Când vorbim despre engleză,
deseori o considerăm o singură limbă,
dar ce au în comun între ele dialectele
vorbite în zeci de țări din întreaga lume
sau cu scrierile lui Chaucer?
Și cum sunt ele înrudite
cu cuvintele ciudate din Beowulf?
Răspunsul e că la fel
ca majoritatea limbilor,
engleza a evoluat
prin generații de vorbitori,
suferind modificări majore în timp.
Prin anularea acestor modificări,
putem urmări limba din zilele noastre
înapoi până la rădăcinile ei străvechi.
Cu toate că engleza modernă
împărtășește multe cuvinte similare
cu limbi romanice derivate din latină,
precum franceza și spaniola,
cele mai multe dintre acele cuvinte
nu făceau parte din engleză inițial.
În schimb, au început să pătrundă în limbă
odată cu invazia normandă
a Angliei în 1066.
Când normanzii vorbitori de franceză
au cucerit Anglia
și au devenit clasa sa conducătoare,
ei și-au adus și limbajul cu ei,
îmbogățind limba engleză
care se vorbea anterior acolo
cu împrumuturi masive
de vocabular francez și latin.
Astăzi numim acea limbă „engleză veche”.
Acesta este limbajul din Beowulf.
Probabil nu pare foarte familiar,
dar poate fi mai ușor de recunoscut
dacă știi puțină germană.
Asta pentru că engleza veche
aparține familiei de limbi germanice,
fiind adusă pentru prima oară
în Insulele Britanice
în secolele V și VI
de către angli, saxoni și iuți.
Dialectele germanice vorbite vor fi
cunoscute sub numele de anglo-saxone.
Invadatorii vikingi
din secolele VIII și XI
au mai adăugat cuvinte împrumutate
din norvegiana veche în acest amestec.
Poate părea dificil să vezi rădăcinile
englezei moderne
sub toate aceste cuvinte împrumutate
din franceză, latină,
norvegiană veche și alte limbi.
Dar lingvistica comparată ne poate ajuta
concentrându-se pe structura gramaticală,
tipare ale schimbărilor sunetelor
și un anumit vocabular de bază.
De exemplu, după secolul VI,
cuvintele germanice care începeau cu „p”
s-au transformat în sunetul „pf”,
în timp ce omologii lor din engleza veche
au păstrat „p-ul” neschimbat.
Pe de altă parte, cuvintele suedeze
care au sunetul „sk”
au dezvoltat sunetul „sh” în engleză.
Încă mai există cuvinte
cu „sk” în limba engleză,
cum ar fi „skirt” (fustă)
și „skull” (craniu),
dar ele sunt împrumuturi directe
din norvegiana veche
care au intrat după schimbarea
grupului „sk” în „sh”.
Aceste exemple ne arată
că la fel ca diferitele limbi romanice
descendente din latină,
engleza, suedeza, germana
și multe alte limbi
au provenit din strămoșul lor comun
cunoscut sub numele de proto-germanică,
vorbită în jurul anului 500 Î.e.n.
Deoarece această limbă istorică
nu a fost scrisă niciodată,
nu putem decât să o reconstruim
prin compararea descendenților săi,
care este posibilă datorită
consecvenței schimbărilor.
Putem folosi același proces
pentru a face un pas în plus
și să urmărim originile proto-germanice
spre o limbă numită proto-indo-europeană,
vorbită în urmă cu 6000 de ani
în stepa pontică,
Ucraina și Rusia din zilele noastre.
Acesta este strămoșul reconstruit
al familiei indo-europene
care include aproape toate
limbile istorice vorbite în Europa,
precum și părți mari
din Asia de Sud și de Vest.
Și deși necesită mai multă muncă,
putem găsi aceleași asemănări sistematice
sau corespondențe
între cuvinte înrudite
din diferite ramuri indo-europene.
Comparând engleza cu latina,
observăm că engleza are „t”
unde latina are „d”
și „f” unde latina are „p”
la începutul cuvintelor.
Unele dintre rudele mai îndepărtate
ale englezei includ hindusă, persană,
și limbile celtice pe care le-a înlocuit
în ceea ce este acum Marea Britanie.
Proto-indo-europeana însăși provine
dintr-o limbă și mai străveche,
dar din păcate, evidențele
istorice și arheologice
nu ne permit să mergem mai departe.
Multe mistere rămân nedeslușite
cum ar fi dacă există o legătură
între indo-europeana
și alte familii de limbi majore,
și natura limbilor vorbite
în Europa înainte de sosirea acesteia.
Dar lucrul uimitor rămâne că aproape
3 miliarde de oameni din întreaga lume,
mulți care nu se pot înțelege între ei,
vorbesc totuși aceleași cuvinte
modelate de 6000 de ani de istorie.