Bună, sunt Susan Song, Director al Departamentului de Psihiatrie a Copilului, Adolescentului și Familiei a Universității George Washington, și Consilier de Protecție Umanitară pentru supraviețuitorii deplasării forțate, global sau local. Există o creștere fără precedent în numărul oamenilor strămutați în întreaga lume, inclusiv refugiați, solicitanți de azil, emigranți fără acte și minori neînsoțiți. În întreaga lume, mai bine de 65 de milioane de oameni sunt strămutați din cauza războiului, a conflictelor armate sau persecuției. La începutul lui 2018, aproape 31 de milioane de copii din întreaga lume au fost strămutați din cauza violenței și a conflictelor. Dacă aceste tipare continuă, 1% din oameni va deveni refugiat în viitorul apropiat. Din păcate, majoritatea refugiaților și a supraviețuitorilor dislocărilor forțate nu vor primi îngrijiri necesare de sănătate mintală, datorită lipsei serviciilor, lipsei accesului la îngrijire calificată, și stigmatizării împotriva tulburărilor mentale. Refugiații sunt cei care și-au părăsit țara de origine datorită temerii de persecuție daorită rasei, religiei, naționalității, opiniei politice sau apartenenței la un anume grup social. În timp ce refugiații cer protecție în străinătate și li se dă permisiunea să intre în SUA, cei care cer azil se tem și de persecuții. Dar solicită protecție aflându-se în SUA. Refugiații și persoanele afectate de conflicte reprezintă 15-30% din PTSD și depresii, comparativ cu 3,5% PTSD în rândul non-refugiaților. Cei mai puternici indicatori de sănătate mintală precară sunt expunerea la tortură și cumulul evenimentor traumatice. Dar tortura, separarea de familie, stresul obținerii azilului, izolarea și dezavantajele țării gazdă agravează sănătatea mintală. Mediul post-migrație, în special detenția prelungită, statusul nesigur de emigrant, accesul limitat la servicii și la muncă și educație pot agrava sănătatea mintală. Acestea nu reprezintă întregul spectru al problemelor emoționale cu care se confruntă majoritatea azilanților, inclusiv suferință accentuată, traume complexe, disperare, izolare, furie și lipsa încrederii. Mulți au reacții normale la experiențe complet anormale. Cu timpul, majoritatea refugiaților nu mai prezintă simptome. Un număr restrâns prezintă un tipar de recuperare treptată iar o mică minoritate rămâne cronică. Așa că, trebuie să facem distincția între forme de distres situaționale și tulburări mintale clare ale refugiaților. Facem asta concentrându-ne pe interacțiunea dinamică a expunerii la evenimentele traumatice anterioare, factorii de stres zilnic și sistemele psiho-sociale de bază în care sunt încorporate. Psihiatrii pot ajuta acești oameni prin muncă clinică competentă din punct de vedere cultural cu refugiații și cei care solicită azil. La nivel politic, prin evaluări privind azilul iar la nivel legal, prin promovarea echității accesului, susținerii serviciilor pentru refugiați și cei strămutați forțat, și prin parteneriat cu membrii comunității inter-disciplinare cum ar fi avocații, educatorii și factori de decizie pentru a oferi un sistem sigur pe care să se poată baza refugiații și supraviețuitorii celor strămutați.