Când vorbim despre engleză, deseori o considerăm o singură limbă, dar ce au în comun între ele dialectele vorbite în zeci de țări din întreaga lume sau cu scrierile lui Chaucer? Și cum sunt ele înrudite cu cuvintele ciudate din Beowulf? Răspunsul e că la fel ca majoritatea limbilor, engleza a evoluat prin generații de vorbitori, suferind modificări majore în timp. Prin anularea acestor modificări, putem urmări limba din zilele noastre înapoi până la rădăcinile ei străvechi. Cu toate că engleza modernă împărtășește multe cuvinte similare cu limbi romanice derivate din latină, precum franceza și spaniola, cele mai multe dintre acele cuvinte nu făceau parte din engleză inițial. În schimb, au început să pătrundă în limbă odată cu invazia normandă a Angliei în 1066. Când normanzii vorbitori de franceză au cucerit Anglia și au devenit clasa sa conducătoare, ei și-au adus și limbajul cu ei, îmbogățind limba engleză care se vorbea anterior acolo cu împrumuturi masive de vocabular francez și latin. Astăzi numim acea limbă „engleză veche”. Acesta este limbajul din Beowulf. Probabil nu pare foarte familiar, dar poate fi mai ușor de recunoscut dacă știi puțină germană. Asta pentru că engleza veche aparține familiei de limbi germanice, fiind adusă pentru prima oară în Insulele Britanice în secolele V și VI de către angli, saxoni și iuți. Dialectele germanice vorbite vor fi cunoscute sub numele de anglo-saxone. Invadatorii vikingi din secolele VIII și XI au mai adăugat cuvinte împrumutate din norvegiana veche în acest amestec. Poate părea dificil să vezi rădăcinile englezei moderne sub toate aceste cuvinte împrumutate din franceză, latină, norvegiană veche și alte limbi. Dar lingvistica comparată ne poate ajuta concentrându-se pe structura gramaticală, tipare ale schimbărilor sunetelor și un anumit vocabular de bază. De exemplu, după secolul VI, cuvintele germanice care începeau cu „p” s-au transformat în sunetul „pf”, în timp ce omologii lor din engleza veche au păstrat „p-ul” neschimbat. Pe de altă parte, cuvintele suedeze care au sunetul „sk” au dezvoltat sunetul „sh” în engleză. Încă mai există cuvinte cu „sk” în limba engleză, cum ar fi „skirt” (fustă) și „skull” (craniu), dar ele sunt împrumuturi directe din norvegiana veche care au intrat după schimbarea grupului „sk” în „sh”. Aceste exemple ne arată că la fel ca diferitele limbi romanice descendente din latină, engleza, suedeza, germana și multe alte limbi au provenit din strămoșul lor comun cunoscut sub numele de proto-germanică, vorbită în jurul anului 500 Î.e.n. Deoarece această limbă istorică nu a fost scrisă niciodată, nu putem decât să o reconstruim prin compararea descendenților săi, care este posibilă datorită consecvenței schimbărilor. Putem folosi același proces pentru a face un pas în plus și să urmărim originile proto-germanice spre o limbă numită proto-indo-europeană, vorbită în urmă cu 6000 de ani în stepa pontică, Ucraina și Rusia din zilele noastre. Acesta este strămoșul reconstruit al familiei indo-europene care include aproape toate limbile istorice vorbite în Europa, precum și părți mari din Asia de Sud și de Vest. Și deși necesită mai multă muncă, putem găsi aceleași asemănări sistematice sau corespondențe între cuvinte înrudite din diferite ramuri indo-europene. Comparând engleza cu latina, observăm că engleza are „t” unde latina are „d” și „f” unde latina are „p” la începutul cuvintelor. Unele dintre rudele mai îndepărtate ale englezei includ hindusă, persană, și limbile celtice pe care le-a înlocuit în ceea ce este acum Marea Britanie. Proto-indo-europeana însăși provine dintr-o limbă și mai străveche, dar din păcate, evidențele istorice și arheologice nu ne permit să mergem mai departe. Multe mistere rămân nedeslușite cum ar fi dacă există o legătură între indo-europeana și alte familii de limbi majore, și natura limbilor vorbite în Europa înainte de sosirea acesteia. Dar lucrul uimitor rămâne că aproape 3 miliarde de oameni din întreaga lume, mulți care nu se pot înțelege între ei, vorbesc totuși aceleași cuvinte modelate de 6000 de ani de istorie.