Când aveam șapte ani
și sora mea, doar cinci,
ne jucam în partea de sus
a unui pat suprapus.
Pe atunci eram cu doi ani
mai mare decât ea,
adică sunt și acum mai mare cu doi ani,
(Râsete)
dar atunci însemna că trebuia
să facă tot ce făceam eu,
iar eu voiam să mă joc de-a războiul.
Deci eram pe patul nostru suspendat,
iar o parte a patului
îmi pusesem toți soldățeii și armamentul.
Pe partea cealaltă,
erau toți poneii surorii mele,
pregătiți pentru un atac al cavaleriei.
Sunt două variante a ceea ce
s-a întâmplat în acea după-amiază,
dar pentru că sora mea nu e aici,
am să vă spun povestea adevărată.
(Râsete)
Și anume că sora mea e cam împiedicată,
și cumva, fără să fie ajutată
sau împinsă de fratele mai mare,
brusc, Amy a dispărut de pe patul de sus
și a aterizat cu o bușitură pe podea.
Am privit temător peste marginea patului
să văd ce se întâmplase cu sora mea căzută
și am văzut că aterizase dureros
pe palme și genunchi,
în patru labe pe podea.
Mi-a fost teamă,
căci părinții îmi dăduseră sarcina
să mă asigur că eu şi sora mea
ne jucăm frumos şi cât mai liniştiţi.
Având în vedere că îi rupsesem
accidental mâna lui Amy
doar cu o săptămână mai înainte...
(Râsete)
...împingând-o eroic din fața
unui glonţ tras de un lunetist imaginar,
(Râsete)
pentru care nici acum nu mi-a mulțumit,
am încercat din răsputeri.
(Râsete)
Nici ea nu l-a văzut venind.
Încercam din răsputeri
să fiu cât mai cuminte.
Am văzut chipul surorii mele,
acel val de durere,
suferință și surprindere
amenințând să erupă din gura ei
și să-i trezească pe părinți
din somnul lung de iarnă în care se aflau.
Am făcut singurul lucru
la care mintea mea disperată de șapte ani
s-a putut gândi ca să evite tragedia.
Dacă aveți copii,
ați văzut asta de sute de ori.
Am spus: „Amy, stai! Nu plânge!
Ai văzut cum ai aterizat?
Niciun om nu aterizează aşa în patru labe.
(Râsete)
Amy, cred că asta înseamnă
că ești un unicorn."
(Râsete)
Trișam căci sora mea
își dorea cel mai mult
să nu fie Amy, sora rănită de cinci ani,
ci Amy, unicornul special.
Desigur, această opțiune nu se ivise
în creierul ei până atunci.
Vă imaginați ce conflict se ivise
în biata mea soră manipulată,
căci micuțul ei creier încerca
să dedice resurse
ca să simtă durerea, suferința
și surpriza pe care le trăise
sau să se gândească la nou-descoperita
identitate de unicorn.
(Râsete)
Și cea de-a doua a câștigat.
În loc să plângă și să nu se mai joace,
să-i trezească pe părinţi,
cu toate consecințele negative
pe care le-aș fi suportat,
i-a răsărit un zâmbet
și s-a urcat înapoi în pat cu grația
unui pui de unicorn.
(Râsete)
Cu un picior rupt.
Ce am descoperit
la această fragedă vârstă
de cinci sau șapte ani,
habar nu aveam pe atunci.
Era ceva ce va deveni avangarda
revoluției științifice
ce s-a petrecut după două decenii
a felul cum privim creierul uman.
Descoperisem psihologia pozitivă,
motivul pentru care mă aflu azi aici
și motivul pentru care mă trezesc
în fiecare zi.
Când am început să vorbesc
despre aceste cercetări
în afara mediului academic,
primul lucru pe care mi-au spus
să nu-l fac
e să începi discursul cu un grafic.
Vreau să încep discursul cu un grafic.
Graficul pare plictisitor,
dar e motivul care mă încântă
și pentru care mă trezesc zilnic.
Acest grafic nu înseamnă nimic;
sunt date false.
Ceea ce am descoperit...
(Râsete)
Dacă le-aș fi obținut studiindu-vă pe voi,
aș fi fost încântat,
pentru că e clar că apare un tipar,
iar asta înseamnă că voi fi publicat,
şi asta contează cu adevărat.
(Râsete)
Faptul că e un punct ciudat
deasupra curbei
înseamnă că e un ciudat în încăpere.
Știu cine ești, te-am văzut mai devreme.
(Râsete)
Nu-i nicio problemă.
După cum știți cu toții,
pot șterge acel punct.
(Râsete)
Căci sigur e o eroare de măsurătoare.
Ştim că e o eroare de măsurătoare,
căci îmi dă datele peste cap.
(Râsete)
Unul dintre primele lucruri
pe care le predăm
la cursurile de economie,
statistică, afaceri și psihologie
e cum eliminăm ciudații
într-un mod valabil statistic.
Cum eliminăm valorile diferite
ca să găsim linia cea mai potrivită?
Ceea ce e minunat dacă vrei să afli
câte pastile Advi
ia în medie o persoană, adică două.
Dar, dacă sunt interesat
de potențialul vostru,
de fericire sau productivitate,
energie sau creativitate,
creăm cultul mediei prin știință.
Dacă pun întrebarea:
„Cât de repede poate învăța
un copil să citească?”
oamenii de știință pot schimba
întrebarea la:
„Cât de repede poate un copil mediu
să învețe să citească?"
și adaptăm clasa spre medie.
Dacă esti sub media acelei curbe,
psihologii sunt încântaţi,
căci înseamnă că ai depresie
sau altă boală
sau, să sperăm, pe amândouă.
(Râsete)
Sperăm să fie ambele căci modelul
nostru de afaceri
e să pleci de la noi cu zece probleme
chiar dacă ai venit la noi doar cu una.
ca să revii iar şi iar.
Ne întoarcem până în copilărie
dacă e necesar,
dar, până la urmă,
vrem să te facem din nou normal.
Dar normalitatea nu înseamnă media.
Ceea ce eu și psihologia pozitivă propunem
e că dacă studiem
ceea ce e aproape de medie,
vom rămâne aproape de medie.
Și în loc să ștergem valorile diferite,
ar trebui să intervenim
într-o astfel de populație
şi să spunem "De ce?"
De ce unii dintre voi sunt așa mult
deasupra curbei
în materie de capacitate intelectuală,
atletică, muzicală,
creativitate, energie,
rezistență în fața schimbării,
simțul umorului?
Orice ar fi, în loc să vă șterg,
vreau să vă studiez.
Deoarece poate putem strânge informații,
nu doar despre cum să aducem
oamenii spre medie,
ci cum putem ridica întreaga medie
în școlile și companiile din toată lumea.
Acest grafic e important pentru mine
deoarece când mă uit la știri
majoritatea informațiilor
nu sunt pozitive, ci negative.
Majoritatea sunt despre crime,
corupție, boli, dezastre naturale.
Şi, foarte repede,
creierul meu începe să creadă
că asta e proporția dintre negativ
și pozitiv în lume.
Creează ceea ce numim
sindromul facultății de medicină.
Dacă știți persoane
care au fost la Medicină
în primul an de pregătire medicală,
citind o listă cu toate simptomele
și bolile ce pot apărea,
îți dau brusc seama că le au pe toate.
(Râsete)
Am un cumnat pe nume Bobo -
e cu totul altă poveste.
(Râsete)
Bobo s-a căsătorit cu Amy-unicornul.
Bobo m-a sunat
de la Facultatea de Medicină din Yale
şi a spus: "Shawn, am lepră."
(Râsete)
Care, chiar şi la Yale,
e extraordinar de rară.
Dar nu aveam idee
cum să-l consolez pe bietul Bobo,
căci tocmai intrase
de o săptămână la menopauză.
(Râsete)
Ceea ce descoperim nu e neapărat
realitatea care ne conturează,
ci lentila prin care creierul vede lumea
ce conturează realitatea.
Dacă putem schimba lentila,
nu schimbăm doar starea de bine,
putem în același timp schimba
orice rezultat educațional sau de afaceri.
Când am aplicat la Harvard,
a fost o provocare.
Nu mă așteptam să intru,
iar familia mea nu avea bani.
Am primit o bursă militară
după două săptămâni.
Brusc, ceva ce nu era nici măcar
o posibilitate a devenit realitate.
Când am mers acolo, credeam că și ceilalți
o văd ca pe un privilegiu,
că sunt bucuroși să se afle acolo.
Chiar dacă ești într-o clasă plină
de oameni mai deștepți decât tine,
te bucuri doar că ești acolo.
Dar am descoperit că,
deși unii simt asta,
când am terminat după patru ani
şi am petrecut următorii opt ani
dormind în căminele studenților -
Harvard-ul m-a obligat,
nu sunt acel tip de bărbat.
(Râsete)
Consiliam studenții
pe parcursul celor patru ani grei.
Cât am predat
și din cercetări am descoperit
că acești studenți,
indiferent de cât sunt de fericiți
de succesul lor inițial de după admitere,
după două săptămâni creierul lor nu
se concentra pe privilegiul de a fi acolo,
nici pe filozofia sau fizicul lor.
Creierul se concentra pe concurență,
volum de muncă,
a greutăților, stresului.
Prima dată acolo,
am intrat în sala de mese a bobocilor,
iar prietenii mei din Waco,
Texas, unde am crescut eu,
știu că unii dintre voi ați auzit de el.
Când veneau în vizită, se uitau în jur
și spuneau:
„Această sală de mese seamănă cu cea
de la Hogwarts,din filmul Harry Potter”
Aici e Hogwarts din „Harry Potter”
și acesta e Harvard.
Și spuneau: "Shawn, de ce îți irosești
timpul studiind fericirea la Harvard?
Serios, de ce ar putea fi nefericit
un student la Harvard?"
În această întrebare e cheia
înţelegerii ştiinţei fericirii.
Căci întrebarea presupune
că lumea noastră exterioară
determină nivelul de fericire,
când, în realitate,
dacă știu totul despre lumea externă
pot prezice doar 10% din nivelul
de fericire pe termen lung.
90% din fericirea pe termen lung
nu e determinată de lumea exterioară,
ci de felul în care creierul
procesează lumea.
Și dacă îl schimbăm,
dacă schimbăm formula
pentru fericire şi succes,
putem schimba felul
în care putem influența realitatea.
Am descoperit că doar 25%
din succesul la locul de muncă
e determinate de I.Q.
75% din succes de la serviciu
e influențat de nivelul de optimism,
susținere socială
și abilitatea de a vedea stresul
ca o provocare, nu o amenințare.
Vorbeam cu probabil cel mai prestigios
internat din New England
şi au spus: "Ştim deja asta.
Așa că anual le predăm elevilor
săptămânal despre starea de bine.
Și suntem foarte entuziasmați.
Luni seara expertul mondial le vorbește
despre depresia la adolescenți.
Marți despre violență și despre bullyling.
Miercuri tulburări de alimentație.
Joi consumul de droguri.
Și vineri seara alegem între sex
neprotejat și fericire."
(Râsete)
Am spus: „Așa sunt serile de vineri
pentru toată lumea.”
(Râsete)
(Aplauze)
Mă bucur că v-a plăcut,
dar lor nu le-a plăcut deloc.
Linişte la telefon.
Apoi am spus: „Ar fi o plăcere
să vorbesc la școala voastră,
dar asta e o săptămână
despre starea de rău.
Ați accentuat toate lucrurile negative,
dar nu aţi vorbit despre cele pozitive."
Lipsa bolii nu e sănătate.
Iată cum ajungem la sănătate:
Trebuie să inversăm formula
pentru fericire și succes.
În ultimii trei ani, am călătorit
în 45 de țări diferite,
colaborând cu şcoli şi companii
în mijlocul unui declin economic.
Am descoperit că majoritatea
companiilor și școlilor
au această formulă a succesului:
Dacă muncesc mai mult,
voi avea mai mult succes.
Și dacă am mai mult succes,
voi fi mai fericit.
Pe asta se bazează stilul
de a crește copiii, de management,
modul în care ne motivăm comportamentul.
Problema e că nu are bază științifică,
din două motive.
Primul, de fiecare dată
când creierul are un succes,
doar ridici ștacheta referitoare
la aspectul succesului.
Note bune, apoi note și mai bune.
Ai intrat la o școală bună,
apoi una și mai bună,
slujbă bună, mai bună,
îndeplinești planul, ridici ștacheta.
Dacă fericirea e dincolo de succes,
creierul tău nu va ajunge nicicând acolo.
Ceea ce am făcut ca societate
e să împingem fericirea
dincolo de orizontul cognitiv.
Asta e pentru că credem
că trebuie să avem succes
şi atunci vom fi fericiţi.
Dar creierul nostru funcționează invers.
Dacă îi poți crește
cuiva nivelul optimismului,
creierul lor trăiește
ceea ce am numit avantajul fericirii,
înseamnă că evoluează mult mai bine
decât când e pesimist, neutru sau stresat.
Inteligența, creativitatea
și nivelul de energie cresc.
De fapt, am descoperit că orice abiliatate
ocupațională se îmbunătățește.
Optimist, creierul e cu 31% mai eficient
decât cel pesimist, neutru sau stresat.
Eşti cu 37% mai bun la vânzări.
Doctorii sunt cu 19% mai rapizi
și mai preciși în diagnosticare,
fiind optimist, față de pesimist,
neutru sau stresat.
Ceea ce înseamnă că putem inversa formula.
Dacă putem găsi o cale
de a deveni optimiști,
apoi creierele noastre vor funcționa
cu mai mult succes
căci putem munci mai repede,
mai mult şi mai inteligent.
Pentru a face asta,
trebuie să inversăm formula,
pentru a vedea
de ce sunt în stare creierele noastre.
Dopamina pe care o secretăm
când suntem optimiștii, are două funcții.
Nu vă face doar mai fericiţi,
activează toate centrele
de învățare din creier,
permițându-vă să vă raportați
diferit la lume.
Am descoperit că există
modalități de a vă antrena creierul
pentru a putea deveni optimist.
În doar două minute,
timp de 21 de zile la rând,
vă puteţi reconfigura creierul,
creierul devenind cu adevărat
mai optimist şi cu mai mult succes.
Am făcut aceste lucruri în studii
la fiecare companie la care am lucrat,
punându-i să scrie trei lucruri noi
pentru care sunt recunoscători,
timp de 21 de zile la rând.
La final, creierul începe
să rețină un model
de a explora lumea nu pentru ce e negativ,
ci pentru ce e pozitiv mai întâi.
Ținând un jurnal despre o experiență
pozitivă din ultima zi
îi permite creierului să o retrăiască.
Sportul îți învață creierul
că comportamentul tău contează.
Am aflat că meditația permite creierului
să treacă de ADHD-ul cultural
pe care l-am creat
încercând să facem multitasking,
permițând-i creierului să se concentreze
asupra unei sarcinii.
În sfârşit, faptele bune la întâmplare.
Îi punem pe oameni,
când își deschid e-mail,
să scrie un mesaj pozitiv,
lăudând sau mulțumind cuiva
din rețeaua lor socială.
Făcând aceste activităţi,
antrenând creierul așa
cum ne antrenăm corpurile,
am descoperit că putem inversa
formula fericirii și a succesului
şi, făcând acest lucru,
nu doar creăm unde de pozitivitate,
creăm o adevărată revoluţie.
Mulțumesc mult!
(Aplauze)