Este o deosebită plăcere să fiu aici. Aveți puterea să schimbați lumea. Nu o spun ca pe un clișeu, ci chiar aveți puterea de a schimba lumea. Fiecare dintre noi are înăuntrul său cel mai puternic instrument cunoscut nouă. Ideea. Deci o singură idee a minții umane, poate crea o opinie, poate fi o mișcare, și poate de fapt să ne rescrie viitorul. Dar o idee este lipsită de puteri dacă rămâne înăuntrul tău. Dacă nu ajunge niciodată la suprafață ca alții să o cunoască, va muri odată cu tine. Probabil unii dintre voi au încercat să transmită o idee și n-a fost acceptată, a fost respinsă, și o altă idee, mediocră, a fost aprobată în locul ei. Singura diferență dintre cele două este modul în care au fost comunicate. Atunci când comunici o idee într-un fel în care rezonează, va apărea schimbarea și tu poți schimba lumea. În familia mea, colecționam afișe europene vechi. Când mergem în Maui, mergem la vânzătorul de acolo și vine cu aceste afișe mari superbe. Le iubesc. Toate au o singură idee și o imagine clară care o ilustrează. Sunt de mărimea unei saltele. Sunt chiar mari. Nu la fel de groase, dar sunt mari. Vânzătorul spune o poveste în timp ce dă paginile Și de data asta sunt împreună cu copiii mei și când dă pagina, văd afișul de dedesubt și chiar când mă aplec și spun „Doamne, iubesc afișul acesta,” ambii mei copii spun, șocați: „Mama, tu ești!” Și acesta este afișul. (Râsete) Vedeți, reacția mea e: „Dați-i foc!” Ce îmi plăcea la afișul acesta era ironia. Femeia plină de entuziasm, pregătită de luptă, impunătoare, și ține aceste condimente mici de gătit, Suavitos, ca pe ceva atât de aparent nesemnificativ, ca și când este gata să își riște viața pentru a le promova. Deci dacă e să înlocuim condimentele cu o prezentare - Da, sunt eu, înflăcărată. Eram pasionată de prezentări Atunci când nu era la modă să fii așa. Eu chiar cred că au puterea de a schimba lumea când comunici eficient prin intermediul lor. A schimba lumea este greu. Nu se va întâmpla doar cu o persoană cu o singură idee. Acea idee trebuie să fie cunoscută, sau nu va avea efect. Deci trebuie să iasă la suprafață ca să fie văzută de lume. Iar modul în care ideile sunt transmise cel mai eficient, e prin povești. De mii de ani, generații agramate își transmit valorile și cultura din generație în generație, și rămân intacte. Deci există ceva magic în structura poveștilor care le face să fie percepute și reamintite de persoana care le aude. În urma unei povești, ai o reacție fizică: inima poate să bată mai tare, pupilele se dilată, putem avea fiori pe șira spinării, sau goluri în stomac. Deci avem reacții fizice când cineva ne povestește ceva. Deși scena e aceeași, o poveste poate fi spusă, dar când o prezentare e spusă, atmosfera piere complet. Și am vrut să aflu de ce. De ce suntem captivați de o poveste, dar la prezentări ne pierdem atenția. Deci am vrut să aflu cum putem încorpora povești în prezentări. Am avut nenumărate prezentări la magazin, sute de mii, deci am știut contextul unei prezentări nereușite. Am decis să studiez film și literatură și să sap să aflu ce se întâmplă și de ce nu funcționează. Așa că vreau să vă arăt o parte din descoperirile care au dus la un model de prezentare. Evident, am început cu Aristotel. El avea o structură în trei acte, debut, conținut și încheiere. Am studiat poezia și retorica și multe prezentări nu aveau asta nici în forma cea mai simplă. Apoi am trecut la studiul arhetipurilor eroilor. M-am gândit: „Ok, prezentatorul e eroul, e sus pe scenă, e starul show-ului.” E ușor să te simți, ca prezentator, starul show-ului. Am realizat imediat că e greșit. Pentru că dacă am o idee, o expun, dar voi dacă nu prindeți ideea și nu o îndrăgiți, ideea nu merge mai departe și lumea nu se schimbă. Deci, în realitate, nu prezentatorul e eroul, ci auditoriul este eroul ideii noastre. Uitându-ne la traseul eroului lui Joseph Campbell, chiar în partea de început, aflăm niște perspective interesante. Avem acest erou simpatic într-o lume banală și este ademenit într-o aventură. Deci lumea este într-un dezechilibru. La început afișează rezistență. „Nu știu dacă vreau să fac asta”, apoi vine un mentor și îi ajută să treacă dintr-o lume banală într-una specială. Acesta e și rolul prezentatorului. De a fi un mentor. Nu ești Luke Skywalker, ești Yoda. Tu ești acela care ajută publicul să ajungă de la ceva la noua ta idee specială și asta e puterea unei povești. Deci, în structura cea mai simplă, e o structură tripartită a unei povești. Ai un erou cu o dorință, ajunge la un impas și în final crește, se transformă și aceasta e structura de bază. Dar pană să dau de piramida lui Gustav Freytag - a desenat această formă în 1863. Fiind un dramaturg german ... era un dramaturg german și credea într-o structură alcătuită din cinci acte, care are o expunere, o acțiune crescândă, un climax, o acțiune descrescândă și un deznodământ, care e descoperirea sau rezoluția poveștii. Iubesc această formă. Vorbim despre forme. O poveste are un arc - arcul e o formă. Vorbim despre muzica clasică având o formă lăuntrică. M-am gândit: dacă prezentarea ar avea o formă, ce formă ar avea? Și cum au folosit cei mai buni comunicatori forma respectivă, sau oare folosesc ei o formă? Nu o să uit niciodată, era sâmbătă dimineața. După tot acest studiu - un studiu de doi ani - am desenat o formă. Și mi-am spus: „Dacă forma asta e reală, ar trebui să pot face două prezentări diferite, să le suprapun și ar trebui să fie adevărată.” Așa că am luat discursul lui Martin Luther King „Am un vis” și pe al lui Steve Jobs de la lansarea iPhone 2007, le-am suprapus și a funcționat. Am stat în biroul meu stupefiată. De fapt am plâns puțin, pentru că simțeam că am primit un cadou și aici este, acest model al unei prezentări minunate. Nu e uimitor? (Râsete) Plângeam. Vreau să v-o prezint, e extraordinară. Are un început, mijloc și sfârșit și vreau să v-o arăt. Pentru că cei mai buni comunicatori - am citit discursuri, tot - pot expune forma. Până și Gettysburg Address urmărește forma. La începutul fiecărei prezentări trebuie să stabilești ce este. Acesta este status quo-ul, Asta se întâmplă. Apoi trebuie să compari cu ce ar putea fi. Trebuie să faci diferența cât de mare posibilă, pentru că există acest șablon al status quo-ului și trebuie să contrastezi asta cu măreția ideii tale. Avem trecutul, prezentul, dar hai să vedem viitorul. Avem o problemă, dar uite problema înlăturată. Avem o barieră, să înlăturăm bariera respectivă. Trebuie să amplifici golul respectiv. Ar trebui să fie ca incidentul incitant dintr-un film. Atunci audiența trebuie să lupte cu ideea expusă de tine: „Sunt de acord cu asta și mă aliniez cu ideea sau nu?” Și restul prezentării trebuie să susțină conceptul acesta. Deci mijlocul se mișcă înainte și înapoi traversează între ce e și ce ar putea fi, ce e și ce ar putea fi. Pentru că ce încerci să faci este ca status quo-ul și normalul să fie neplăcute și vrei să le împingi înspre ce ar putea fi în viitor când ideea este adoptată. În calea ta spre salvarea lumii, oamenii îți vor pune piedici. Nu vor fi entuziaști, poate iubesc lumea așa cum e. Așa că vei întâmpina rezistență. De aceea trebuie să mergi înainte, înapoi, similar cu navigatul. Când navighezi împotriva vântului și întâmpini rezistență, trebuie să miști barca înapoi și înainte, înapoi și înainte, pentru a prinde vântul. Trebuie să prinzi rezistența ce vine împotriva ta când navighezi. Ce e interesant, dacă prinzi vântul bine și setezi vela cum trebuie, vasul tău va naviga mai rapid decât vântul. E un fenomen al fizicii. Deci introducând modul în care vor opune rezistență între ce e și ce poate fi, va atrage oamenii înspre ideea ta mai rapid decât dacă nu faci asta. După ce te-ai mișcat înainte și înapoi între ce e și ce poate fi, ultima cotitură este o chemare la acțiune, pe care fiecare prezentare trebuie să o aibă, dar la final. Trebuie să descrii lumea ca binecuvântare. „Cu ideea mea, utopia devine realitate” „Așa va arăta lumea, când ne unim să rezolvăm această mare problemă.” Trebuie să folosești asta la final. Într-o manieră poetică și dramatică. Când am terminat cercetarea, M-am gândit: „Aș putea folosi modelul acesta ca pe o metodă de analiză” Eu transcriu discursuri și aș putea schița cum acestea s-ar putea adapta la modelul meu. Vreau să vă arăt câteva azi și vreau să încep cu primii doi oameni cu care am încercat asta. Domnul Jobs a schimbat lumea complet. A schimbat lumea calculatoarelor personale, industria muzicală și urmează să schimbe industria telefoanelor mobile. Deci categoric a schimbat lumea. Și aceasta este forma folosită la lansarea iPhone 2007, când a lansat iPhone-ul. E un discurs de 90 de minute și vedeți că începe cu ce este, merge înapoi și înainte și încheie cu ce ar putea fi. Deci vreau să mă concentrez aici: linia albă este el vorbind. Următoarea linie ce apare, este când trece la film. Adaugă niște varietate și trece la demonstrație. Deci nu este doar el vorbind mereu. Aceste linii de aici sunt reprezentative. Spre final veți vedea o linie albastră, care va fi vorbitorul invitat. Aici lucrurile devin interesante: fiecare bifă este când a făcut publicul să râdă Și fiecare bifă de aici, când publicul a aplaudat. Publicul este atât de captivat fizic, încât reacționează la tot ce spune, ceea ce e fantastic, pentru că știi când deții auditoriul. Începe ce ar putea fi cu: „Am așteptat ziua aceasta de doi ani și jumătate.” Deci lansează un produs pe care îl avea deja de doi ani. Deci nu e un produs nou pentru el. Dar uitați-vă aici, face și altceva: se minunează. Se minunează de produsul său. E uluit el însuși mai mult decât aplaudă sau râde auditoriul. „Nu e superb? Nu e frumos?” Modelează publicul în funcție de ce vrea ca ei să simtă. Unul din obiectivele lui e să-i constrângă să se simtă într-un anume fel. Începe cu ce ar putea fi: „Din când în când, apare un produs revoluționar, care schimbă totul.” Debutează discutând despre noul lui produs. La început, ține telefonul închis. Vedeți că linia este albă până în acest punct. Oscilează între: „Iată noul telefon și iată-i pe concurenții lui jalnici. Iată noul telefon și iată-i pe concurenții lui jalnici.” Și aici are momentul cheie - și e ceva ce ne vom aminti mereu. Pornește telefonul. Audiența vede scroll-ul pentru prima dată, poți auzi aerul respirat din încăpere. Li se taie respirația. Poți să auzi. Deci creează un moment ce și-l vor aminti mereu. Albastrul reprezintă momentul când vorbitorii din exterior intervin și în dreapta jos vedem că linia se întrerupe, pentru că i se strică telecomanda. Vrea să mențină atmosfera de entuziasm. Spune o poveste personală, atunci când tehnologia nu mai funcționează. Este un comunicator maestru, apelând la poveste pentru a ține publicul implicat. Încheie cu un nou extaz. Îi lasă cu promisiunea că Apple va continua să producă obiecte revoluționare. Spune: „E un citat de Wayne Gretzky pe care îl iubesc: 'Patinez unde va fi pucul, nu unde a fost deja.' Am încercat să facem asta de la început și mereu vom face la fel.” Încheie cu o nouă beatitudine. iată-l pe domnul King. A fost un om vizionar, un cleric care a luptat din greu pentru egalitate. Acesta e modelul pentru discursul „Am un vis”. Vedem că începe cu ce există, oscilează înapoi și înainte între ce e și ce poate fi și încheie cu o binecuvântare poetică, pe care o știm cu toții. O să extind puțin forma aici, o lățesc pentru dumneavoastră, și o suprapun cu transcrierea și cu textul. Știu că nu puteți citi. Dar la finalul fiecărei cotituri, am rupt linia, pentru că inspira și lua o pauză. Era un predicator baptist din sud, de care majoritatea nu auziseră, deci avea o cadență și un ritm care era nou pentru oamenii de aici. Voi acoperi liniile de text cu o fâșie; vreau să folosesc fâșia ca pe un dispozitiv de informație. Să parcurgem ce spunea oamenilor. Fâșiile albastre sunt când folosea retorica repetiției. Se repeta, folosind aceleași cuvinte și fraze, ca oamenii să le memoreze și să le evoce. A folosit și metafore și cuvinte vizuale. Acesta era un mod de a face idei foarte complicate ușor de înțeles și memorat, deci oamenii au înțeles. A creat - aproape ca niște scene cu cuvintele ca să poată vizualiza ceea ce transmitea. Folosea multe melodii și scripturi familiare. Este doar partea frontală ceea ce vedeți. Făcea multe referințe politice și promisiuni către oameni. Dacă ne uităm la partea finală a ce este, exact la sfârșit, a fost pentru prima dată când oamenii chiar au aplaudat și au fremătat gălăgios. Deci la finalul a ce este a spus: „America a dat oamenilor de culoare un cec fals, care a venit înapoi marcat cu fonduri insuficiente.” Știm cu toții ce înseamnă să nu ai bani în cont. A folosit o metaforă cunoscută oamenilor. Dar când s-au energizat, primul lucru pe care l-au strigat a fost: „Deci trebuie să încasăm acest cec, un cec ce ne va da bogăția libertății și siguranța justiției.” Atunci au aplaudat sincer. A fost atunci când a comparat ce este cu ce ar putea fi. Deci dacă mergem mai departe în model, vedem că oscilează înapoi și înainte într-un un ritm alert. Aici e când oscilează înapoi și înainte, înapoi și înainte. Acum publicul era în delir. Erau entuziasmați și chiar poți face asta, să îi ții la un nivel înalt de entuziasm. Spune: „Am un vis că într-o zi națiunea se va ridica și va trăi conform credințelor ei. „Păstrăm aceste credințe ca o elocvență că toți oamenii sunt egali.” Folosește acest text oranj ca să le reamintească de promisiunea pe care politicienii sau țara i-au făcut-o. Apoi oscilează înapoi și înainte „Visez că într-o bună zi, visez că într-o bună zi, visez că într-o bună zi,” și la final devine interesant. Pentru că folosește - vedeți cele 4 nuanțe de verde, este mult albastru aici, ce reprezintă multă repetiție - avea un volum crescut de repetiție. Și verde era un volum crescut de cântece și scripturi. Deci primul pachet de verde era scriptura din Cartea lui Isaia. Al doilea pachet de verde era „Țara mea, este parte din tine” Acesta e un cântec familiar care era specific semnificativ oamenilor de culoare atunci, fiind un cântec căruia i-au schimbat versurile în semn de protest, promisiunile nefiind respectate. Al treilea pachet de verde era o strofă din „Țara mea, este parte din tine”, Iar al patrulea era o melodie religioasă. „Liber în sfârșit! Liber în sfârșit! Slavă Domnului, sunt liber în sfârșit!”. Ce a făcut, a ajuns în inimile publicului. A extras din scripturi ce era important. A extras din melodii ce le-au cântat împreună, ca un strigăt pentru această furie și le-a folosit ca un aparat pentru a se conecta și rezona cu publicul. Finalul - ilustrând o imagine a noii viziuni, folosind exact ce trebuie dinăuntrul lor, ce considerau sacru. Era un om deosebit. A avut un vis foarte mare. Sunteți mulți aici, și voi aveți vise mari. Chiar aveți idei mărețe ce trebuie exteriorizate. Dar știți ce? Ne lovim de greutăți. Nu e ușor să schimbi lumea; e o sarcină grea. Știți, el era - casa lui a fost bombardată, a fost înjunghiat cu un cuțit de scrisori, a murit, știți, pentru ceea ce a luptat. Majoritatea dintre noi nu va trebui să facem acest gen de sacrificiu. Dar ce se întâmplă e că asta e puțin ca acea poveste de bază. Viața poate fi așa. Voi toți sunteți oameni plăcuți, aveți dorințe, întâmpinați dificultăți, și ne oprim aici. „Aveam ideea asta, dar nu o să o expun. A fost refuzată.” Ne sabotăm propriile idei, ne împotmolim la bariere și ne împotmolim la bariere în loc să lăsăm străduința să ne transforme și să mergem mai departe, să avem un vis și să îl transformăm în realitate. Știți, dacă oricine - dacă eu pot, oricine poate face asta. Am crescut într-un mediu slăbit financiar și emoțional. Prima dată când am fost într-o tabără cu sora mea, am fost abuzată. Nu a fost prima dată, ci doar cel mai agresiv moment. Părinții mei s-au căsătorit de trei ori, (Publicul freamătă) Da, a fost agitație, și când nu se certau ajutau un alcoolic ce locuia cu noi să se trezească, pentru că fuseseră ei înșiși alcoolici. Mama mea ne-a abandonat când aveam 16 ani. Am preluat rolul de îngrijitor al casei și al fraților mei. Și m-am măritat. Am cunoscut un bărbat. M-am îndrăgostit. Am făcut un an de facultate. Am făcut tot ce o fată singură, deșteaptă, tânără ar trebui să facă. M-am măritat la 18 ani. Și știți ce? Știam, știam că m-am născut pentru mai mult decât atât. Și chiar în acest punct al vieții puteam alege. Puteam lăsa toate lucrurile să mă împingă înapoi și ideile mele să moară înăuntrul meu. Aș putea spune: viața e prea grea ca să schimbi lumea. Este prea greu. Dar eu am ales o altă cale. (Râsete) Nu știți? Simt că sunt oameni aici - aveți aceste condimente mici Suavitos și vă gândiți: „Nu e mare lucru.” „Chiar nu pot schimba toată lumea.” Dar puteți schimba lumea voastră. Îți poți schimba viața. Poți schimba lucrurile asupra cărora ai control, îți poți schimba sfera. Vă încurajez să faceți asta. Știți de ce? Viitorul nu e un loc în care mergem. E un loc pe care îl poți crea. Vreau să vă mulțumesc. Să fiți binecuvântați. (Aplauze)