Până în 2012, când am pictat minaretului moscheii Jara, în orașul meu natal Gabes, din sudul Tunisiei, nu credeam că un graffiti poate atrage atât de multă atenție într-un oraș. La început căutam doar un perete în orașul meu natal și s-a întâmplat că minaretul a fost construit în anul 1994 și timp de 18 ani, acei 57 metri de piatră solidă au rămas gri. Când l-am întâlnit prima oară pe imam și i-am povestit ce am de gând, mi-a zis: „Slavă Domnului că în sfârșit ai apărut” şi mi-a spus că de mulţi ani aștepta pe cineva să-l aranjeze cumva. Cel mai interesant lucru despre acest imam e că nu m-a întrebat nimic; nu a vrut o schiță sau să-i spun ce aveam de gând să scriu. În fiecare lucrare scriu mesaje în stilul propriu de caligraffiti – un mixaj între caligrafie și graffiti. Folosesc citate sau poezie. Pentru minaret, m-am gândit că cel mai relevant mesaj ar trebui să fie din Coran, așa că am ales acest verset: „O, oameni, v-am zămislit din bărbat și femeie și v-am făcut popoare și triburi, ca să vă cunoașteți!” A fost ca o chemare universală la pace, toleranţă şi acceptare venită dintr-o tabără pe care media nu o descrie pozitiv. Am fost uimit de reacția comunității locale la pictură și ce mândri se simţeau, văzând că minaretul primește atât de multă atenție din partea presei din toată lumea. Pentru imam conta nu doar pictura în sine; era ceva mult mai profund. Spera ca minaretul să devină un simbol al orașului, un magnet pentru acest loc uitat de lume din Tunisia. Universalitatea mesajului, contextul politic din Tunisia acelor vremuri și faptul că scriam din Coran cu graffiti, au contat. A reunit comunităţile. Eu unesc oamenii, generațiile viitoare, prin utilizarea caligrafiei arabe. Mesajele scrise sunt esența operelor mele de artă. E nostim că acum, chiar cei care vorbesc araba, trebuie să se concentreze să descifreze ce scriu. Nu trebuie să înțelegi ce scrie ca să simți opera. Cred că scrierea arabă îți atinge sufletul înaintea ochilor. Are o frumuseţe care nu are nevoie de traducere. Cred că scrierea arabă vorbeşte fiecăruia: ţie, ţie, ţie, oricui. Când îi prinzi mesajul, simţi legătura cu el. Încerc întotdeauna ca mesajele mele să fie cât mai relevante pentru locul în care pictez, dar să fie mesaje cu o dimensiune universală, ca oricine, de oriunde, să poată simţi legătura. M-am născut şi am crescut în Franţa, la Paris, şi abia de la 18 ani am învățat să scriu și să citesc în arabă. Astăzi scriu mesajele doar în arabă. Un motiv pentru care e atât de important pentru mine sunt reacțiile din întreaga lume. În Rio de Janeiro, am tradus dintr-o poezie portugheză scrisă de Gabriela Tôrres Barbosa, care era un omagiu oamenilor săraci din „favela”, pe care am pictat-o pe un acoperiș. Comunitatea locală era intrigată de ce făceam, dar odată ce le-am explicat înțelesul acestei caligrafii, mi-au mulțumit, simțind legătura cu lucrarea. În Africa de Sud, la Cape Town, comunitatea locală din Philippi mi-a oferit singurul perete disponibil din mahala. Era o şcoală pe care am scris un citat din Nelson Mandela, ce zice așa: „[În arabă]”, adică: „Pare imposibil până e realizat.” Veni un tip și-mi spune: „Măi, de ce nu scrii în engleză?” I-am răspuns că i-aș considera preocuparea legitimă dacă m-ar întreba de ce n-am scris în zulu. Odată, la un eveniment din Paris, cineva și-a oferit peretele pentru a fi pictat. Când a observat că pictam în arabă, s-a enervat – isteric chiar – cerând ștergerea peretelui. Am fost nervos și dezamăgit. Dar peste o săptămână, organizatorul evenimentului m-a rechemat, pentru un perete situat chiar vis-a-vis. Aşa că tipul acela... (Râsete) a ajuns să-mi vadă opera zi de zi. La început voiam să scriu: „[În arabă]”, adică: „Drept în fața ta”, dar... (Râsete) ...am decis să fiu mai deştept și am scris: „[În arabă]”, adică: „Deschide-ți inima.” Sunt cu adevărat mândru de cultura pe care o reprezint și încerc, prin lucrările mele, să fiu ambasadorul ei. Sper să pot desfiinţa clişeele actuale prin frumusețea scrierii arabe. Astăzi, nu mai scriu pe perete și traducerea mesajului. Nu vreau să compromit poezia caligrafiei, deoarece arta se poate aprecia și fără a înțelege cuvintele, la fel cum îţi place muzica din alte țări. Unii o văd ca pe o respingere sau ca pe o ușă închisă, dar eu o consider o invitație: spre limba, cultura și arta mea. Vă mulțumesc. (Aplauze)