Încep prin a vă spune despre un e-mail pe care l-am primit recent. Căsuța mea poștală electronică e cam atipică, fiindcă sunt psihoterapeută și scriu rubrica de sfaturi „Dragă psihoterapeută”. Vă imaginați, deci, ce mesaje primesc. Am citit mii de mesaje foarte personale de la necunoscuți din toată lumea. Mesaje despre inimi frânte și pierderi până la ciondăneli cu părinții sau frații. Le păstrez pe toate într-un dosar pe laptop pe care l-am numit „Problemele vieții”. Deci am primit acest e-mail – primesc multe asemenea mesaje – și vreau să vă invit puțin în lumea mea, să vă citesc unul dintre mesaje. Iată ce zice: „Dragă psihoterapeută, sunt căsătorită de zece ani și totul a fost bine până acum câțiva ani. De atunci soțul meu n-a mai vrut să facem sex așa des, iar acum aproape nu mai facem deloc.” Sigur nu vă așteptați la asta. (Râsete) „Aseară am descoperit că de câteva luni stă în secret noaptea târziu mult la telefon cu o femeie de la birou. Am căutat-o pe internet și e superbă. Nu pot să cred ce se întâmplă. Tata a avut o aventură cu o colegă când eram mică, iar asta ne-a destrămat familia. Se înțelege că mă simt distrusă. Dacă rămân căsătorită, nu mai pot avea încredere în soțul meu, dar nu vreau să treacă copiii prin divorț, să aibă o mamă vitregă etc. Ce ar trebui să fac?” Voi ce credeți că ar trebui să facă? Dacă primeați voi mesajul, poate vă gândeați la cât de dureroasă e infidelitatea. Sau poate la cum e cu atât mai dureros din cauza experienței cu tatăl ei pe când era mică. Ca mine, poate ați simți empatie față de femeie și poate chiar ați nutri – cum s-o zic mai plăcut – să zicem sentimente „nu prea pozitive” față de soțul ei. Cam asta gândesc și eu când citesc mesajele din căsuța poștală. Dar trebuie să fiu foarte atentă când răspund la mesaje, fiindcă știu că fiecare mesaj e de fapt doar o poveste scrisă de un anumit autor și că mai există și altă versiune a poveștii. Întotdeauna există. Știu asta, fiindcă am învățat ca psihoterapeută că nu suntem de încredere ca naratori ai propriilor vieți. Nici eu. Nici voi. Și niciunul dintre cunoscuții voștri. Asta poate nu trebuia să zic, fiindcă n-o să-mi mai credeți discursul. Nu vreau să zic că inducem în eroare dinadins. În mare parte, ce-mi spun oamenii e total adevărat, doar că numai din perspectiva lor curentă. În funcție de ce subliniază sau minimalizează, ce păstrează, ce omit, ce văd și vor ca eu să văd, își spun povestea într-un anume fel. Psihologul Jerome Bruner a descris asta minunat – a zis: „Să povestești înseamnă inevitabil să adopți o poziție morală.” Cu toții ducem povești despre viețile noastre. De ce am ales așa, de ce a mers prost, de ce ne-am purtat cumva cu cineva – fiindcă merita, evident – de ce cineva s-a purtat cumva cu noi – deși nu meritam, evident. Poveștile ne ajută să ne înțelegem viețile. Dar ce se întâmplă când poveștile pe care le spunem induc în eroare, sunt incomplete sau total greșite? Atunci, în loc să ofere claritate, poveștile astea ne imobilizează. Presupunem că circumstanțele ne influențează poveștile. Dar am văzut de multe ori în munca mea că e fix invers. Felul în care ne narăm viețile influențează ce devin. Ăsta e pericolul poveștilor noastre, fiindcă ne pot chiar da peste cap. Dar asta e și puterea lor, fiindcă înseamnă că dacă ne putem schimba poveștile, ne putem schimba viețile. Și azi vreau să vă arăt cum. V-am zis că sunt psihoterapeută și chiar sunt, nu sunt un narator dubios. Dar dacă sunt, să zicem, în avion și cineva mă întreabă cu ce mă ocup, de obicei zic că sunt editoare. Parțial, spun asta fiindcă dacă zic că sunt psihoterapeută, am mereu parte de reacții ciudate de genul: „Aaa... psihoterapeută. O să mă psihanalizezi?” Iar eu mă gândesc: „a) Nu. și b) De ce-aș face asta aici? Dacă ziceam că sunt ginecolog, m-ai întreba dacă-ți fac un examen pelvian?” (Râsete) Motivul principal pentru care zic că sunt editoare e că e adevărat. Treaba psihoterapeutului e să ajute oamenii să editeze, dar interesant la rolul meu de „Dragă psihoterapeută” e că nu editez pentru o singură persoană. Încerc să învăț un grup întreg să editeze, folosind săptămânal un mesaj ca exemplu. Mă gândesc la lucruri precum: ce e irelevant? Protagonistul progresează sau se învârte în cerc? Personajele secundare sunt importante sau distrag atenția? Intrigile relevă o temă? Iar ce am observat e că majoritatea poveștilor au două teme principale. Prima e libertatea, iar a doua e schimbarea. Iar când editez, astea sunt temele cu care încep. Să discutăm despre libertate o clipă. Poveștile noastre despre libertate sună cam așa: credem, în general, că avem enorm de multă libertate. Mai puțin în cazul problemei în cauză, la care, brusc, simțim că nu mai avem deloc. În multe dintre poveștile noastre ne simțim captivi, nu? Ne simțim prizonieri ai familiei, serviciului, relațiilor, trecutului. Uneori ne ținem singuri captivi cu scenarii de autoflagelare. Sigur știți poveștile astea: „Viața altora e mai bună decât a mea”, grație rețelelor sociale. Cea cu „Sunt un impostor” sau „Nu sunt demn de iubire”. Cea cu „Nimic nu-mi iese bine”. Cea cu „Când zic «Hei, Siri!» și nu-mi răspunde, înseamnă că mă urăște”. M-am prins, vedeți, nu sunt singura. Femeia care mi-a scris acel mesaj se simte și ea captivă. Dacă rămâne cu soțul, n-o să mai aibă încredere în el, iar dacă pleacă, copiii vor suferi. Există o caricatură care cred că e exemplul perfect pentru ce se întâmplă cu-adevărat în poveștile astea. Caricatura arată un prizonier smucind de gratii, încercând cu disperare să scape. Dar în dreapta și stânga e liber. Fără gratii. Prizonierul nu e încarcerat. Majoritatea e așa. Ne simțim complet captivi, blocați în celulele emoțiilor noastre, dar nu pășim dincolo de gratii spre libertate fiindcă știm că mai e ceva: libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Și dacă ne asumăm responsabilitatea pentru rolul nostru în poveste, s-ar putea să trebuiască să ne schimbăm. Iar asta e cealaltă temă pe care o văd în povești: schimbarea. Acele povești sună cam așa: cineva zice: „Vreau să mă schimb”. Dar de fapt vrea să spună: „Vreau ca alt personaj din poveste să se schimbe”. Psihoterapeuții descriu dilema așa: „Dacă regina avea testicule, era rege”. Adică... (Râsete) N-are logică, așa-i? De ce n-am vrea ca protagonistul, care e eroul poveștii, să se schimbe? Ei bine, poate fiindcă schimbarea, chiar și schimbarea pozitivă, implică pierderi în doze considerabile. Pierderea a ceea ce e familiar. Chiar dacă familiarul e neplăcut sau absolut jalnic, măcar știm personajele, contextul și intriga, până și replicile recurente din poveste: „ - Nu speli niciodată rufe! - Ba da, data trecută! - A, da? Când?” E ciudat cum te consolează să știi exact cum va decurge povestea de fiecare dată. Să scrii un capitol nou cere să te avânți în necunoscut. Să te zgâiești la o foaie goală. V-o spune orice scriitor, nimic nu e mai îngrozitor decât o foaie goală. Dar iată soluția: odată ce ne edităm povestea, următorul capitol devine mai ușor de scris. Vorbim așa mult în cultura noastră despre cunoașterea de sine. Dar o parte din a te cunoaște înseamnă să renunți la ce știi deja. Să renunți la versiunea poveștii pe care ți-ai tot spus-o, ca să-ți poți trăi viața și nu o poveste pe care ți-ai spus-o despre viața ta. Și astfel pășim dincolo de gratii. Vreau să revin la mesajul femeii despre adulter. M-a întrebat ce ar trebui să facă. Am un cuvânt lipit pe perete la birou: „părerologie”. Obiceiul de a sfătui sau opina fără să ai cunoștințele sau competența necesare. Un cuvânt grozav, nu? Merge folosit în atâtea contexte. Sigur o să-l folosiți după acest discurs. Eu îl folosesc să țin minte că fiind psihoterapeută, pot ajuta oamenii să-și clarifice ce vor să facă, dar nu pot lua decizii în locul lor. Doar voi vă puteți scrie povestea și aveți nevoie doar de niște instrumente. Ce vreau să fac acum e să edităm mesajul femeii împreună, chiar aici, pentru a vă arăta cum ne putem revizui poveștile. Vreau să încep prin a vă ruga să vă gândiți la o poveste pe care v-o spuneți chiar acum și care poate nu e spre binele vostru. Poate fi despre o situație prin care treceți, despre o persoană din viața voastră sau poate chiar despre voi înșivă. Și vreau să vă uitați la personajele secundare. Cine sunt cei care vă ajută să mențineți versiunea greșită a poveștii? Exemplu: dacă femeia care mi-a scris le-ar zice prietenilor ce s-a întâmplat, ei probabil i-ar oferi „compasiune idioată”. Compasiunea idioată înseamnă că aprobăm povestea spunând „Ai dreptate, nu-i corect” când un prieten zice că n-a obținut promovarea dorită, deși știm că asta s-a întâmplat de mai multe ori fiindcă nu-și dă într-adevăr silința și poate fură și accesorii de la birou. (Râsete) Spunem: „Da, ai dreptate, e un nesimțit” când o prietenă ne zice că a părăsit-o iubitul, deși știm că ea are anumite obiceiuri în relații, fie că trimite SMS-uri întruna sau umblă prin sertarele lui, ce contribuie la un astfel de deznodământ. Vedem problema, e ca atunci când dacă se lasă cu ceartă în fiecare bar unde mergi, probabil e din cauza ta. (Râsete) Ca să fim editori buni, trebuie să oferim compasiune înțeleaptă nu doar prietenilor, ci și nouă înșine. Asta se numește – cred că termenul tehnic ar fi „a livra adevăruri explozive compătimitoare”. Adevărurile sunt compătimitoare fiindcă ne ajută să vedem ce am omis din poveste. Adevărul e că nu știm dacă soțul femeii are o aventură, de ce viața lor sexuală s-a schimbat acum doi ani sau despre ce erau convorbirile alea târzii. E posibil că din cauza trecutului ei scrie o poveste unilaterală despre trădare, dar poate că mai e ceva ce nu e dispusă să arate în mesaj – mie sau poate chiar ei însăși. E ca tipul ăla care face un test Rorschach. Știți ce sunt testele Rorschach? Un psiholog îți arată niște pete de cerneală care arată așa și te întreabă ce vezi. Tipul se uită la pată și zice: „Clar nu văd sânge.” Iar examinatorul zice: „Bun, spune-mi și ce altceva nu vezi.” În narațiune, asta se numește perspectivă. Ce nu e naratorul dispus să vadă? Vreau să vă mai citesc încă un mesaj. Zice așa: „Dragă psihoterapeută, Am nevoie de ajutor cu soția mea. De la o vreme tot ce fac o irită, până și fleacuri precum zgomotul pe care-l fac când mestec. La dejun am văzut că încearcă să-mi pună pe ascuns mai mult lapte în cereale ca să nu mai fie așa crocante.” (Râsete) „Am impresia că a început să mă critice acum doi ani după moartea tatălui meu. Eram tare apropiat de el, iar tatăl ei a părăsit-o când era mică, așa că n-a putut înțelege prin ce-am trecut. O prietenă la serviciu și-a pierdut tatăl acum câteva luni și-mi înțelege durerea. Aș vrea să pot vorbi cu soția la fel cum vorbesc cu prietena, dar am impresia că abia de mă tolerează acum. Cum pot să-mi recâștig soția?” Bine. Probabil v-ați dat seama că e vorba de aceeași poveste de mai devreme, doar că spusă din perspectiva altui narator. Povestea ei era despre un soț care înșeală, povestea lui e despre o soție care nu-i înțelege durerea. E remarcabil că în ciuda diferențelor în ambele povești se tânjește după conexiune. Dacă reușim să ieșim din narațiunea la persoana I și să scriem povestea din perspectiva altui personaj, acel personaj devine subit mult mai simpatic, iar scenariul se deschide. Ăsta e cel mai dificil pas în procesul editorial, dar e și unde începe schimbarea. Ce s-ar întâmpla dacă ți-ai privi povestea și ai scrie-o din perspectiva altcuiva? Ce ai vedea acum din perspectiva asta mai largă? De asta, când văd oameni deprimați, zic uneori: „Nu ești cea mai potrivită persoană cu care să vorbești despre tine acum”, fiindcă depresia ne distorsionează poveștile într-un fel aparte. Ne limitează perspectiva. Asta e valabil și când ne simțim singuri, răniți sau respinși. Creăm tot felul de povești, distorsionate cu o lentilă îngustă prin care nici nu ne dăm seama că privim. Și așa devenim propriii noștri difuzori de știri false. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Eu am scris mesajul cu versiunea soțului. Habar n-aveți cât mi-a luat să aleg între cereale și chipsuri de pită. Am scris bazându-mă pe toate narațiunile alternative văzute de-a lungul anilor nu doar în cabinetul meu, ci și la rubrica de sfaturi, când s-a întâmplat ca doi oameni implicați în aceeași situație să-mi scrie fără știrea celuilalt, iar eu am două versiuni ale aceleiași povești în căsuța poștală. Asta chiar s-a întâmplat. Nu știu care e cealaltă versiune a poveștii femeii, dar știu un lucru: ea trebuie s-o scrie. Pentru că editând cu curaj, o să scrie o versiune și mai nuanțată a mesajului pe care mi l-a trimis. Chiar dacă soțul ei are o aventură de orice fel – și poate chiar are – ea n-are nevoie să știe care e scenariul deocamdată. Pentru că simplul fapt că editează îi oferă și mai multe posibilități pentru ce poate deveni scenariul. Uneori văd oameni care sunt blocați și tare implicați în blocajul ăsta. Îi numim oameni care se plâng și refuză ajutor. Sigur cunoașteți și voi așa oameni. Sunt cei care, când încerci să le oferi o sugestie, o resping cu: „Da, nu, n-o să meargă pentru că...” „Da, nu, e imposibil pentru că nu pot să fac asta.” „Da, tare vreau mai mulți prieteni, dar oamenii sunt așa de enervanți.” (Râsete) Ceea ce resping, de fapt, e o revizie a poveștii lor plină de suferință și blocaje. Așa că am altă abordare cu oamenii ăștia. Le spun altceva. Le zic: „O să murim cu toții.” Pariez că vă bucurați că nu sunt psihoterapeuta voastră. Fiindcă mă privesc exact cum vă uitați voi acum, cu privirea plină de confuzie. Dar apoi le explic că există o poveste care se scrie despre fiecare dintre noi, într-un final. Se numește necrolog. Și le zic că în loc să fim autorii nefericirii noastre, putem să influențăm poveștile cât trăim. Putem fi eroi în loc de victime în poveștile noastre, putem alege ce se petrece pe pagina din mințile noastre și ne influențează realitatea. Le spun că viața presupune să alegem poveștile pe care le ascultăm și pe cele ce trebuie editate. Și că se merită să treacă printr-o revizie, fiindcă nimic nu-i mai important pentru calitatea vieții decât poveștile pe care ni le spunem despre ele. Când vine vorba de poveștile vieților noastre, ar trebui să țintim la propriul premiu Pulitzer. Majoritatea dintre noi nu ne plângem și refuzăm ajutorul sau cel puțin nu credem asta. Dar ăsta e un rol în care e ușor să ne eschivăm când suntem îngrijorați, nervoși sau vulnerabili. Așa că data viitoare când vă chinuiți cu ceva, amintiți-vă: o să murim cu toții. (Râsete) Apoi, scoateți-vă trusa de editare și întrebați-vă: „Care vreau să fie povestea mea?” Iar apoi mergeți să vă scrieți capodopera. Vă mulțumesc! (Aplauze)