Încep cu asta: acum câţiva ani, m-a sunat o organizatoare de evenimente, pentru că urma să ţin un discurs, spunându-mi: ,,Mă chinui să-mi dau seama cum să te descriu în fluturaşul publicitar." ,,De ce te chinui?", am întrebat. ,,Te-am văzut vorbind şi, te voi numi cercetător, cred, dar atunci nimeni nu va veni, pentru că vor crede că eşti plictisitoare si neinteresantă." (Râsete) Bine", am spus. ,,Dar mi-a plăcut la discursul tău că povesteşti captivant, aşa că te voi numi povestitoare." Evident că partea academică, nesigură din mine, a reacţionat: Cum mă vei numi?" "Te voi numi povestitoare." De ce nu spiriduşa magică?", m-am gândit. (Râsete) Stai să mă gândesc puţin.", am spus. Mi-am căutat în adâncuri curajul şi m-am gândit: sunt o povestitoare, cercetător calitativ, adun poveşti. Asta fac. Poate că poveştile sunt informaţii cu un suflet, şi poate sunt doar o povestitoare, aşa că i-am spus: Ştii ce? De ce nu spui că sunt cercetător-povestitor?" La care ea: ,,Haha, nu există aşa ceva!" (Râsete) Aşa că-s cercetător-povestitor şi azi vă voi vorbi - pentru că discutam despre extinderea percepţiei - vă voi spune câteva poveşti despre o parte a cercetării mele care mi-a lărgit fundamental orizontul şi a schimbat realmente modul în care trăiesc, iubesc, muncesc şi cum îmi cresc copiii. Aici începe povestea mea. Când eram o tânără cercetătoare, student doctorand în primul an, am avut un profesor de cercetare care ne-a spus: Treaba stă în felul următor: ce nu poţi măsura, nu există." Am crezut că mă păcăleşte: Serios?" ,,Da, categoric!", mi-a răspuns. Înţelegeţi că aveam diplomă în asistenţă socială, cu master, şi lucram pentru doctorat în asistenţă socială. Întreaga carieră fusesem înconjurată de oameni cu următorul crez: ,,viaţa-i întortocheată, deci iubeşte-o". Iar crezul meu e: ,,viaţa e întortocheată, aşa că fă curat, organizeaz-o şi pune-o într-o cutie compartimentată." (Râsete) Să cred că mi-am găsit chemarea, cariera care să mă poarte - cum spune un motto vestit în asistenţă socială: ,,cufundă-te în neplăcerile muncii", când eu sunt genul: ,,dă în cap discomfortului, dă-l din drum şi ia doar 10." Asta era mantra mea. Aşa că eram încântată de treaba asta. ,,Asta e cariera potrivită pentru mine, pentru că mă interesează subiecte întortocheate pe care vreau să le pot descurca. Vreau să le înţeleg. Vreau să disec aceste lucruri care ştiu că-s importante şi să pun soluţia la dispoziţia tuturor. Am început cu relaţiile, pentru că după 10 ani de asistenţă socială, realizezi că relaţiile sunt motivul pentru care existăm. Ele dau scop şi sens vieţilor noastre. Totul se reduce la ele. Fie că vorbeşti cu jurişti, cu cei de la boli mintale, de la abuzuri şi neglijenţă, din cadrul asistenţei sociale, ştim că relaţiile, capacitatea de a te simţi legat de cineva, - neurobiologic suntem construiţi aşa - e motivul pentru care suntem aici. De asta m-am gândit să încep cu legătura dintre oameni. Ştiţi situaţia în care eşti evaluat de şef şi-ţi spune 37 de lucruri la care eşti grozav şi unul singur unde poţi face îmbunătăţiri? (Râsete) Şi apoi, numai acolo te gândeşti? Este? Cred că ăsta e motivul pentru care munca mi-a mers atât de bine: atunci când îi întrebi despre dragoste, oamenii îţi povestesc suferinţa. Când îi întrebi despre apartenenţă îţi spun cele mai dureroase experienţe despre cum e să fii exclus. Când i-am întrebat despre relaţii, mi-au povestit de ruperera lor. Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste acest lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relaţiile într-un mod nemaiîntâlnit, pe care nu-l înţelegeam. M-am retras din cercetare ca să-mi dau seama ce reprezenta. S-a dovedit a fi ruşinea. Ruşinea e uşor de privit ca teama de rupere a relaţiei. ,,E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar şti sau vedea oamenii, atunci nu voi mai fi demnă de o relaţie cu ei." Vă pot spune despre ea că e universală, că toţi o simţim. Cei care nu simt ruşine n-au empatie sau capacitatea de a stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească despre ea, şi cu cât vorbeşti mai puţin de ea cu atât mai mult o simţi. La baza acestei ruşini, a ideii "Nu-s suficient de bun" toţi ştim sentimentul: Nu-s destul de imaculat, de slab, de bogat, de frumos, de deştept, de promovat"... La bază e o chinuitoare vulnerabilitate, idea că, pentru ca relaţia să se creeze trebuie să permitem să fim văzuţi cu adevărat. Ştiţi ce cred eu despre vulnerabilitate: o urăsc! M-am gândit că asta e şansa mea s-o înfrâng cu armele mele. O să-mi dau seama ce-i cu ruşinea, chit că-mi ia un an s-o fac bucăţi! O să-nţeleg cum funcţionează vulnerabilitatea şi o să i-o iau înainte. Eram pregătită şi foarte entuziasmată. Ştiţi că nu se va termina cu bine. (Râsete) Ştiţi asta! Aş putea să vă spun multe despre ruşine, dar mi-ar trebui şi timpul celorlalţi, dar vă spun scurt la ce se reduce, şi-ar putea fi cel mai important lucru pe care l-am învăţat vreodată, în decada petrecută cu acest studiu. Anul alocat s-a transformat în 6 ani, mii de poveşti, sute de interviuri lungi şi focus grupuri. Au început să-mi trimită pagini din jurnalele lor, poveştile lor, mii de piese de informaţie, în 6 ani. I-am cam dat de cap. Am înţeles ce e ruşinea şi cum funcţionează. Am scris o carte, am publicat o teorie, dar ceva nu era în regulă. E vorba de faptul că dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul propriei valori - la asta se reduce, la sentimentul valorii de sine - aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul - şi oameni care se luptă să-l aibă, care se-ntreabă dacă-s destul de buni. E o singură variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le primească. Atâta tot. Cred că merită aşa ceva. Pentru mine partea grea - ce ne împiedică să relaţionăm, e teama că nu suntem demni de relaţii - era ceva ce, personal şi profesional, am simţit că trebuia să înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde era autoapreciere, unde oamenii trăiau cu acel sentiment şi le-am analizat doar pe acelea. Ce aveau oamenii aceia în comun? Eu am o uşoară dependenţă de birotică, dar asta-i o altă prezentare. Aveam un dosar şi-un pix Sharpie şi mă gândeam cum să numesc studiul? Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: cordiali. Aceştia sunt oameni deschişi, care din asta-şi trag seva - propria valoare. Am scris titlul pe dosar şi-am început să analizez datele. Într-o primă fază am parcurs tot, în 4 zile de analiză intensivă, am extras interviurile, am extras poveştile şi incidentele. Care-i tema? Care-i tiparul? Soţul a luat copiii şi au plecat din oraş, pentru că mereu intru într-o stare de frenezie gen Jackson Pollock, În care scriu într-una, calată pe stilul meu de ,,cercetător". Iată ce am aflat: au în comun curajul. Vreau să diferenţiez pentru voi curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba engleză, din latinescul ,,cor", care înseamnă ,,inimă" şi definea persoanele care acţionează din toată inima. Aceşti oameni aveau curajul să fie imperfecţi. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că e dovedit că nu putem simţi compasiune pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înşine cu blândeţe, şi, în cele din urmă, aveau o legătură. Şi - acum vine partea dificilă - ca rezultat al autenticităţii, erau dispuşi să renunţe la cine credeau că ar trebui să fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj, compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e comodă, dar nici nu se refereau la ea ca fiind chinuitoare, cum auzisem despre ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a fi primul să spună ,,te iubesc", despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinşi că e ceva esenţial. Eu, personal, o consideram trădare. Nu puteam să cred că jurasem credinţă cercetării, care prin definiţie, studiază fenomene special cu scopul de a le controla şi a face previziuni, iar acum, misiunea mea, de a controla şi prezice, conchidea că viaţa se trăieşte cu vulnerabilitate, fără a o controla şi-a prezice. Asta a dus la o micuţă cădere nervoasă. (Râsete) Care arăta mai mult aşa. (Râsete) Chiar aşa a fost. Eu o numesc cădere nervoasă, terapeutul meu trezire spirituală. Trezire spirituală sună mai bine decât cădere nervoasă, dar vă asigur că a fost cădere nervoasă. A trebuit să las totul deoparte şi să-mi caut un terapeut. Afli cine eşti când îţi suni prietenii să le spui: ,,Cred că trebuie să mă consulte cineva. Aveţi vreo recomandare?" Vreo 5 prieteni mi-au zis: ,,Uh! N-aş vrea să fiu terapeutul tău!..." (Râsete) Ce vrei să spui?", întreb. ,,Ei, zic şi eu... Nu-ţi aduce rigla!" (Râsete) ,,Bine..." Şi-am găsit un terapeut. La prima întâlnire cu ea, cu Diana, am venit cu lista mea, cu modul de viaţă al oamenilor cordiali. M-am aşezat şi m-a înrebat: ,,Ce mai faci?" ,,Mă simt grozav. Sunt bine." "Ce se întâmplă?" E vorba de un terapeut care merge la alt terapeut, pentru că trebuie s-o facem, fiindcă au diplome bune. (Râsete) I-am spus: "Uite ce e: mă chinui." "Cu ce te chinui?" "Am probleme cu vulnerabilitatea, şi ştiu că vulnerabilitatea stă la baza ruşinii şi fricii şi a străduinţei noastre pentru onorabilitate, dar se pare că e şi cea care dă naştere bucuriei, creativităţii, apartenenţei, iubirii şi cred că am o problemă şi am nevoie de ajutor." "Dar uite ce vreau: fără discuţii despre familie şi prostii din copilărie... (Râsete) ... vreau să-mi dai câteva strategii." (Râsete) (Aplauze) Mulţumesc. Reacţia ei. (Râsete) "E rău, nu-i aşa?", am întrebat-o. "Nu e nici bine, nici rău." (Râsete) "E ce e şi atât." Mi-am spus: "O Doamne, o să fie nasol!" (Râsete) A fost si n-a fost. A durat cam un an. Ştiţi că sunt oameni, care atunci când realizează că vulnerabilitatea şi tandreţea sunt importante, nu li se mai opun şi le îmbrăţişează? A: eu nu sunt genul şi B: nici măcar nu socializez cu astfel de oameni. (Râsete) Pentru mine a fost un an întreg de lupte de stradă. A fost un măcel. Vulnerabilitatea ataca, atacam şi eu. Am pierdut lupta, dar probabil mi-am recâştigat viaţa. M-am întors în cercetare şi am petrecut următorii câţiva ani încercând realmente să înţeleg ce fac oamenii împliniţi, cordiali, ce alegeri fac şi cum procedează cu vulnerabilitatea. De ce ne chinuim atât de mult cu ea? Sunt singura care mă lupt cu vulnerabilitatea? Nu. Iată ce-am aflat. Ne amorţim vulnerabilitatea. În aşteptarea telefonului acela... Am postat pe Twitter şi pe Facebook: ,,Cum aţi defini vulnerabilitatea? Ce te face să te simţi vulnerabil?" Într-o oră şi jumătate aveam 150 de răspunsuri. Voiam să ştiu ce păreri există. ,,Să-mi rog soţul să mă ajute, pentru că mi-e rău şi suntem proaspăt căsătoriţi", ,,Să iniţiez un act sexual cu soţul meu", ,,Să iniţiez un act sexual cu soţia mea", ,,să fiu refuzat", ,,să invit pe cineva în oraş", ,,să aştept telefonul doctorului", ,,să fiu concediat", ,,să concediez oameni"... Asta e lumea în care trăim. Trăim într-o lume vulnerabilă şi un mod de a-i face faţă e să anesteziem vulnerabilitatea. Cred că există dovezi - şi nu-i singurul motiv pentru existenţa lor, dar printre cauzele importante - că suntem cea mai îndatorată, cea mai obeză, cea mai dependentă şi mai îndopată cu medicamente cohortă de adulţi din istoria SUA. Problema este - şi-am asta din studiu - că nu poţi amorţi selectiv emoţiile. Nu poţi spune: ,,ăstea-s emoţiile rele: vulnerabilitatea, durerea, ruşinea, teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. O să beau nişte beri şi-o să mănânc brioşe cu banane şi nuci. (Râsete) Nu mai vreau să le simt." Râsul vostru vă dă de gol. Ştiu că ştiţi. Meseria mea e să-mi bag nasul în vieţile voastre. Recunosc acel: ,,Ahaha! Dumnezeule!" (Râsete) Nu poţi amorţi acele sentimente dureroase fără să le amorţeşti şi pe celelalte. Nu poţi amorţi selectiv. Amorţindu-le pe cele dureroase amorţim bucuria, recunoştinţa, fericirea. Apoi ne simţim mizerabil şi ne căutăm ţelul şi sensul, apoi ne simţim vulnerabili, aşa că bem nişte bere şi luăm o brioşă cu banane. Şi totul se transformă într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorţim. Nu trebuie să fie vorba de vreo dependenţă. Alt lucru pe care-l facem e să transformăm orice e nesigur în certitudine. Religia a trecut de la ,,Cred în soartă şi mister", la certitudine. ,,Eu am dreptate, tu nu! Să taci!" Asta e. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atat devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult. Aşa e politica în zilele noastre. Nu mai există discurs, nici conversaţie. Doar învinovăţiri. Ştiţi cum e descrisă învinovăţirea în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi discomfort. Perfecţionăm. Eu sunt cineva care ar vrea ca viaţa să fie aşa. insa nu functioneaza, pentru ca ceea ce facem este sa luam grasimea de pe fund si o punem in obraji. (Rasete) Sper ca intr-o suta de ani oamenii vor privi in urma si vor exclama: "Oau" (Rasete) Si cel mai periculos e ca ne perfectionam copii. Iata cum ii vedem pe copii. Cand vin pe lume sunt deja pregatiti de lupta. Asa ca atunci cand tii acel bebelus perfect in brate, treaba noastra nu e sa spunem: "Priveste-o, e perfecta. Tot ce am de facut e sa ii mentim perfectiunea - asigura-te ca intra in echipa de tenis pana in clasa a cincea si e admisa la Yale pana intr-a saptea." Nu asta avem de facut. Responsabilitatea noastra e sa privim si sa spunem: "Stii ceva? Esti imperfecta si esti pregatita pentru lupta, dar meriti iubire si apartenenta." Asta e treaba noastra. Aratati-mi o generatie de copii crescuti asa si punem capat problemelor pe care eu cred ca le avem astazi. Pretindem ca ceea ce facem nu ii afecteaza pe ceilalti. Asa actionam in viata personala. Tot la fel si la nivel de corporatie - indiferent ca e vorba despre sprijin financiar, accident petrolier o revocare - ne prefacem ca actiunile noastre nu au un impact enorm asupra altor oameni. Le-as spune companiilor ca asta nu e prima dintre incercari. Tot ce va cerem este sa fiti autentici si realisti si sa spuneti "Ne pare rau. Vom repara lucrurile." Exista si un alt fel de a face lucrurile si acesta e mesajul cu care inchei. Iata ce am invatat: sa ne lasam vazuti, vazuti in profunzime, in toata vulnerabilitatea noastra; sa iubim cu toata inima, chiar daca nu exista garantii - ceea ce este foarte greu si din pozitia de parinte e chiar ingrozitor de greu - sa exersam recunostinta si bucuria in acele momente de groaza cand ne intrebam: "Pot sa iubesc atat de mult? Pot sa cred cu atata pasiune? Pot sa fiu neinfricat?" sa fim capabili sa ne oprim si, in loc sa previzionam catastrofe, sa spunem: "Sunt atat de recunoscatoare pentru ca sa fiu atat de vulnerabila inseamna ca traiesc." Si in ultimul rand ceva ce cred ca este poate cel mai important: sa credem ca suntem suficienti. Atunci cand actionam din pozitia in care credem ca suntem suficienti, incetam sa tipam si incepem sa ascultam, suntem mai buni si mai blanzi cu oamenii din jurul nostru, suntem mai buni si mai blanzi cu noi. Asta a fost tot. Multumesc. (Aplauze)