Rareori auzim de Nicolas Steno în afara introducerii în geologie, dar oricine încearcă să înțeleagă viața pe Pământ ar trebui să vadă cum Steno a extins și a stabilit legături între aceste concepte: Pământul, viața și înțelegerea. Născut Niels Stensen, în Danemarca, 1638, fiu de aurar, a fost un băiat bolnăvicios ai cărui colegi de școală au murit de ciumă. A supraviețuit ca să disece cadavre ca anatomist, studiind organele pe care speciile le aveau în comun. A găsit un canal în craniile animalelor care transmite saliva la gură. A respins idea lui Descartes conform căreia doar oamenii au glandă pineală, demonstrând că sufletul nu e acolo, fiind, discutabil, debutul neuroștiinței. Deosebit de remarcabilă pentru acea perioadă a fost metoda sa. Steno nu a permis niciodată textelor vechi, metafizicii aristoteliene, sau deducerilor carteziene să domine empiricul și dovezile experimentale. Viziunea sa, fără a fi umbrită de speculație sau raționalizare, a mers în profunzime. Steno a văzut cum calculii biliari se formează prin acumulare. Se supuneau principiilor de modelare pe care le știa din comerțul cu aur, reguli utile în diverse discipline pentru înțelegerea corpurilor solide din perspectiva structurii. Mai târziu, Marele Duce de Toscana i-a cerut să disece un rechin. Dinții acestuia semănau cu niște pietre ascuțite, pietre ciudate în interiorul altor pietre din Malta și munții de lângă Florența. Plinius cel Bătrân, un naturalist roman în vârstă, spunea că acestea au căzut din cer. În Evul Mediu, oamenii spuneau că erau limbi de șarpe, pietrificate de Sfântul Paul. Steno a văzut acele pietre ca dinți de rechin și invers, cu aceleași semne de creștere structurală. Dându-și seama că lucrurile similare sunt realizate similar, a susținut că dinții străvechi proveneau de la rechini străvechi din ape care au format piatră în jurul dinților și au devenit munți. Straturile de piatră au fost cândva straturi de sedimente marine, care erau așezate orizontal, unul deasupra celuilalt, de la cel mai vechi până la cel mai nou. Dacă straturile erau deformate, înclinate, traversate de o falie sau de un canion, acea schimbare a survenit după formarea stratului. Pare simplu azi; la vremea aceea era revoluționar. El a inventat stratigrafia și a pus bazele geologiei. Prin găsirea unei origini pentru dinții de rechini din două ere, susținând că legile naturale care guvernează prezentul guvernau și trecutul, Steno a „plantat semințele” uniformitarismului, ideea că trecutul era modelat de procese care sunt observabile astăzi. În secolele XVIII și XIX, geologii uniformitarieni englezi, James Hutton și Charles Lyell, au studiat rate curente, foarte lente de eroziune și sedimentare și și-au dat seama că Pământul trebuia să fie mult mai bătrân decât estimarea biblică, 6.000 de ani. Din munca lor s-a ajuns la ciclul rocilor, care s-a îmbinat cu plăcile tectonice la jumătatea secolului XX, dându-ne atotcuprinzătoarea teorie a Pământului cu scoarța terestră topindu-se, zguduit de cutremure, de la un calcul biliar la o planetă de 4,5 miliarde de ani. Să ne gândim mai departe, să ne îndreptăm spre biologie. Să spunem că găsiți dinții de rechin într-un strat și dedesubt fosila unui organism necunoscut Fosila de la o adâncime mai mare e mai veche. Aveți acum dovezi ale originii și dispariției speciilor de-a lungul timpului. Fiți uniformitarieni. Poate un proces încă activ astăzi a cauzat schimbări nu doar la roci, ci și la viețuitoare. Ar putea explica și existența similitudinilor și diferențelor dintre specii, găsite de anatomiști ca Steno. E mult de analizat, dar Charles Darwin a avut timp într-o lungă călătorie în Galapagos, citind un exemplar al cărții prietenului său, Charles Lyell, „Principii ale geologiei”, ale cărei „temelii” le-a pus întrucâtva Steno. Uneori uriașii stau pe umerii oamenilor mici și curioși. Nicolas Steno a ajutat procesul de evoluție, a deschis calea spre geologie, și a arătat cum observația nepărtinitoare, empirică poate trece de limitele intelectuale pentru a ne adânci perspectiva. Totuși, cea mai mare realizarea a sa poate fi maxima sa, făcând din căutarea adevărului dincolo de simțurile noastre sau de actuala înțelegere, o căutare a frumuseții a ceea ce e încă necunoscut. E frumos ceea ce vedem, mai frumos e ceea ce cunoaștem, iar cel mai frumos, de departe, e ceea ce nu cunoaștem.