Rareori auzim de Nicolas Steno
în afara introducerii în geologie,
dar oricine încearcă
să înțeleagă viața pe Pământ
ar trebui să vadă cum Steno
a extins și a stabilit legături
între aceste concepte:
Pământul, viața și înțelegerea.
Născut Niels Stensen, în Danemarca, 1638,
fiu de aurar,
a fost un băiat bolnăvicios
ai cărui colegi de școală
au murit de ciumă.
A supraviețuit ca să disece cadavre
ca anatomist,
studiind organele pe care speciile
le aveau în comun.
A găsit un canal în craniile animalelor
care transmite saliva la gură.
A respins idea lui Descartes
conform căreia doar oamenii
au glandă pineală,
demonstrând că sufletul nu e acolo,
fiind, discutabil, debutul neuroștiinței.
Deosebit de remarcabilă
pentru acea perioadă a fost metoda sa.
Steno nu a permis niciodată
textelor vechi,
metafizicii aristoteliene,
sau deducerilor carteziene
să domine empiricul
și dovezile experimentale.
Viziunea sa, fără a fi umbrită
de speculație sau raționalizare,
a mers în profunzime.
Steno a văzut cum calculii biliari
se formează prin acumulare.
Se supuneau principiilor de modelare
pe care le știa din comerțul cu aur,
reguli utile în diverse discipline
pentru înțelegerea corpurilor solide
din perspectiva structurii.
Mai târziu, Marele Duce de Toscana
i-a cerut să disece un rechin.
Dinții acestuia semănau
cu niște pietre ascuțite,
pietre ciudate în interiorul altor pietre
din Malta și munții de lângă Florența.
Plinius cel Bătrân,
un naturalist roman în vârstă,
spunea că acestea au căzut din cer.
În Evul Mediu,
oamenii spuneau că erau limbi de șarpe,
pietrificate de Sfântul Paul.
Steno a văzut acele pietre
ca dinți de rechin
și invers,
cu aceleași semne de creștere structurală.
Dându-și seama că lucrurile similare
sunt realizate similar,
a susținut că dinții străvechi
proveneau de la rechini străvechi
din ape care au format
piatră în jurul dinților
și au devenit munți.
Straturile de piatră au fost cândva
straturi de sedimente marine,
care erau așezate orizontal,
unul deasupra celuilalt,
de la cel mai vechi până la cel mai nou.
Dacă straturile erau deformate, înclinate,
traversate de o falie sau de un canion,
acea schimbare a survenit
după formarea stratului.
Pare simplu azi;
la vremea aceea era revoluționar.
El a inventat stratigrafia
și a pus bazele geologiei.
Prin găsirea unei origini pentru dinții
de rechini din două ere,
susținând că legile naturale
care guvernează prezentul
guvernau și trecutul,
Steno a „plantat semințele”
uniformitarismului,
ideea că trecutul era modelat de procese
care sunt observabile astăzi.
În secolele XVIII și XIX,
geologii uniformitarieni englezi,
James Hutton și Charles Lyell,
au studiat rate curente, foarte lente
de eroziune și sedimentare
și și-au dat seama că Pământul
trebuia să fie mult mai bătrân
decât estimarea biblică, 6.000 de ani.
Din munca lor s-a ajuns la ciclul rocilor,
care s-a îmbinat cu plăcile tectonice
la jumătatea secolului XX,
dându-ne atotcuprinzătoarea
teorie a Pământului
cu scoarța terestră topindu-se,
zguduit de cutremure,
de la un calcul biliar la o planetă
de 4,5 miliarde de ani.
Să ne gândim mai departe,
să ne îndreptăm spre biologie.
Să spunem că găsiți dinții
de rechin într-un strat
și dedesubt fosila
unui organism necunoscut
Fosila de la o adâncime
mai mare e mai veche.
Aveți acum dovezi
ale originii și dispariției speciilor
de-a lungul timpului.
Fiți uniformitarieni.
Poate un proces încă activ astăzi
a cauzat schimbări
nu doar la roci, ci și la viețuitoare.
Ar putea explica și existența
similitudinilor și diferențelor
dintre specii,
găsite de anatomiști ca Steno.
E mult de analizat,
dar Charles Darwin a avut timp
într-o lungă călătorie în Galapagos,
citind un exemplar al cărții
prietenului său, Charles Lyell,
„Principii ale geologiei”,
ale cărei „temelii”
le-a pus întrucâtva Steno.
Uneori uriașii stau pe umerii
oamenilor mici și curioși.
Nicolas Steno a ajutat
procesul de evoluție,
a deschis calea spre geologie,
și a arătat cum observația
nepărtinitoare, empirică
poate trece de limitele intelectuale
pentru a ne adânci perspectiva.
Totuși, cea mai mare realizarea a sa
poate fi maxima sa,
făcând din căutarea adevărului
dincolo de simțurile noastre
sau de actuala înțelegere,
o căutare a frumuseții
a ceea ce e încă necunoscut.
E frumos ceea ce vedem,
mai frumos e ceea ce cunoaștem,
iar cel mai frumos, de departe,
e ceea ce nu cunoaștem.