Ce faci pe scena aceasta

în fața tuturor acestor oameni?

(Râsete)

Fugi!

(Râsete)

Fugi acum!

Aceasta e vocea anxietății mele vorbind.

Chiar și atunci când totul e în regulă,

am senzația dezastrului iminent,

ca și când pericolul pândește după colț.

Acum câțiva ani,

am fost diagnosticată
cu anxietate generalizată

și depresie --

două diagnostice ce merg deseori
mână în mână.

Mai demult nu aș fi spus nimănui,

în special nu în fața unui public larg.

Ca femeie de culoare,

a trebuit să dezvolt o reziliență
deosebită ca să am succes.

Și ca mulți alții din comunitatea mea,

credeam că depresia e
un semn al slăbiciunii,

un defect de caracter.

Dar nu eram slabă;

realizam multe.

Am o diplomă de masterat
în studii media

și am avut o serie de slujbe importante
în film și televiziune.

Am câștigat până și două premii Emmy
pentru munca mea.

Eram cu siguranță extenuată,

nu mă interesau nici lucrurile
ce îmi plăceau cândva,

abia mâncam,

aveam insomnii

și mă simțeam izolată și fără vlagă.

Dar deprimată?

Nu, nu eu.

A durat săptămâni până să recunosc,

dar doctorul avea dreptate:

eram deprimată.

Totuși, nu am spus asta nimănui.

Mă simțeam rușinată.

Nu mă simțeam îndreptățită
să fiu deprimată.

Aveam o viață privilegiată,

o familie iubitoare 
și o carieră de succes.

Și când am auzit 
de ororile de nedescris

prin care strămoșii mei
au trecut în țara asta

ca eu să trăiesc mai bine,

rușinea mea a crescut și mai mult.

Stăteam pe umerii lor.

Cum să îi dezamăgesc?

Capul sus,

un zâmbet pe față

și nu voi spune nimănui.

În 4 iulie 2013,

cerul a căzut pe mine.

A fost ziua în care m-a sunat mama mea

să îmi spună că nepotul meu de 22 de ani,
Paul, s-a sinucis,

după ani de luptă cu depresia
și anxietatea.

Nu pot descrie în cuvinte
ce am simțit atunci.

Noi doi eram apropiați,

dar nu știam prin ce trece.

Niciunul din noi nu a vorbit
despre dificultățile lui.

Rușinea și stigmatul
ne-au redus la tăcere.

Felul meu de a gestiona greutățile
este unul direct,

așa că am petrecut următorii doi ani
studiind depresia și anxietatea

și ce am aflat m-a șocat.

Organizația Mondială a Sănătății
raportează că

depresia este cauza principală
a îmbolnăvirii

în lume.

Deși cauzele depresiei nu sunt clare,

studiile sugerează că majoritatea
tulburărilor mentale apar,

cel puțin uneori,

datorită unui dezechilibru chimic
la nivelul creierului

și/sau unei predispoziții genetice.

Nu poți scăpa pur și simplu.

Pentru americanii de culoare,

factori precum rasismul

și inegalitatea socioeconomică,

le dă o predispoziție cu 20% mai mare
de a dezvolta o tulburare mentală

și totuși apelează la ajutor profesional

de două ori mai puțin
decât americanii albi.

Un alt factor este stigmatizarea,

63% din americanii de culoare
confundând depresia cu slăbiciunea.

Din păcate, rata sinuciderilor
în rândul copiilor de culoare

s-a dublat în ultimii 20 de ani.

Acum vin veștile bune:

70% din persoanele depresive se îndreaptă

cu ajutorul terapiei, tratamentului
și al medicamentelor.

Înarmată cu informația aceasta,

am luat o decizie:

nu voi mai păstra tăcerea.

Cu acordul familiei mele,

vă voi împărtăși o poveste,

cu speranța de a genera 
o conversație la nivel național.

O prietenă, Kelly Pierre-Louis, a spus:

„A fi puternici ne ucide”.

Are dreptate.

Trebuie să renunțăm la istorisirile
vechi și demodate

ale femeii de culoare puternice

și a bărbatului de culoare super masculin,

care oricând sunt doborâțî,

doar se ridică și merg mai departe.

Să ai sentimente nu e o slăbiciune.

Sentimentele arată că suntem oameni.

Și când ne negăm umanitatea,

ne lasă goi pe dinăuntru,

căutând metode să umplem golul noi înșine.

Drogul meu au fost realizările înalte.

În prezent, îmi împărtășesc
povestea deschis,

încurajându-i și pe alții să facă la fel.

Cred că ce e necesar

pentru a-i ajuta pe cei
care suferă în tăcere,

este să știe că nu sunt singuri

și că cu ajutor

se pot vindeca.

Eu încă mă lupt,

în special cu anxietatea,

dar o pot gestiona

cu ajutorul meditației zilnice,
yoga și o dietă sănătoasă.

(Râsete)

Dacă simt că lucrurile o iau razna,

fac o programare la terapeuta mea,

o femeie de culoare, dinamică,
pe nume Dawn Armstrong,

care are un simț al umorului

și o familiaritate care mă consolează.

Voi regreta mereu

că nu i-am fost alături nepotului meu.

Dar sper sincer

că îi pot inspira pe alții
cu lecția pe care am învățat-o.

Viața e frumoasă.

Uneori este grea

și niciodată nu e previzibilă.

Dar totul va fi OK

dacă ai sprijinul necesar
să depășești momentele grele.

Sper că dacă povara voastră e prea grea,

veți cere o mână de ajutor.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)