Când eram mică aveam multe temeri.

Mi-era teamă de fulgere, insecte,

zgomote puternice și personaje costumate.

Am avut și două fobii severe:

de doctori și de injecții.

În încercarea mea de a scăpa
de doctorul de familie,

deveneam atât de agresivă

încât doctorul m-a și plesnit o dată
peste față ca să mă potolesc.

Aveam șase ani.

Eram în instinctul de supraviețuire,

iar ca să fiu imobilizată pentru un vaccin
era nevoie de trei sau patru adulți,

pe lângă părinții mei.

Mai târziu, familia noastră s-a mutat
din New York în Florida,

urma să încep liceul.

Fiind nou-venită la școala parohială,

fără să cunosc pe nimeni,

făcându-mi griji
despre cum o să mă integrez,

în prima zi de școală

un profesor face prezența:
„Anne Marie Albano”,

la care răspund:
[Cu accent Staten Island] „Aici!”

Ea râde și zice: „O, scumpo, ridică-te!

Spune D-O-G”.

Iar eu am răspuns:
[Cu accent Staten Island] „Dog?”

Toată clasa a bufnit în râs,
odată cu profesorul.

Așa a continuat,

pentru că mai avea multe cuvinte
cu care să mă umilească.

Am plecat acasă plângând,

supărată,

cerându-le părinților să merg
înapoi în New York,

sau la vreo mănăstire.

Nu voiam să mă întorc la școala aceea.
Sub nicio formă.

Părinții m-au ascultat

și mi-au zis că vor vorbi despre asta
cu monseniorul din New York,

dar că trebuia să merg la școală zilnic,
ca să fac prezența

pentru a mă transfera în clasa a noua
în Staten Island.

Toate acestea se întâmplau înainte
să existe email și telefoane mobile,

în următoarele câteva săptămâni,

se presupune că se trimiteau scrisori
între Arhiepiscopia din Manhattan

și cea din Miami,

și cu Vaticanul,

în fiecare zi mergeam la școală plângând
și mă întorceam plângând,

la care mama îmi oferea înștiințări
de la vreun cardinal sau episcop:

„Să continue să meargă la școală
până îi găsim un loc”.

Eram cumva naivă?

(Râsete)

Într-o zi, câteva săptămâni mai târziu,
așteptând autobuzul spre școală,

am întâlnit-o pe Debbie,

ce mi-a făcut cunoștință cu prietenii săi.

Iar ei mi-au devenit prieteni,

iar Papa a răsuflat ușurat.

(Râsete)

Am început să mă calmez și să mă integrez.

Ultimele trei decenii în care am studiat
anxietatea la copii

sunt datorate, în parte,
incursiunii mele în autocunoaștere.

Am învățat multe.

Pentru tineri, anxietatea
e cea mai comună afecțiune psihiatrică

din copilărie.

Aceste tulburări încep timpuriu,
de la patru ani,

iar în adolescență, unul din 12 tineri
e afectat în mod sever

în abilitățile de a funcționa acasă,
la școală și cu prietenii.

Acești copii sunt atât de înspăimântați,

îngrijorați,

incomozi fizic din cauza anxietății.

Nu se pot concentra la școală,

nu se pot relaxa, distra,

nu-și pot face prieteni

și restul lucrurilor
pe care le fac copiii.

Anxietatea creează suferință copiilor,

iar părinții sunt martori
ai acestei suferințe.

Întâlnind tot mai mulți copii care suferă
de anxietate în profesia mea,

a trebuit să mă duc la mama și tata
și să le pun câteva întrebări.

„De ce m-ați imobilizat

când mi-era frică de injecții,

și m-ați forțat să le fac?

Și de ce mi-ați spus poveștile acelea
ca să merg la școală,

când îmi făceam atâtea griji
că voi fi ridiculizată din nou?”

Ei mi-au răspuns:
„Ni se frângeau inimile de fiecare dată,

dar știam că acelea erau lucruri
pe care trebuia să le faci.

A trebuit să ne asumăm riscul
că te vei supăra

așteptând să te obișnuiești cu situația,

odată cu trecerea timpului
și acumulării experienței.

Trebuia să fii vaccinată.

Trebuia să mergi la școală”.

Dar părinții mei nu știau

că făceau mai mult
decât să mă vaccineze de pojar.

Ei mă imunizau împotriva unei vieți
cu tulburări de anxietate.

Anxietatea excesivă într-un copil mic
e ca o superbacterie —

infecțios, care se multiplică —

încât mulți dintre tinerii
pe care îi consult

au mai multe tulburări anxioase simultan.

De exemplu, au o fobie anume,

plus anxietate de separare,
plus anxietate socială, la un loc.

Lăsată netratată,

anxietatea în copilăria timpurie
poate duce la depresie în adolescență.

Poate să contribuie și la abuzul
de substanțe și suicid.

Părinții mei nu erau terapeuți.

Nu cunoșteau psihologi.

Știau doar că aceste situații
erau incomode pentru mine,

dar nu erau dăunătoare.

Anxietatea mea excesivă mi-ar fi dăunat
mai mult pe termen lung

dacă m-ar fi lăsat să evit și să scap
de situațiile acestea,

fără să învăț cum să tolerez
stresul ocazional.

În esență, mama și tata făceau
propria lor versiune

de terapie prin expunere,

care este componenta centrală

în terapia cognitiv comportamentală
pentru anxietate.

Colegii mei și cu mine am realizat
unul dintre cele mai mari studii

asupra tratamentelor pentru anxietate
la copii cu vârste între 7 și 17 ani.

Am descoperit
că terapia cognitiv comportamentală

de expunere, centrată pe copil,

sau medicamentele cu un inhibitor selectiv
de recaptare a serotoninei

sunt eficiente pentru 60%
din tinerii tratați.

Iar combinația lor tratează
80% dintre copii în trei luni.

Asta e de bine.

Iar dacă tratamentul continuă,

sau se fac tratamente de expune lunare,
cum am făcut pe parcursul studiului,

pot rămâne sănătoși mai mult de un an.

Totuși, după ce s-a încheiat acest studiu,

ne-am întors și am făcut
un studiu de urmărire asupra pacienților

și am descoperit că starea multor copii
s-a înrăutățit cu timpul.

În ciuda tratamentelor bazate pe dovezi,

am descoperit că aproximativ 40%
dintre copii

au rămas bolnavi.

Ne-am gândit mult la rezultatele acestea.

Ce ne scăpa?

Am teoretizat că datorită concentrării

asupra intervențiilor centrate pe copil,

poate că trebuie abordați și părinții,

și implicați și ei în tratament.

Studii din laboratorul meu
și ale colegilor de pe glob,

arată o tendință constantă:

părinți bine-intenționați
sunt adesea trași din neatenție

în ciclul anxietății.

Cedează, și îi acomodează prea mult
pe copiii lor,

și își lasă copiii să evite
situațiile dificile.

Vreau să vă gândiți astfel:

Copilul vostru intră în casă plângând.

Are 5–6 ani.

„Nimănui de la școală nu îi place de mine!
Copiii sunt răi!

Nimeni nu vrea să se joace cu mine!”

Cum vă simțiți când vă vedeți copilul
atât de supărat?

Ce faceți?

Instinctul natural de părinte
este să reconforteze copilul,

să îl protejeze și să repare situația.

Să îl suni pe învățător să intervină,

sau pe ceilalți părinți
ca să organizați întâlniri de joacă

este normal la vârsta de cinci ani.

Dar ce faceți dacă copilul vostru
vine în fiecare zi de la școală plângând?

Le mai rezolvi problemele
la 8, 10, 14 ani?

Copiii, pe măsură ce se dezvoltă,

vor întâlni inevitabil situații dificile:

dormitul la prieteni, rapoarte orale,

teste dificile,

intrarea într-o echipă de sport,
sau un rol într-o piesă de teatru,

conflicte cu colegii...

Toate aceste situații implică riscuri:

riscul de a nu se descurca,
de a nu primi ce își doresc,

riscul de a greși

sau de a fi umilit.

Copiii cu anxietate,

care nu își asumă riscuri,
care nu se implică,

nu învață cum să controleze
astfel de situații.

Corect?

Pentru că abilitățile se dezvoltă
prin expunere pe o perioadă de timp,

expunere repetată la situații zilnice
pe care le întâlnesc copiii:

abilități de auto-liniștire,

sau abilitatea de a te calma
când ești frustrat,

abilități de rezolvare a problemelor,

inclusiv abilitatea de a rezolva
conflictele cu alții,

amânarea satisfacției,

sau abilitatea de a depune
un efor constant,

chiar dacă trebuie să aștepți
pentru a vedea ce ai realizat.

Acestea, și multe alte abilități
se dezvoltă în copii

care își asumă riscuri și se implică.

Și auto-eficacitatea apare,

care înseamnă credința în forțele proprii

și că poți depăși situațiile dificile.

Copiii cu anxietate
care evită aceste situații

și îi fac pe alții să le facă
în locul lor,

devin din ce în ce mai anxioși cu timpul,

și mai neîncrezători în ei înșiși.

În contrast cu colegii lor
care nu suferă de anxietate,

ei încep să creadă că sunt incapabili
să controleze aceste situații.

Ei cred că au nevoie de cineva,
cineva precum părinții lor

să facă lucruri în locul lor.

Chiar dacă instinctul natural
al părinților e să protejeze copiii,

și să îi reconforteze,

în 1930, psihiatrul Alfred Adler

îi avertizase deja pe părinți

că putem să iubim un copil
cât de mult ne dorim,

dar nu avem voie să îl facem
pe copil dependent.

I-a sfătuit pe părinți să își antreneze
copiii, încă de la început,

să stea pe picioarele lor.

De asemenea a avertizat că,
dacă copiii capătă impresia

că părinții nu au nimic mai bun de făcut
decât să le stea la dispoziție,

atunci vor avea o idee greșită
asupra dragostei.

Copiii anxioși din zilele noastre

își sună mereu părinții,

sau le trimit mesaje la orice oră din zi
sau din noapte.

Dacă copiii anxioși nu învață
mecanisme de adaptare cât sunt tineri,

ce se întâmplă cu ei când cresc?

Conduc un grup pentru părinți
de tineri cu tulburări de anxietate.

Tinerii au între 18 și 28 de ani.

Cei mai mulți trăiesc cu părinții,

dependenți de ei.

Mulți dintre ei au fost la școală
sau facultate.

Unii au absolvit.

Aproape niciunul nu lucrează,

stau doar acasă fără să facă mare lucru.

Nu au relații însemnate cu ceilalți,

și sunt foarte, foarte dependenți
de părinții lor,

ca să facă lucruri în locul lor.

Părinții le fac încă programările
la doctor în locul lor.

Le sună vechii prieteni
și imploră să îi viziteze.

Spală hainele copiilor, gătesc pentru ei.

Și se află într-un mare conflict
cu tânărul adult,

pentru că anxietatea s-a dezvoltat,
dar nu și tânărul.

Acești părinți se simt foarte vinovați,

după care mâniați,

după care și mai vinovați.

Bine, ce ziceți de niște vești bune?

Dacă părinții și figurile semnificative
din viața copilului

îl pot ajuta să își confrunte temerile

și să își rezolve problemele,

atunci șansele sunt mai mari
ca acel copil să-și dezvolte

propriile mecanisme interne de adaptare
pentru a controla anxietatea.

Îi învățăm pe părinți să fie prezenți

și să se gândească la reacțiile lor
la anxietatea copilului.

Le cerem:

„Observați situația în cauză.

Cât de amenințătoare este situația
pentru copilul meu?

Și ce vreau în final să învețe din ea?”

Bineînțeles, vrem ca părinții să asculte
cu mare atenție,

dacă un copil e agresat,
sau se află în pericol,

vrem ca părinții să intervină,

absolut!

Dar în situațiile zilnice
producătoare de anxietate,

părinții își pot ajuta copilul
cel mai mult

dacă rămân calmi, raționali,

dacă validează sentimentele copilului,

dar îl ajută,

îl asistă planificând modul
în care copilul va administra situația.

Iar atunci — asta e esențial —

copilul să rezolve problema
de unul singur.

Bineînțeles, ți se frânge inima să te uiți
cum suferă un copil,

după cum mi-au spus părinții
după mulți ani.

Când îți vezi copilul suferind,

te gândești că poți interveni,
să îl scapi de suferință,

asta e tot ce contează, nu?

Asta vrem să facem.

Indiferent dacă suntem tineri sau bătrâni,

anxietatea excesivă ne face
să supraestimăm riscul și stresul,

și să subestimăm abilitatea
de a face față.

Știm că expunerea repetată
la ceea ce ne sperie reduce anxietatea,

în timp ce construiește resurse
și rezistență.

Știau părinții mei ceva.

Tineretul hiper-anxios din ziua de azi
nu este ajutat

de protejarea excesivă.

Calmul și siguranța de sine
nu sunt doar emoții.

Sunt mecanisme de adaptare
pe care părinții și copiii le pot învăța.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)