Când Ireneo Funes
și-a aruncat privirea
asupra unui pahar de vin de pe o masă,
a zărit „toți lăstarii și ciorchinii
pe un butuc de vie.
Știa forma norilor australi
din ziua de 30 aprilie 1882,
și putea s-o compare cu nervurile
unei cărți din hârtie spaniolă
pe care o privise o singură dată
sau cu crestele de spumă
pe care o vâslă le-a ridicat pe Rio Negro
în ajunul luptei de la Quebracho".
În scurta povestire
„Funes cel ce nu uită”,
Jorge Luis Borges explorează
posibilitatea unei memorii perfecte.
Personajul său nu doar își amintește
tot ce a văzut vreodată,
dar și fiecare moment în care
a văzut ceva în cel mai mic detaliu.
Aceste detalii sunt atât de copleșitoare
încât Funes trebuie să stea
câteva zile într-o cameră întunecoasă
și nu poate dormi decât imaginându-și
partea orașului nevizitată.
Potrivit lui Borges,
amintirile lui Funes chiar l-au făcut
incapabil să gândească, fiindcă:
„A gândi înseamnă a uita deosebiri,
a generaliza, a abstractiza.
În lumea dezordonată a lui Funes
nu existau decât detalii.”
Memoria nelimitată a lui Funes
era doar una din numeroasele
explorări ale infinitului.
Născut în Argentina în 1889,
el admira revoluționarii
din familia mamei sale,
dar semăna mai mult
cu neamul livresc al tatălui său.
Colecția sa de eseuri, poeme și povestiri
sau numite de el „ficciones" (ficțiuni),
au dat naștere stilului literar
„lo real maravilloso",
cunoscut în engleză ca realismul magic,
fiecare numărând doar câteva pagini.
Deși Borges nu și-a propus
să scrie cărți voluminoase,
el a fost un cititor pasionat,
rugându-și prietenii să-i citească
după ce a devenit orb la vârsta mijlocie.
El spunea că imaginea paradisului
era asemeni unei biblioteci infinite,
idee transpusă în „Biblioteca Babel".
Construită din numeroase camere identice,
fiecare având același număr
de cărți cu aceeași lungime,
biblioteca Babel reprezintă
propriul său univers.
În ea se găsesc toate varietățile de text,
sunt câteva cărți profunde,
dar și numeroase tomuri
pline de tâmpenii.
Naratorul și-a petrecut întreaga viață
rătăcind prin vastul labirint
al informației
într-o căutare zadarnică a sensului.
Labirinturile apăreau mereu
în creația lui Borges.
În „Grădina potecilor ce se bifurcă”,
când Yu Tsun își face cale
printre drumurile de țară,
el își amintește de un labirint pierdut
construit de strămoșul său.
Pe parcursul povestirii,
el află că labirintul
nu e unul fizic, ci o nuvelă.
Iar această nuvelă dezvăluie
că adevărata Grădină a potecilor
ce se bifurcă e timpul:
în fiecare clipă, există o infinitate
de căi de acțiune.
Iar un moment e urmat de altul,
fiecare posibilitate generează
un alt set de viitoruri divergente.
Borges a prezentat în labirinturile sale
perioade de timp infinite,
dar a explorat și ideea
condensării timpului
într-un singur moment.
În „Scrierile lui Dumnezeu",
chiar de la începutul omenirii
Dumnezeu scrie un singur mesaj
pe petele jaguarilor,
care „se iubesc și se reproduc
la nesfârșit,
în peșteri,
în câmpurile de trestie, pe insule
pentru ca ultimii oameni să-l primească".
Ultimul om se dovedește a fi
un preot bătrân perseverent,
care petrece ani memorizând
și descifrând petele jaguarului,
culminând cu o revelație
în care reușește să înțeleagă
mesajul lui Dumnezeu.
Fiind închis în adâncurile pământului,
el nu are cu cine împărtăși acest sens,
fapt ce nu-i schimbă situația,
ceea ce nu-l deranjează:
în acel moment,
el a trăit întreaga experiență
a tuturor celor care au existat vreodată.
Citindu-l pe Borges,
și voi ați putea reuși
să zăriți cu un ochi infinitul.