat-o:
„Ce fel de lucruri?”.
Iar ea mi-a răspuns:
„Oameni îmbrăcaţi în rochii orientale,
în costume, urcând şi coborând scările.
Un bărbat care se întoarce spre mine
şi îmi zâmbeşte.
Dar are dinţi imenşi într-o parte a gurii.
Şi animale.
Văd o clădire albă. Ninge, o zăpadă moale.
Văd un cal înhămat îndepărtând zăpada.
Apoi, într-o noapte, scena se schimbă.
Văd pisici şi câini mergând spre mine.
Vin până la un anumit punct
şi apoi se opresc.
Apoi se schimbă din nou.
Văd o mulţime de copii.
Urcă şi coboară scările.
Poartă culori deschise, roz şi albastru,
precum o rochie orientală”.
Uneori, spuse ea, înainte să apară oamenii
ar putea halucina pătrate roz
şi albastre pe podea,
care par să urce pe tavan.
Am întrebat-o: „Este ca un vis?”.
Iar ea mi-a răspuns:
„Nu, nu este ca un vis. Este ca un film.
Are culoare. Are mişcare.
Însă este lipsit de sunet,
ca un film mut.”
Mai spuse că este un film cam plictisitor.
„Toţi oamenii poartă rochii orientale,
urcând şi coborând,
foarte repetitiv, foarte limitat.”
(Râsete)
Şi are simţul umorului.
Ştia că fusese o halucinaţie.
Însă era speriată. Trăise 95 de ani
şi nu avusese niciodată o halucinaţie.
Spunea că halucinaţiile nu aveau legătură
cu nimic din ceea ce gândea,
simţea sau făcea.
Că păreau să apară sau să dispară singure.
Nu avea nici un control asupra lor.
Spunea că nu recunoscuse
pe niciunul dintre oamenii sau locurile
din halucinaţii.
Şi niciunul dintre oameni sau animale,
ei bine, pe toate părea să le fi uitat.
Şi nu ştia ce se petrecea.
Se întreba dacă nu cumva înnebunea,
sau îşi pierdea minţile.
Ei bine, am examinat-o cu grijă.
Era o femeie bătrână inteligentă.
Perfect lucidă.
Nu avea nicio problemă medicală.
Nu lua nici un medicament
care i-ar putea produce halucinaţii.
Însă era oarbă.
Şi atunci i-am spus:
„Cred că ştiu ce ai.
Există o formă specială
de halucinaţii vizuale
care poate apărea odată cu deteriorarea
vederii sau cu orbirea.
Aceasta a fost iniţial descrisă
în secolul 18
de către un bărbat numit Charles Bonnet.
Iar tu suferi de sindromul Charles Bonnet.
Nu este nimic în neregulă cu creierul
sau cu mintea ta.
Suferi de sindromul Charles Bonnet.”
Auzind acest lucru
s-a liniştit foarte mult,
că nu era o problemă gravă,
şi de asemenea era destul de curioasă.
M-a întrebat: „Cine este Charles Bonnet?
Avea şi el halucinaţii?”
Iar apoi a zis:
„Spuneţi-le tuturor asistentelor
că am sindromul Charles Bonnet.”
(Râsete)
„Nu sunt nebună. Nu sunt dementă.
Am sindromul Charles Bonnet.”
Ei bine, într-adevăr,
le-am spus asta asistentelor.
Pentru mine este o situaţie obişnuită.
În mare lucrez în aziluri de bătrâni.
Văd o mulţime de vârstnici
care au deficienţe de auz sau de vedere.
În jur de 10% dintre cei
cu deficienţe de auz
au halucinaţii muzicale.
Aproximativ 10% dintre cei
cu deficienţe de vedere
au halucinaţii vizuale.
Nu trebuie să fii complet orb,
doar cu o deficienţă suficientă.
Chiar cu descrierea originală
din secolul 18,
Charles Bonnet nu le-a avut.
Bunicul său avea aceste halucinaţii.
Bunicul său era magistrat,
un bărbat în vârstă.
A fost operat de cataractă.
Vederea lui era destul de slabă.
Iar în 1759 i-a descris nepotului său
diverse lucruri pe care le vedea.
Primul lucru pe care a spus că l-a văzut
o batistă plutind în aer.
Era o batistă albastră, mare
cu patru cercuri portocalii.
Iar el ştia că este o halucinaţie.
Nu există batiste în aer.
Iar apoi a văzut o roată mare plutind.
Însă uneori nu era sigur
dacă halucina sau nu,
deoarece halucinaţiile se potriveau
în contextul viziunilor.
Astfel că odată, când nepoatele sale
erau în vizită la el,
a spus: „Şi cine sunt aceşti tineri
chipeşi care vă însoţesc?”
Iar ele au răspuns: „Vai, bunicule,
nu e niciun tânăr chipeş.”
Iar apoi tinerii chipeşi au dispărut.
Este tipic pentru aceste halucinaţii
ca ele să vină şi să dispară
foarte repede.
De obicei nu apar şi nu dispar progresiv.
Sunt spontane și se modifică brusc.
Charles Lullin, bunicul,
a văzut sute de figuri diferite,
peisaje diferite de toate tipurile.
Odată a văzut un om în halat
de baie fumând o pipă,
şi şi-a dat seama că era chiar el.
Acela a fost singurul chip
pe care l-a recunoscut.
Odată, în timp ce se plimba
pe străzile Parisului,
a văzut -- asta era real -- o schelă.
Însă atunci când s-a întors acasă
a văzut miniatura schelei
înaltă de 15 cm, pe masa sa de lucru.
Această repetare a percepţiei
este uneori denumită paliopsie.
Cu el, şi cu Rosalie,
ceea ce pare să se întâmple -
şi Rosalie a întrebat „Ce se întâmplă?” --
şi am răspuns că pe măsură
ce îţi pierzi vederea,
pe măsură ce partea vizuală a creierului
nu mai receptează nicio informaţie,
devin hiperactive şi excitabile.
Iar ele încep să se declanşeze
în mod spontan.
Şi apar halucinaţiile.
Halucinaţiile pot fi într-adevăr
foarte complicate.
Cu o altă pacientă de-ale mele,
care putea vedea puțin,
ceea ce vedea putea fi deranjant.
Odată spunea că văzuse
un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă în dungi
într-un restaurant.
Iar el s-a întors.
Apoi s-a divizat în şase figuri identice
îmbrăcate în cămăşi cu dungi,
care au începuseră să meargă spre ea.
Iar apoi cele şase figuri s-au reunit,
ca într-o concertină.
Altădată, în timp ce conducea maşina,
de fapt în timp ce soţul ei conducea,
drumul s-a despărţit în patru.
Iar ea a simţit că mergea simultan
pe cele patru drumuri.
Avea de asemenea halucinaţii
foarte mobile.
Multe dintre ele erau legate de maşină.
Uneori vedea un adolescent
stând pe capota maşinii.
Era foarte tenace
şi se mişca oarecum graţios
când maşina a întors.
Iar când au ajuns la un semafor,
băiatul s-ar fi ridicat brusc
la 30 de metri în aer,
şi apoi a dispărut.
O altă pacientă de-ale mele
avea diferite tipuri de halucinaţii.
Era o femeie care nu avusese
probleme cu ochii,
ci cu părţile vizuale ale creierului.
O mică tumoare pe cortexul occipital.
Şi, pe deasupra, vedea desene animate.
Desenele animate erau transparente
şi îi acoperea jumătate
din câmpul vizual, ca un ecran.
Iar ea vedea în special desene animate
cu Kermit Broscoiul.
(Râsete)
Recunosc că nu urmăresc Sesame Street.
Însă avea dreptate întrebând:
„De ce Kermit? Kermit Broscoiul
nu are nicio însemnătate pentru mine.
Ştiţi, mă gândeam
la determinanţii Freudieni.
De ce Kermit?
Kermit Broscoiul nu înseamnă
nimic pentru mine.”
Nu o deranjau prea mult desenele animate.
Dar ceea ce o deranja
era faptul că vedea imagini
foarte persistente
sau halucinaţii ale feţelor
şi, ca şi în cazul lui Rosalie,
feţele erau adesea deformate,
cu dinţi sau ochi foarte mari.
Iar acestea o speriau.
Ei bine, ce se petrece cu aceşti oameni?
În calitate de medic, trebuie să încerc
să definesc ceea ce se petrece,
şi să liniştesc oamenii.
Şi în special să îi asigur
că nu înnebunesc.
Cam în jur de 10%, după cum spuneam,
din oamenii cu deficienţe de vedere le au.
Însă nu mai mult de un procent
dintre oameni recunosc.
Deoarece le este teamă
să nu fie consideraţi nebuni sau altfel.
Iar dacă le menţionează
propriilor lor doctori
ar putea fi diagnosticaţi greşit.
În special deoarece concepţia
este aceea că dacă vezi
sau auzi lucruri, înnebuneşti.
Însă halucinaţiile psihotice
sunt complet diferite.
Halucinaţiile psihotice, indiferent
dacă sunt vizuale sau auditive,
ele vi se adresează, vă acuză.
vă seduc, vă umilesc,
vă batjocoresc.
Interacţionaţi cu ele.
Niciuna dintre aceste calităţi
de a vi se adresa
nu se regăseşte în halucinaţiile
Charles Bonnet.
Este un film care nu are nimic
de a face cu tine.
Sau cel puţin aşa îl consideră lumea.
Există de asemenea epilepsia
lobului temporal, destul de rară.
Şi câteodată, dacă cineva o are,
s-ar putea simţi transportat
într-un timp şi un loc din trecut.
Sunteţi într-o anumită
intersecţie de drumuri.
Simţiţi miros de castane prăjite.
Auziţi traficul.
Sunt implicate toate simţurile.
Şi aşteptaţi o fată.
Şi este acea seară de marţi din 1982.
Iar aceste halucinaţii
ale lobului temporal
sunt halucinaţii multi-senzoriale,
pline de sentiment,
pline de familiaritate,
localizate în timp şi spaţiu,
coerente, dramatice.
Halucinaţiile Charles Bonnet
sunt complet diferite.
Astfel, în halucinaţiile Charles Bonnet,
există toate tipurile de nivele,
de la halucinaţii geometrice,
precum pătratele roz şi albastre
pe care le vedea femeia,
până la halucinaţii destul de elaborate
conţinând trăsături şi în special chipuri.
Chipurile, şi câteodată
chipurile deformate,
reprezintă singurele lucrurile comune
din aceste halucinaţii.
Iar al doilea lucru comun
sunt desenele animate.
Deci, ce se întâmplă?
Fascinant, în ultimii ani,
a fost posibilă realizare
imagisticii funcționale a creierului,
efectuarea fMRI pe oameni
în timp ce halucinează.
Şi de fapt pentru a găsi
acele diferite părţi
ale creierului vizual care sunt activate
în timp ce ei halucinează.
Atunci când oamenii au aceste
halucinaţii geometrice simple,
este activat cortexul vizual primar.
Aceasta este o parte a creierului
care percepe muchii şi forme.
Nu formezi imagini cu ajutorul
cortexului vizual primar.
Atunci când se formează imaginile,
o parte superioară a cortexului vizual
este implicată în lobul temporal.
Şi în special o parte a lobului temporal
care este denumită girus fusiform.
Şi se ştie că atunci când girusul fusiform
al oamenilor este vătămat,
îşi pot pierde abilitatea
de a recunoaşte feţe.
Însă dacă activitatea girusului fusiform
este anormală,
pot halucina feţe.
Şi exact asta găseşti la o parte
dintre aceşti oameni.
În partea anterioară a girusului
se află o zonă
în care sunt reprezentaţi dinţii şi ochii.
Iar acea parte a girusului este activată
atunci când oamenii
au halucinaţiile deformate.
Există o altă parte a creierului
care este activată în mod special
atunci când persoana vede desene animate.
Este activată atunci când recunoaşte
personaje din desene animate,
când cineva desenează personaje
de desene animate şi când le halucinează.
E foarte interesant faptul
că această zone e specifică.
Există alte părţi ale creierului
care sunt implicate în mod specific
în recunoaşterea şi halucinarea
clădirilor şi a peisajelor.
Prin '70 s-a descoperit că nu erau
implicate doar anumite zone,
dar şi anumite celule.
„Celule faciale” au fost descoperite
în jurul anului 1970.
Iar acum ştim că există sute
de alte tipuri de celule,
care pot fi foarte foarte specifice.
Deci puteţi avea nu doar
celule „maşină”,
ci puteţi avea celule „Aston Martin”.
(Râsete)
Am văzut azi dimineaţă un Aston Martin.
Trebuia să îl aduc în discuție.
Şi acum este undeva înăuntru.
(Râsete)
Acum, la acest nivel, în ceea ce
e denumit cortexul inferior temporal,
sunt numai imagini vizuale,
sau născociri sau fragmente.
Numai la nivele mai ridicate
iau parte şi alte simţuri
şi sunt legături cu memoria
şi afectivitatea.
Iar în sindromul Charles Bonnet
nu ajungi la aceste nivele mai ridicate.
Te afli în aceste nivele
ale cortexului vizual inferior
unde ai mii şi zeci de mii
şi milioane de imagini,
sau născociri sau fragmente din născociri,
toate codificate neuronal,
în anumite celule
sau mici grupuri de celule.
În mod normal acestea fac toate parte
din şuvoiul integrat de percepţii,
sau imaginaţie.
Iar persoana nu le conştientizează.
Numai în situaţia în care persoana
are deficienţe de vedere sau este oarbă,
procesul este întrerupt.
Şi în locul unor percepţii normale,
obţineţi o stimulare haotică,
convulsivă sau o eliberare
a tuturor acestor celule vizuale,
din cortexul temporal inferior.
Deci, dintr-o dată vezi o figură,
vezi o maşină.
Dintr-o dată una, dintr-o dată alta.
Mintea face tot posibilul să o organizeze,
şi să îi dea o oarece coerenţă.
Însă nu cu foarte mult succes.
Atunci când acestea au fost
descrise pentru prima dată
se credea că ele
pot fi interpretate ca vise.
Dar în realitate oamenii spun:
„Nu recunosc oamenii.
Nu pot face nicio asociere.”
„Kermit nu înseamnă nimic pentru mine.”
Nu ajungeţi nicăieri
dacă le consideraţi a fi vise.
Ei bine, eu am spus, mai mult
sau mai puţin ceea ce aveam de spus.
Aş vrea doar să recapitulez
şi să spun că acest lucru e unul obişnuit.
Gândiţi-vă la numărul de orbi.
Cu siguranţă există sute de mii
de persoane oarbe
care au aceste halucinaţii,
dar cărora le e mult prea teamă
să vorbească despre ele.
Deci acest gen de lucruri
trebuie anunţate,
pentru pacienţi,
pentru doctori, pentru public.
În final, cred că ele sunt
extrem de interesante şi de valoroase,
pentru oferirea unei înţelegeri a modului
în care funcţionează creierul.
Charles Bonnet spunea acum 250 de ani --
se întreba cum,
referitor la aceste halucinaţii,
cum teatrul mintal,
aşa cum l-a denumit el,
ar putea fi generat
de maşinăria creierului.
Acum, după 250 de ani,
cred că începem să înţelegem
cum se face acesta.
Mulţumesc foarte mult.
(Aplauze)
Chris Andersen: A fost superb.
Mulţumesc foarte mult.
Vorbiţi despre aceste lucruri
cu atât de multă înţelegere
şi empatie pentru pacienţii dvs.
Aţi trăit şi dvs. vreunul dintre aceste
sindroame despre care scrieţi?
Oliver Sacks: Mi-era teamă
că o să mă întrebi asta.
(Râsete)
Ei bine, da, destul de multe dintre ele.
Şi de fapt şi eu am o mică
deficienţă vizuală.
Sunt orb de un ochi şi nu văd
nemaipomenit de bine cu celălalt.
Şi am halucinaţii geometrice.
Dar se opresc acolo.
C.A.: Şi nu vă neliniştesc?
Pentru că înţelegeţi ce o provoacă.
Nu vă îngrijorează?
O.S.: Nu mă tulbură mai mult
decât ţiuitul din urechi.
(Râsete)
Pe care îl ignor.
Mă interesează ocazional.
Şi am multe dintre imaginile lor
în notiţele mele.
Şi eu mi-am făcut un fMRI
ca să văd cum preia controlul
cortexul meu vizual.
Iar când văd toate aceste hexagoane
şi lucruri complexe,
pe care de asemenea le am
în migrena vizuală,
mă întreb dacă toată lumea
vede lucruri de tipul ăsta,
şi dacă lucruri precum arta din peşteră
sau arta ornamentală
ar putea proveni puţin din ele.
C.A.: A fost un discurs
extraordinar de fascinant.
Vă mulţumim că ni l-aţi împărtăşit.
O.S.: Mulţumesc. Mulţumesc.
(Aplauze)